Acasă > CĂRȚI, COMENTARII PATRISTICE, ORTODOXIE > Evanghelia după Sfântul Luca – Nikolaos Matsoukas

Evanghelia după Sfântul Luca – Nikolaos Matsoukas

Evanghelia după Sfântul Luca

Evanghelia lui Luca, cu toate că presupune ca unul din izvoarele sale Evanghelia după Marcu, are o particularitate vizibilă între Evangheliile sinoptice. Luca însuşi, care scrie Evanghelia după toată probabilitatea în Efes după anul 70 d.Hr. ca însoţitor al Apostolului Pavel, joacă un rol important în transmiterea creştinismului, având legături serioase cu personalităţi din lumea păgână. Felul în care este relatată Evanghelia vădeşte un scriitor dotat cu capacităţi interpretative în domeniul evenimentelor istorice şi cu o evidentă erudiţie. De aceea limba lui este foarte îngrijită, cu cuvinte greceşti care se apropie de nivelul clasic. Astfel, simplitatea şi eleganţa exprimării lui Luca sunt răpitoare, fără ca aceasta să însemne că Matei şi Marcu nu-l concurează în exprimare fermecătoare.

Prologul Evangheliei este extrem de revelator. Luca ne spune că după cum cei [care au fost] de la început înşişi-văzători şi slujitori ai cuvântului dumnezeiesc au păstrat şi transmis faptele (care sunt învăţătura, viaţa, gesturile, patimile şi învierea lui Hristos), tot aşa mulţi au scris despre aceste întâmplări. Această informaţie ne lămureşte chiar de la început două lucruri: a) că cele patru Evanghelii presupun mai multe surse şi, prin urmare, aceasta nu este o descoperire a cercetătorilor biblişti contemporani şi b) Evangheliile, precum şi toate cărţile Sfintei Scripturi, nu ritmează din principiu însăşi istoria şi viaţa comunităţii bisericeşti, ci comunitatea, prin intermediul creaţiilor harismatice, ea însăşi comentează evenimente trecute şi prezente din istoria şi viaţa sa. Acest fapt are o foarte mare însemnătate atât pentru interpretarea textelor Sfintei Scripturi, cât şi pentru teologia Bisericii. Subliniind aşadar cele de mai sus, Luca îşi adresează Evanghelia către preaputernicul Teofil, un demnitar roman de curând botezat sau doar interesat de persoana şi lucrarea lui Hristos, cu scopul de a întări cunoaşterea şi credinţa respectivului demnitar. În mod sigur, însă, Luca se mişcă în funcţionarea corectă a tradiţiei bisericeşti. Cu alte cuvinte, deşi Evanghelia sa este adresată numai unei singure persoane, ea nu este ruptă nicidecum de comunitatea bisericească. Intr-un fel sau altul, ca Comentariu al vieţii acestei comunităţi, rămâne la ea şi o priveşte direct.

Puncte şi concepte dominante ar putea fi amintite următoarele:

1. Luca se dovedeşte înzestrat şi cu talent istoric, cu toate că, prin Evanghelia sa, n-a avut nici cea mai mică intenţie să scrie o carte istorică de tipul istoriei lui Tucidide sau Herodot. Clară este şi intenţia lui de a compune o propovăduire înaltă, ca un ax în didahia, faptele, patimile şi învierea lui Hristos. În felul acesta, în această minunată compoziţie pe care o realizează cu anumite elemente de bază, el face şi adâncirea istorică. Motiv pentru care, în primele trei capitole, ne dă nu numai întâmplări noi, ci şi interesante: istorisirea despre Zaharia şi femeia lui stearpă, Elisabeta, din care însă se naşte în chip minunat Ioan Botezătorul; Bunăvestirea Măriei; porunca de la Cezarul August despre recensământ, care îi obligă pe Iosif cu Maria să meargă la Betleem, unde Se naşte Hristos; închinarea păstorilor înaintea Pruncului dumnezeiesc; propovăduirea şi evoluţia lui Ioan Botezătorul; tăierea-împrejur a lui Hristos de la Ierusalim, precum şi binecuvântarea şi prorocia lui Simeon despre Hristos înaintea Mariei, că fiul ei va fi semn de împotrivire şi că prin inima ei va trece sabie cu două tăişuri; vizitele părinţilor lui lisus Hristos din fiecare an la templul lui Solomon împreună cu fiul lor şi învăţătura făcută de lisus în templu, la doisprezece ani, înaintea învăţătorilor legii. Prin acestea şi prin alte amănunte care străbat istorisirea Evangheliei, Luca pare să fie un cercetător al istoriei, cu dosare şi arhive. Aşa ne informează şi despre neplăcutul amănunt al prigoanei sălbatice pe care a suferit-o Hristos în Nazaret de la compatrioţii Săi; L-au scos afară din cetate, pe marginea muntelui, vrând să-L arunce în prăpastie! Şi L-au scos afară din cetate şi E-au dus pe sprânceana muntelui, pe care era zidită cetatea lor, ca să-L arunce în prăpastie (Lc. 23, 39-43). De asemenea, păstrează şi dialogul dintre cei doi tâlhari pe cruce, precum şi mărturisirea unuia dintre tâlhari către Hristos (Lc. 23, 39-43). Şi eu, la rândul meu, mărturisesc că n-am înţeles spiritul dramaturgului Becket, care este foarte indignat pe Luca pentru această informaţie!

2. În Evanghelia lui Luca se accentuează iarăşi puternic schema biblică paradoxală: orice cale naturală se închide, iar Dumnezeu are puterea să deschidă uşa prin intermediul altor mii de legităţi. Elisabeta este stearpă – ca mai înainte Sarra, care i-a dăruit urmaşi lui Avraam – şi în mod minunat îl naşte pe Ioan Botezătorul; totodată Maria, prin Sfântul Duh, prin creaţie, nu prin sămânţă, zămisleşte naşterea lui lisus Hristos: că la Dumnezeu nici un cuvânt nu este cu neputinţă. (Lc. 1, 34-38).

3. Cadrul dramatic pe care se desfăşoară învăţătura, faptele, patimile şi învierea lui Hristos este în mare acelaşi cu cel de la Matei şi Marcu. Totuşi, la Luca, în învăţătură şi în activitate, in pilde şi în minuni, sunt inserate elemente noi şi se pune un accent special pe har şi pe lucrările Sfântului Duh. Când ies şi sunt izgoniţi, dracii strigă mărturisind că Hristos este Fiul lui Dumnezeu sau Sfântul lui Dumnezeu: şi ieşeau draci din mulţi, strigând şi zicând că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu (Lc. 4, 41; 8, 28; 4, 34). Pe de altă parte, Hristos se autodefineşte ca Fiu al Omului (Lc. 5, 24; 6, 5). Poporul, ca într-un singur trup, se agaţă febril de învăţătorul şi vindecătorul lisus Hristos. Aşa cei sănătoşi îi cară cu grămada la lisus Hristos pe cei supăraţi de boli felurite, ca El să-i vindece printr-o atingere! Putere se revarsă din lisus, Har şi lucrare vindecătoare a Duhului Sfânt. Tămăduirea câtorva sau a mai multora, chiar şi a unei singure persoane, înseamnă că vine schimbarea în lumea stricăciunii, a durerii şi a greutăţilor; puterea vindecătoare rămâne materializată în cei vindecaţi şi în lumea dimprejur, ca o amprentă a unei noi realităţi: şi toata mulţimea căuta să se atingă de El, că putere de la El ieşea şi-i vindeca pe toţi (Lc. 6, 19; 4, 40).

4. „… şi nişte femei care fuseseră tămăduite de boli şi de răni şi de duhuri viclene si de neputinţe, Maria, cea numită Magdalena, din care ieşiseră şapte draci, şi Ioana, femeia lui Huza, un dregător al lui Irod, si Suzana, şi altele multe care Îi slujeau Lui din avuţiile lor” (Lc. 8, 2-3). Este vorba despre o informaţie extrem de preţioasă a lui Luca. Alături de cei doisprezece ucenici, în cercul de însoţitori ai lui Hristos erau şi multe femei, care, din avuţiile lor, întreţineau acest cerc de însoţitori ai lui lisus. Şi în această situaţie, ca în atâtea altele din Vechiul şi Noul Testament, prezenţa femeilor este în puncte centrale ale avanscenei istoriei. S-au subliniat deja destule lucruri în timpul tratării cărţilor Vechiului Testament, de la Debora până la Ester ş.a.m.d – eventual, prin urmele lăsate, ele se fac ecoul unei civilizaţii matriarhale.

5. Harul izbăvitor al lui Hristos se revarsă şi se răspândeşte, lăsând la vedere întipăririle lumii care este tămăduită. Dar acest parcurs este unul dramatic şi se săvârşeşte în mijlocul caznelor şi durerilor. Clare sunt şi întipăririle stricăciunii, referitor la care există însă făgăduinţa tare că este zdrobită eshatologic, odată ce împărăţia lui Dumnezeu a venit şi înaintează cu putere: Iar dacă Eu cu degetul lui Dumnezeu scot dracii, iată, a ajuns la voi Împărăţia lui Dumnezeu (Lc. 11, 20). Dracii şi îndrăciţii, la tustrei Evanghelistei sinoptici, în cele din urmă semnifică opoziţia de toate felurile şi durerea de toate felurile, pe care o produc puterile vrăjmaşe lui Dumnezeu, puterile nimicite Paradoxal, deşi a venit harul izbăvitor al împărăţiei lui Dumnezeu, opintirile nimicului sporesc, mai ales în faza ultimă, cu toate că ziua şi ceasul sfârşitului lumii rămân întru totul necunoscute. De aceea credincioşii sunt datori să fie extrem de atenţi: Că dacă fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi? (Lc. 23, 31).

6. Un act de cruzime al lui Pilat – a ucis câţiva galileeni, evident răzvrătiţi, în clipa în care aduceau jertfă, amestecându-le sângele cu sângele jertfei -, precum şi un accident din vremea aceea – a căzut un turn la Siloam şi a omorât optsprezece oameni – au fost prilejul ca Hristos să răspundă întrebărilor unor ucenici referitor la relaţia dintre pedeapsă şi vină. în limbajul teoretic sec contemporan s-ar putea spune că Hristos face referire la problema teodiceii. S-a spus deja în comentariile cărţilor Vechiului Testament că, în opinia mea, Sfânta Scriptură nu abordează un subiect atât de scolastic. Şi în cazul de faţă Hristos interpretează răul în categoriile tragicului şi în relaţie cu pocăinţa, adică prin necesitatea schimbării radicale a modului de viaţă şi prin necesitatea vindecării lumii. Să nu credeţi, le zice, că răzvrătitorii galileeni şi cei ce au fost omorâţi prin căderea turnului sunt mai vinovaţi decât voi; dacă nu vă pocăiţi, cu toţii veţi pieri: Nu, zic vouă; dar dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel. (Lc. 13, 1-5). Cu alte cuvinte, lumea se află pe un parcurs cu dureri de facere de tip eshatologic; este nevoie de pocăinţă şi tămăduire!

7. Încheindu-se la cel de-al douăzeci şi patrulea capitol, Evanghelia lui Luca ne dă o imagine extrem de vie a primei comunităţi bisericeşti. Bineînţeles, această imagine este legată direct şi organic de prezenţa lui Hristos cel înviat, în aşa fel încât să fie îmbogăţită cu un dinamism de avangardă. Adică, pe când doi dintre mulţii ucenici ai lui Hristos ies din Ierusalim şi se îndreaptă către Emaus, un sat apropiat, discutând întrebători despre mormântul gol şi despre arătările lui Hristos, însuşi lisus se apropie de ei şi merg toţi trei împreună. La întrebările şi gândurile lor (necunoscutul pentru ei) lisus îi mustră pentru neştiinţa şi necredinţa lor, punând totuşi în legătură evenimentele şi patimile lui Hristos cu învăţătura Scripturilor. In casa lor, ca invitat, rupe pâinea şi o binecuvintează, împărţind-o acestora. La acest gest ei II recunosc pe Hristos cel înviat, Care îndată Se face nevăzut! Acest parcurs dinamic seamănă cu parcursul comunităţii bisericeşti în următoarele puncte: a) există o legătură organică între cele două Testamente, deci o continuitate istorică între Israil şi Biserică într-un parcurs neîntrerupt al comunităţii; b) Hristos cel înviat este axul unificator al acestui parcurs; c) recunoaşterea lui Hristos se săvârşeşte în adunare (sinaxă); d) frângerea pâinii este centrul vieţii cultice a trupului bisericesc. In cazul de faţă, Luca leagă viaţa Bisericii de Hristos cel înviat, iar această legătură are caracter dinamic-eshatologic. De acum încolo Hristos este recunoscut în taina Dumnezeieştii Euharistii.

8. Cântarea a noua – imn liturgic al Bisericii: cântarea Mariei, Maica Domnului, şi prorocia lui Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul: „Măreşte sufletul meu pe Domnul şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu... precum a grăit către părinţii noştri, lui Avraam şi sămânţei lui în veac” – „Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul lui Israil… să îndrepteze picioarele noastre în calea păcii”. (Luca 1, 46-55; 68-79)

Nikolaos Matsoukas

Cartile Bibliei, Editura Bizantina

https://www.crestinortodox.ro/

 

  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.

%d bloggers like this: