Acasă > Mari duhovnici, PATRIARHIA ROMÂNIEI, Predici > EPISCOPUL SEBASTIAN AL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR: Predică la Duminica a IV-a după Paşti (a Slăbănogului) – Formalism şi neputinţă de a ne bucura de binele aproapelui

EPISCOPUL SEBASTIAN AL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR: Predică la Duminica a IV-a după Paşti (a Slăbănogului) – Formalism şi neputinţă de a ne bucura de binele aproapelui

DUMINCA  A IV – A  DUPǍ  PAŞTI

(A Slăbănogului – In. 5, 1-15)

 

FORMALISM ŞI NEPUTINŢǍ DE A NE BUCURA DE BINELE APROAPELUI

            Dreptmăritori creştini,

            Astăzi Mântuitorul Iisus Hristos săvârşeşte o minune care ar fi trebuit să-i impresioneze pe toţi cei ce au fost martori la ea. Un paralizat sau ,,slăbănog”, cum îl numeşte Evanghelia, ţinuit la pat de 38 de ani, îşi redobândeşte sănătatea pe marginea scăldătorii Vitezda, prin bunăvoinţa Domnului. Şi, iată că ceea  ce ar fi trebuit să ,,copleşească” s-a prefăcut într-o temă de discuţie absurdă, şi minunea vindecării a fost umbrită de formalismul bolnav şi de neputinţa iudeilor de a se bucura de binele făcut de Hristos bietului suferind de atâta amar de vreme.

            Nu a fost singura dată când iudeii au încercat înăbuşirea faimei Domnului în ,,litera legii”, camuflându-şi în felul acesta neputinţa lor de a recunoaşte şi preţul ca atare binele atât de evident săvârşit de Hristos. Un om redevine ,,om”, iar ei invocă faptul că ,,era sâmbătă”. Cu acelaşi ,,argument” au încercat să minimalizeze şi minunea vindecării omului cu mâna uscată (Lc.6, 6-11) şi tot sub acelaşi pretext au pornit şi ancheta pe cât de artificială, pe atât de penibilă, împotriva orbului din naştere, pe care Hristos ,,a îndrăznit” să-l vindece tot sâmbăta (In.9, 1-38). Nimic mai josnic împotriva evidenţei binelui, decât ,,viciul de procedură”. Dorinţa iudeilor de ,,a-L prinde în cuvânt”(Lc.20, 26) pe Iisus cu orice preţ se ascundea când după argumentul că ,,este sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul” (In.5, 10), când după acuzaţia directă că încalcă sâmbăta(In.9, 16), pentru ca, în fapt, să fie doar invidia şi răutatea lor în faţa faimei tot mai crescânde de care Se bucura Iisus în popor.

            Obsesia iudeilor pentru sâmbătă era şi o maladie, dar şi un pretext. Maladie, pentru degenerarea stupidă care cuprinsese porunca propriu-zisă din Legea lui Moise (Ieş.20, 8-11) – făcută pentru om, iar nu omul pentru ea (Mc. 2,27) – şi pretext, pentru răutatea şi invidia care se ascundeau de fapt în spatele acestei râvne aparent scrupuloase. E adevărat că legea respectării zilei de odihnă cerea ,,să nu faci în ziua aceea nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău…”(Ieş.20, 10), însă, de la acestea şi până la a nu dezlega boul sau asinul sâmbăta pentru a-l duce să-l adape (Lc.13, 15), sau până la a se scandaliza de vindecarea femeii celei gârbove (Lc.13, 16), ori de tămăduirea orbului din naştere (In.9), precum şi a slăbănogului de astăzi, mi se pare doar o ipocrizie, formalism bolnav, răutate şi invidie deghizate în pretinsă dragoste de Lege.

            Iubiţi credincioşi,

            Asistăm în pericopa evanghelică de astăzi de atitudinea celor ce n-au voit să preţuiască minunea vindecării paralizatului, la ceea ce Mântuitorul a condamnat oarecând cu intransigenţă la farisei, când i-a acuzat că ,,strecoară ţânţarul şi înghite cămila”(Mt.23, 24), precum şi la,,închiderea uşilor Împărăţiei”, astfel încât nici ei înşişi să nu mai poată intra, dar nici alţii (Mt.23, 13). Şi recunoaştem în iudeii suspect de scrupuloşi, atât ,,morminte văruite”(Mt.23, 27),,,paharele curăţate doar pe exterior”(Mt.23, 25), cât şi pe ,,povăţuitorii orbi” (MT.23, 24), despre care ne-a atras atenţia Hristos că ne vor călăuzi cu păguboasă râvnă în groapă (Mt.15, 14).

            Dumneavoastră nu aţi recunoscut, ascultând pericopa evanghelică de astăzi, pe ,,credinciosul de serviciu” care cu nepricepută râvnă, crezându-se ,,învăţător”, mai mare tulburare provoacă în biserică, în dorinţa de a-i disciplina pe cei neştiutori? Mă refer la cei care, de dragul ,,ordinii”, provoacă ei înşişi dezordine, printr-o atitudine absolut nepedagocică de a-i învăţa pe cei necunoscători cum sau când trebuie să se închine, pe unde au voie şi pe unde nu au voie să treacă în lăcaşul de cult, când trebuie şi când nu trebuie să îngenuncheze ş.a.m.d. Există persoane care au căzut ,,victimă” unor astfel de ,,lecţii publice” de creştinism, cu finalitatea de a nu mai călca niciodată în sfânta biserică.

