Acasă > Mari duhovnici > IEROMONAH AGAPIE CORBU: POEZIE LITURGICĂ ŞI ACRIVIE DOGMATICĂ LA DUMINICA ORTODOXIEI

IEROMONAH AGAPIE CORBU: POEZIE LITURGICĂ ŞI ACRIVIE DOGMATICĂ LA DUMINICA ORTODOXIEI

Poezie liturgică şi acrivie dogmatică la Duminica Ortodoxiei

Pentru pelerinii Postului Mare, a căror ţintă este slăvita Înviere, Biserica a rânduit în primele cinci duminici tot atâtea prăznuiri, ale căror înţelesuri şi importanţă nu vor fi niciodată subliniate îndeajuns. De conştientizarea, asimilarea şi trăirea acestora va depinde şi înălţimea duhovnicească cu care se va sfârşi pelerinajul fiecăruia spre Înviere, dar şi pelerinajul vieţii pe pământ.

 orthodoxy

La 11 martie 843 Patriarhul Metodie al Constantinopolei organiza, pentru prima oară, sărbătorirea solemnă a dreptei credinţe în cea dintâi duminică din Postului Mare. Era prăznuită, de fapt, biruinţa învăţăturii ortodoxe despre cinstirea sfintelor icoane în care se sintetiza întreaga învăţătură a Bisericii. Pentru acest prilej Patriarhul Metodie a alcătuit şi un text cuprinzând anatemele sinoadelor ecumenice rostite împotriva diferiţilor eretici, precum şi laude adresate marilor luptători pentru dreapta credinţă. Textul Sinodiconului era citit cu aceleaşi formule introductive ca Evanghelia, iar poporul răspundea cu aclamaţiile: „Anatema să fie!” sau „Veşnică pomenire!”, după cum sunt menţionaţi ereticii sau apărătorii Ortodoxiei. Textului i-au fost apoi adăugate, până în veacul al XIV-lea, şi alte anateme sinodale şi aclamaţii, fiind citit până astăzi în această duminică, după Utrenie, când se face şi o procesiune cu sfintele icoane cântându-se canonul alcătuit de Sfântul Teodor Studitul.

În afară decomemorarea evenimentului istoric al biruinţei Ortodoxiei, faptul că sărbătorirea liturgică a dreptei credinţe este unită cu citirea Sinodiconului Ortodoxiei constituie un bun prilej de evaluare a măsurilor propriei ortodoxii. Biserica, fiind trupul lui Hristos – Adevărul, este întruparea în lumea creată a acestui Adevăr. O parte din acest adevăr a fost cuprins în dogme şi definiţii sinodale, iar ele sunt pentru noi repere în calea spre unirea cu Adevărul deplin, Iisus Hristos. Iată de ce o învăţătură greşită, erezia se pune de-a curmezişul înaintării noastre către Domnul, ne dă o strâmbă înţelegere a Lui, ne îndepărtează de la cărarea Împărăţiei.

Pornind de la evenimentul istoric al restaurării cultului icoanelor, Biserica ne deschide în fapt un orizont mult mai cuprinzător: acela al tainei dreptei credinţe. Taină care depăşeşte infinit tot ceea ce s-a spus sub chip de dogmă şi este o realitate de care, în plinătatea ei, ne putem apropia doar liturgic şi prin rugăciune. Iată de ce, tocmai pentru că depăşeşte puterea de exprimare prin cuvânt a adevărului Bisericii, taina dreptei credinţe ne este dată astăzi spre contemplare într-o împletire de liturgic, filocalic şi cuvânt dogmatic.

Avem, pe de o parte, în slujba Duminicii Ortodoxiei o serie de rugăciuni, de imne în care este lăudat Domnul şi I se mulţumeşte pentru darul luminos al dreptei credinţe făcut Bisericii, iar pe de altă parte se citesc şi anatematismele Sinodiconului, foarte riguros alcătuite, expresii culminante ale gândirii dogmatice sinodale.

În faţa acestei duble deschideri creştinul este acum silit să ia aminte şi să-şi însuşească  o viziune şi un duh, aşa încât asceza Postului Mare să-şi atingă scopul. Un prin element al acestei viziuni este împletirea dintre ortodoxie şi viaţa liturgic-ascetică. Un scriitor bizantin filocalic din veacul al XI-lea, Ilie Ecdicul, îşi începe scrierea condiţionând întreaga lucrare ascetică de premisa dreptei credinţe, iar Sfântul Grigorie de Nyssa, într-o epistolă adresată celor ce se îndoiau de ortodoxia lui, afirmă această unitate spunând: „Având, deci această încredinţare (a dreptei credinţe) ne botezăm după cum ni s-a poruncit, credem după cum ne botezăm, şi slăvim pe Dumnezeu după cum ne este credinţa, aşa încât şi botezul şi credinţa şi slăvirea să fie într-un glas în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh”. Acelaşi mare Sfânt Părinte ne lămureşte spunând că „temelia şi rădăcina credinţei drepte şi sănătoase este taina evlaviei predată de Domnul ucenicilor Săi”. Sfântul apostol Pavel numeşte această taină şi „comoara cea bună” a cărei păzire nu se poate face decât „cu ajutorul Sfântului Duh, care sălăşluieşte întru noi” (2 Tim. 1, 14), anume pentru că e tainică. De aceea expresia cu care Părinţii sinodali îşi începeau textele hotărârilor, anume: „părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă”, nu este o simplă formulă de conjunctură.

Această „taină a evlaviei” este focul Cincizecimii trimis de Hristos peste apostoli, este miezul incandescent şi necreat al ortodoxiei pe care îl primim liturgic şi sacramental în Botez, în Euharistie, în taina nunţii, în taina călugăriei, îl înnoim prin pocăinţă, şi îl stră-vedem în tot ce are maica noastră, Biserica. Scântei din acest foc al Cincizecimii sunt prinse în cuvânt de Părinţii purtători de Dumnezeu care ne-au dat definiţiile lor dogmatice ca pe nişte cuiburi de lumină necreată. Doar stând acolo, în acele cuiburi, vom fi hrăniţi ca puişorii şi vom putea zbura cândva spre obârşia din care acestea îşi trag seva: Cincizecimea şi Sfânta Înviere.

Fiecare duminică a Postului Mare ne propune prin ceea ce prăznuieşte o distanţare de noi înşine pentru a vedea în ce măsură evenimentul prăznuit se regăseşte în viaţa şi căutările noastre. Este ascunsă aici o lucrare curăţitoare a omului nostru lăuntric, a minţii noastre de „înţelepciunea cea deşartă a acestei lumi”, ca pregătire pentru dobândirea minţii Părinţilor, a minţii lui Hristos. De aceea duminica de astăzi cuprinde un îndemn stăruitor la cernerea propriilor convingeri şi ne obligă, acum la început de post, la o deplină separare lăuntrică de tot ce pare ortodox, dar nu este, de tot ce nu ne duce la „taina evlaviei”, la focul Cincizecimii, la Învierea lui Hristos. Sfântul Nectarie al Eghinei spune în a sa Istorie a sinoadelor ecumenice că scopul întrunirii acestora a fost ca prin hotărâri dogmatice şi canonice să păzească adevăratul duh al Evangheliei şi al Bisericii de deformările aduse de eretici. Erezia nu este, aşadar, numai o învăţătură greşită, ci şi o alterare, o deformare a duhului Bisericii, a trăirii, aducând cu sine o pseudo-duhovnicie.

De aceea în Duminica Ortodoxiei Biserica împleteşte pentru fiii ei un dar alcătuit din poezia liturgică a cântărilor Triodului (poezie din care fac parte şi icoanele, cântările şi tot ce este „artă liturgică” în biserică) şi acrivia dogmatică a Sinodiconului, pătrunzând sufletul credincios de frumos filocalic şi de rigoare patristică. Lipsa Sinodiconului Ortodoxiei din ediţiile de până acum ale Triodului românesc se cere, de bună seamă, grabnic plinită, pentru că poporul ce cheamă numele Domnului in lingua romana, cum ne numeşte pe noi, românii, Sfântul Mucenic Montanus Preotul, nu merită această nedreptate.

La cele spuse, să mai adăugăm o încheiere. Frumosul filocalic şi liturgic în absenţa rigorii dogmatice eşuează în sentimentalism siropos, în pietism, iar rigoarea dogmatică detaşată de dimensiunea liturgic-filocalică sfârşeşte, sec, în intelectualism şi fanatism. Or, semnificaţia adâncă a primei duminici din Post se iveşte tocmai din armonioasa împletire a poeziei liturgice cu acrivia dogmatică, şi este în cele din urmă un adevăr pe care pentru a-l înţelege trebuie să-l asimilezi ascetic şi să-l trăieşti duhovniceşte: a fi ortodox înseamnă a deveni treptat una cu taina de foc şi lumină a Bisericii, din care ţâşnesc şi la care trimit dogmele ei, călătorind, într-un constant efort filocalic şi  liturgic spre Înviere.

SURSA, http://www.pemptousia.ro/2012/03/poezie-liturgica-si-acrivie-dogmatica-la-duminica-ortodoxiei/

Categories: Mari duhovnici Tags: