Acasă > ORTODOXIE > Ierom. Petru Pruteanu: PRIMIREA LA ORTODOXIE A CELOR DE ALTE CREDINŢE. IMPORTANŢA ÎNTREITEI AFUNDĂRI LA BOTEZ

Ierom. Petru Pruteanu: PRIMIREA LA ORTODOXIE A CELOR DE ALTE CREDINŢE. IMPORTANŢA ÎNTREITEI AFUNDĂRI LA BOTEZ

PRIMIREA LA ORTODOXIE A CELOR DE ALTE CREDINŢE.

IMPORTANŢA ÎNTREITEI AFUNDĂRI LA BOTEZ

18290_p18rbjt9iii1s5gmgse121f1if1a

Recent, Patriarhia Română a editat cartea numită: „PRIMIREA LA ORTODOXIE A CELOR DE ALTE CREDINŢE” (78 pagini – Bucureşti, 2014). În mod normal, rânduielile acestei cărţi trebuie să facă parte din Molitfelnicul Mare, dar publicarea lor separată este poate chiar mai potrivită, doar că s-a lăsat prea mult aşteptată, generând diferite acuzaţii şi suspiciuni conspiraţioniste.

În general, pot spune că mi-a plăcut atât cartea, cât şi metodele de lucru. Fără îndoială, vechile rânduieli de primire la Ortodoxie aveau nevoie de o revizuire şi adaptare. A edita cărţi de cult nu înseamnă doar a traduce texte vechi, dintre care unele aproape „moarte”, ci înseamnă, în primul rând, să oferi ceva viu, conform cu dogmele şi normele canonice, dar şi cu mentalitatea timpului, care la vechii greci era una poetică şi retorică, iar la omul contemporan e tot mai pragmatică şi mai concisă. Or, textul este destinat omului de astăzi, care trebuie să înţeleagă mesajul şi „ethosul” Bisericii, mai ales când e vorba de primii paşi în Biserica Ortodoxă. Toate blestemele pe care le conţineau vechile rânduieli nu aveau nici o justificare teologică, ba chiar erau anti-evanghelice şi pline de răutate. Oare nu era ridicol că, noul-intrat în Biserica Ortodoxă, după ce a fost învăţat de baptişti (sau de alţi eterodocşi) că Hristos a zis să nu blestemăm (Matei 5:44), îşi începea „trăirea ortodoxă” cu blesteme şi „înjurături binecuvântate”? Mă bucur că s-au scos toate astea… 

 

În anumite locuri eu aş fi redactat textul altfel, dar, în general, cred că e bine (dacă trecem peste neconcordanţele şi inconsecvența în traduceri: în Liturghier – „În pace Domnului să ne rugăm”, iar în Molitfelnic şi în această carte – „Cu pace Domnului să ne rugăm” ş.a.).

Cred că cele mai multe întrebări cu privire la această carte apar în legătura cu pp. 20-21. Acolo se descrie cine şi cum trebuie primit: prin Mirungere sau prin Botez. O altă veche formă de primire la Ortodoxie – pocăinţa (cu abjurarea rătăcirilor, dar fără Mirungere) nu este prevăzută pentru nici o categorie de creştini.  

p.20p.21

În primul rând, cred că era mai potrivit ca cele scrise la pp. 20-21 să fi fost discutate în cercuri largi de teologi, apoi confirmate sinodal. În al doilea rând, în acele indicaţii observăm o mare carenţă: ni se spune că uniaţii (greco-catolicii) să fie primiţi ca romano-catolicii, dar cum trebuie primiţi aceştia nu se spune clar, ci doar deducem că tot prin Mirungere. Şi mai neclar este faptul că baptiştii şi alţi neo-protestanţi trebuie rebotezaţi, căci se botează printr-o singură afundare(!), iar romano-catolicii trebuie doar unşi cu Sfântul Mir. Prin ce o singură afundare e mai rea decât nici una? Nu este încălcarea aceluiaşi Canon 50 Apostolic? Şi, după cum observăm, pretenţiile nu sunt asupra diferenţelor dogmatice (care, în cazul neoprotestanţilor, e clar că sunt mult mai mari decât în cazul romano-catolicilor), ci doar asupra formei botezului, or, în cazul romano-catolicilor forma este neglijată totalmente (căci, din punct de vedere ortodox, ea nici nu există!), iar primirea se face deja pe alte criterii (oarecum obscure).

Personal, nu-mi permit să vin cu acuzaţii la acest capitol, ştiind că secole de-a rândul (aproximativ sec. VI-X) Biserica de Răsărit nu s-a arătat scandalizată de faptul că latinii botezau printr-o singură afundare sau chiar prin stropire. Culmea e că chiar „marele stâlp al Ortodoxiei” din sec. XV, Sf. Marcu al Efesului, considera că romano-catolicii trebuie primiţi doar prin Mirungere, deşi ştia foarte bine că aceştia nu sunt botezaţi prin întreită-afundare, aşa cum prevede Canonul 50 Apostolic. Abia în 1755, un Sinod local din Constantinopol a hotărât ca romano-catolicii să fie (re)botezaţi, pentru că nu au cele trei afundări, dar chiar Patriarhia Constantinopolului, cu mult înainte de înfiinţarea „mişcării ecumenice”, a neglijat propria hotărâre şi nu-i mai (re)botează pe romano-catolici (cu excepţia Muntelui Athos şi a unor eparhii din Grecia).

Deci, şi în cazul cărţii de faţă, nu acuzăm de careva tendinţe ecumeniste (greu de demonstrat obiectiv), ci mai degrabă de lipsa unor fundamentări teologice asupra (ne)importanţei formei botezului şi proclamarea acestora printr-un sinod local, până se va ajunge la un consens panortodox asupra (ne)recunoaşterii botezului romano-catolic.

De multe ori sunt întrebat şi cu privire la „botezul prin stropire” (ca şi cum am spune „scufundarea prin stropire”) practicată pe larg în Ardeal şi în alte zone ale României. Fără îndoială este o abatere care trebuie să înceteze. Şi aici, deşi nu sunt (sau tocmai pentru că nu sunt) membru al Bisericii Ortodoxe Române, îmi permit să sugerez 3 paşi în depăşirea problemei:

1) Ţinând cont de unele realităţi istorice (deja demult apuse) prin care a trecut mai ales Ardealul, Sfântul Sinod să recunoască „prin iconomie” valabilitatea tuturor botezurilor săvârşite până acum prin stropire şi să interzică orice discuţie ulterioară privind valabilitatea acestora, iar hotărârea să fie adusă la cunoştinţa tuturor Bisericilor Ortodoxe; şi

2) Toţi preoţii să fie obligaţi să săvârşească de acum înainte botezul doar prin întreită-afundare, iar în caz de abatere să fie caterisiţi fără preîntâmpinare (cf. Canonului 50 Apostolic). Botezul prin turnare/stropire, conform Didahiei (cap. 7), poate fi recunoscut doar în cazul în care nu este apă suficientă pentru afundare, iar conform Tradiţiei Bisericii, se acceptă şi atunci când candidatul este grav bolnav şi nu poate fi nicidecum afundat (dar şi în acest caz apa sfinţită trebuie să stropească toate părţile accesibile ale trupului).

3. În fiecare protopopiat (sau măcar eparhie) să existe cel puţin câte un baptisteriu pentru maturi şi acolo să fie botezaţi toţi cei care solicită botezul la maturitate. De asemenea, să fie formulate condiţiile şi rânduiala botezului în râuri, lacuri sau mări – conform vechii Tradiţii a Bisericii.

Sper că dacă mai-marii de la Patriarhie nu vor înţelege valoarea teologică a punctului 2, se vor gândi cel puţin la câştigurile economice importante pe care le vor avea de pe urma vânzării de cristelniţe, întrucât multe biserici din Ardeal nici măcar nu au cristelniţe în dotare. 

În loc de „post scriptum”

Textul Canonului 50 Apostolic:

Dacă vreun episcop sau presviter nu ar săvârşi cele trei afundări ale unei singure sfinţiri a botezului, ci numai o afundare, aceea care se dă întru moartea Domnului, să se caterisească. Pentru că nu a zis Domnul: „întru moartea mea botezaţi”, ci: „mergând, învăţaţi toate neamurile, botezâdundu-i în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh”. 

Interesant e că atunci când latinii săvârşeau botezul printr-o singură afundare, doreau pur şi simplu să sublinieze unitatea Treimii, idee necesară în contextul controverselor ariene. Mărturisirea celor trei Persoane ale Dumnezeirii se face suficient de clar prin cuvintele rostite (formulă), iar scufundarea în apă, aşa cum deducem din Epistola către Romani (6:3-11) a Sf. Apostol Pavel,  nu are o legătură atât de strânsă cu dogma Sfintei Treimi, cât cu simbolismul morţii şi învierii, care se face o singură dată şi nu se repetă (cf. Canonului 47 Apostolic). 

Iar când apusenii au generalizat „botezul” prin turnare/stropire, aceasta nu s-a făcut dintr-o careva comoditate omenească, ci din exagerarea simbolismului „spălării” care presupune, în mod obligatoriu, o apă curgătoare/mişcătoare. Multe baptisterii occidentale nu erau făcute foarte adânci, încât să facă posibilă afundarea completă, în schimb aveau diferite mecanisme care făceau ca apa să se mişte continuu. Se pare că latinii niciodată n-au înţeles sensul cuvântului „baptisma (botez, scufundare)” şi nu au dat afundării o prea mare importanţă teologică, fiind preocupaţi mai mult de spălarea păcatelor, decât de mistagogia morţii şi învierii. 

Prin aceste observaţii nu vreau să contest valoarea şi corectitudinea celor 3 afundări, ci să intrăm puţin în logica problemei. 

Sursa: http://www.teologie.net/2014/08/19/recenzie-primire-ortodoxie/

Categories: ORTODOXIE Tags:
  1. Ana Elisabeta
  2. Ana Elisabeta
    august 21st, 2014 la 12:47 | #2

    Autorul lasa sa se inteleaga ca nu are nimic impotriva primirii heterodocsilor la ortodoxie prin mirungere. Aceasta este o problema mult mai mare decat forma botezului. Presupunand ca o comunitate heterodoxa ar aplica membrilor ei nu doar botezul cu trei afundari in numele Sfintei Treimi, ci chiar intreaga randuiala ortodoxa de botez, acestia tot nu ar fi botezati ortodox si membri ai Bisericii, deoarece harul nu lucreaza magic si automat, prin respectarea unei formule rituale. Cel care boteaza trebuie sa fie preot ortodox sau, in caz de (mare) necesitate, un crestin ortodox mirean (barbat sau femeie), iar cel care se boteaza (presupunand ca nu e copil mic sau cu vreun handicap mental) trebuie sa-si doreasca botezul in Biserica ortodoxa.

  3. august 25th, 2014 la 13:15 | #3

    ” textul este destinat omului de astăzi, care trebuie să înţeleagă mesajul şi „ethosul” Bisericii, mai ales când e vorba de primii paşi în Biserica Ortodoxă. Toate blestemele pe care le conţineau vechile rânduieli nu aveau nici o justificare teologică, ba chiar erau anti-evanghelice şi pline de răutate. Oare nu era ridicol că, noul-intrat în Biserica Ortodoxă, după ce a fost învăţat de baptişti (sau de alţi eterodocşi) că Hristos a zis să nu blestemăm (Matei 5:44), îşi începea „trăirea ortodoxă” cu blesteme şi „înjurături binecuvântate”? Mă bucur că s-au scos toate astea… ” e normal asa ceva….. nu observati ca pe langa lucrurile bune si informatiile interesante sunt scrise blasfemiii…. iar aceasta carte este o mare sminteal bagand in neguramai mai rau…… sa va fie rusine ca nu cercetati si nu intrebati, daca nu sunteti teologi,macar intrebati, dect sa inmultiti sminteala…

  1. Nici un trackbacks momentan.