            Alţii poate aţi recunoscut în evanghelia de astăzi pe superstiţioniştii care nu vin duminica în mod regulat la biserică, în schimb respectă cu stricteţe ,,tradiţia” de a nu tăia cu foarfeca vinerea; nu postesc, aşa cum se cere, toate posturile de peste an, dar au grijă să nu spele rufe în toate zilele de după Bobotează şi până la odovania praznicului; ţin cu stricteţe doliu după părinţii lor trecuţi la cele veşnice, în schimb trăiesc necununaţi creştineşte. Acestora, deopotrivă, mi se pare că Se adresează Hristos când zice:,,Nebuni şi orbi, ce este mai mare, darul sau altarul care sfinţeşte darul”?(Mt.23, 19), sau când li se atrage atenţia fariseilor că :,,strecoară ţânţaul şi înghit cămila”(Mt. 23, 24).

            De prea multe ori asistăm astăzi la râvna fără pricepere, la forme fără fond, ori la superstiţii fără credinţă, ceea ce dovedeşte că nu toţi ştim îndeajuns să distingem esenţialul de neesenţial, conţinutul de ,,ambalaj”, sau litera legii de spiritul ei. Sau poate aţi întrezărit, ascultând evanghelia de astăzi, chipul înveninat al vecinului crăpând de invidie pentru că a văzut bucurie şi petrecere în casa voastră, ori ochii bănuitori ai duşmanilor, siliţi a vă recunoaşte succesele? Nu vi s-a părut că aţi recunoscut, pentru o clipă, pe cârtitorii cotidieni, care au grijă totdeauna să scoată la iveală ,,partea cea goală a paharului”, minimalizând şi căutând să neutralizeze orice bine săvârşit de noi prin închipuite mijloace ori scopuri ascunse şi meschine? Întâlnim şi astăzi astfel de oameni, care caută să întunece cu răutatea şi invidia lor frumosul şi binele, chiar şi atunci când acestea sunt evidente. Ei sunt exponenţii celuilalt motiv pentru care iudeii nu s-au putut bucura de minunea săvârşită astăzi de Domnul Hristos – răutatea şi invidia care-i rodea, văzând faima Sa crescândă.

            Dragii mei,

            Iată cum evanghelia de astăzi ne dezvăluie două motive pentru care nu numai minunea aceasta nu a fost receptată aşa cum se cuvine de conaţionalii Domnului, dar şi învăţătura şi Persoana Sa în general. Formalismul îngust şi bolnav al Legii vechi din inima iudeilor, prea triumfalişti pentru statutul de popor ales, s-a arătat prea strâmt pentru a cuprinde deschiderea ,,duhului” adusă de Hristos. Implinirea Legii propovăduită de El (Mt.5, 17) a fost etichetată drept ,,hulă”(In.10, 36), în timp ce prietenia Sa cu vameşii şi cu păcătoşii(Lc.7, 34) a fost considerată slăbiciune.

            De aceea, cred că pericopa aceasta, dincolo de minunea propriu-zisă prezentată şi de confirmarea încă o dată că păcatul îmbolnăveşte până şi trupul, nu numai spiritul nostru – ,,iată te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău”(In.5, 14) – ne atrage atenţia asupra acestor două păcate ce ne pândesc şi pe noi: formalismul şi neputinţa de a ne bucura de binele aproapelui. Formalismul merge mână în mână cu bigotismul, cu superstiţiile şi cu dragostea de literă lipsită de duh, în timp ce neputinţa de a ne bucura alături de aproapele ascunde răutate, invidie, complex şi competiţie neconstructivă. Hristos, însă, a întors astăzi spatele şi unei atitudini şi celeilalte , arătând că nu are nimic de-a face cu niciuna din ele (In.5, 13), dar a atras atenţia asupra păcatului care poate amplifica răul (In.5, 14).

            Pentru aceasta, datori suntem noi, creştinii, a recunoaşte şi a lucra binele în adevăratul lui duh, nu doar formal, ci şi în spiritul lui, şi nu selectiv, ci exhaustiv, potrivit cuvântului Domnului – ,,pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi” (Mt.23, 23). Apoi, e necesar să înţelegem că relaţiile noastre cu aproapele trebuie guvernate mai degrabă de dragoste decât de judecată critică, mai mult de compasiune decât de patimă, mai mult de înţelegere decât de suspiciune, răutate ori invidie. Având aceste dorinţe în minţile şi inimile noastre ca dreptare diriguitoare la tot lucrul cel bun, vom putea câştiga şi noi adevărata înţelepciune şi bunul discernământ care ne poate preface în admiratori, înţelegători şi următori ai învăţăturilor Mântuitorului Hristos, arătând înţeleaptă pricepere a râvnei celei bune şi dragoste nefăţarnică şi nepătimaşă faţă de aproapele nostru, Amin.

Legături: