Acasă > Predici > Iisus Hristos – Lumina Vieţii Veşnice

Iisus Hristos – Lumina Vieţii Veşnice

Iisus Hristos – Lumina Vieţii Veşnice

Preot profesor Dumitru Stăniloae

Duminica a VI-a după Paşti (a Orbului din naştere):

[…] Hristos, după ce a înviat, ne-a născut la Botez din nou, dar spre „nădejde vie“ în tot mai multă viaţă adevărată (1 Petru 1, 3). Fără Hristos, trăind în monotonia şi îngustimea unei existenţe sărace, nu cunoaştem o cale şi o ţintă spre care să înaintăm (1 Ioan 2, 19). Căci numai în El, ca în Cel ce este viaţa nemărginită şi nesfârşită, de care ne poate face parte şi nouă, înaintăm în viaţa fără sfârşit. Neînaintând în El ca Persoană care ne comunică viaţa nemărginită, nu putem înainta în nimeni spre a-l împărtăşi dintr-o astfel de viaţă. Numai înaintând în El, împărtăşindu-ne tot mai mult de iubirea desăvârşită şi de viaţa înviată ce ne-o comunică El, putem înainta şi noi în iubirea sau viaţa altora. Altfel, rămânem în egoismul nostru, în dispreţul faţă de alţii, căci n-avem puterea să ne mişcăm spre unirea cu ei prin iubire, dacă nu înaintăm în unirea cu Hristos şi în viaţa fără sfârşit în El. Neiubirea lui Hristos, unită cu neiubirea semenilor, ne ţine într-o agitaţie care nu ne scoate din noi, deci din întuneric. „Cel ce urăşte pe fratele său umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, că întunericul a orbit ochii lui“ (1 Ioan 2, 11). Deci, a înainta în Hristos înseamnă a înainta pe calea care ne duce spre viaţă, care se arată şi în comunicarea cu alţii. Căci Hristos este calea spre viaţă. Pentru acela, Hristos, arătându-Se drept calea adevărată spre viaţa adevărată, este lumina adevărată. El a venit în lume ca lumină, în sensul de cale adevărată spre viaţa adevărată. Împărtăşindu-ne tot mai mult de El, sau de viaţă, nu mai umblăm în întuneric, ci în lumină. Hristos e lumina adevărată, pentru că e Viaţă. El este, şi în calitatea de lumină, şi calea spre viaţa adevărată: „Şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă… Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El. Dacă zicem că avem împărtăşire cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul“ (1 Ioan 1, 2, 5-6).

Având pe Hristos în sine, omul care crede în El ajunge să fie tot mai mult un mediu prin care lucrează Hristos, aşa cum lucrează sufletul prin trup. Căci lucrând sufletul lui în trupul lui, prin sufletul lui umplut de darul lui Hristos, lucrează în trupul lui un suflet umplut de Dumnezeu. Toate actele acelui om devin curate, pentru că sufletul lui a devenit curat, sau plin tot mai mult de lucrarea dumnezeiască a lui Hristos cel din el. Ba s-ar putea spune că şi în trupul acelui om lucrează Hristos, odată ce Acesta se află în om şi cu trupul Lui, unindu-se cu trupul omului. Aceasta nu înseamnă că sufletul şi trupul omului sunt puse într-o stare pasivă. Hristos lucrează de fapt prin lucrările sufletului şi trupului. Aşa cum Hristos atingea, prin mâna Sa, ochii orbului, ca prin această mişcare a mâinii să transmită puterea Lui dumnezeiască, aşa transmite şi prin mâinile unei persoane credincioase puterea dumnezeiască aflată în trupul Său, aflat şi acesta înlăuntrul acelei persoane. Hristos este în credincios o cale interioară care îl apropie pe om tot mai mult de Sine şi îl face tot mai mult mediu al puterilor Sale.

Dar întrucât puterea înaintării spre Hristos nu se comunică omului numai de către Hristos ca Dumnezeu, ci vine şi de la El ca om, Hristos ni S-a făcut cale şi prin pilda faptelor Lui. El era, ca om, mediu desăvârşit al puterilor Sale dumnezeieşti, de la început, dar, ca să ne arate aceasta prin faptele Sale concrete, a făcut din umanitatea Sa un astfel de mediu vizibil şi succesiv prin viaţa Sa desfăşurată în asemenea fapte, ca să poată şi omul credincios să-L imite. Se arată parcurgând şi El o cale omenească concretă. Ne-a dat putinţa să-L vedem ca o cale străbătută concret cu umanitatea Sa plină de dumnezeire, ca să imităm şi noi faptele Sale, chipul bunătăţii şi curăţiei Lui în asemenea fapte, ca o cale străbătută din copilăria Sa până la jertfa pe cruce. Ne-a arătat cum să ne manifestăm blândeţea, curăţia de patimi, răbdarea, iubirea, prin faptele Sale concrete. Toată viaţa Lui e o lumină concretă. Dar Hristos ne este, în calitate de cale, lumină sau invers. Însă El ne este o cale nesfârşită, pentru că este nu numai om, ci şi Dumnezeu. Şi ne este o cale nesfârşită chiar ca Persoană, dat fiind că însăşi Persoana omenească este totodată o taină niciodată epuizabilă. Chiar persoana umană este, pe de o parte, o lumină şi o cale pentru voinţa noastră de-a înainta în comuniunea şi iubirea faţă de ea la nesfârşit, neputându-se confunda cu ea niciodată. Persoana umană este şi ea o cale nesfârşită, pentru că niciodată nu sfârşeşte în a ne comunica ceva. Trăieşte mereu altceva din ea şi trăiesc mereu în altă stare în legătură cu ea; doreşte mereu să se comunice altei persoane. Înaintez în a o cunoaşte, căci mai am mereu multe de cunoscut în ea. Dar în această comunicare fără sfârşit este totuşi ceva finit, ceva definit, sau un indefinit mărginit. Hristos, însă, ca Persoană în acelaşi timp umană şi divină, este la nesfârşit într-o comunicare a infinităţii Sale. E mereu Lumină, mai presus de orice lumină şi taină, veşnic mai presus de definibilul uman. E taină infinită în ceea ce ne comunică şi taină infinită în ceea ce rămâne mereu încă necomunicat. Cu cât comunică mai multă lumină, cu atât se vădeşte mai mare taina. Hristos e lumina şi taina nesfârşită chiar în umanitatea Sa, pentru că este o umanitate prin care se comunică Persoana dumnezeiască.

Urmând pe această cale, prin credinţa în Hristos vom ajunge şi noi la înviere, ca la viaţa neîngustată, în veşnică fericire, cum a ajuns Hristos ca om. Fiindcă ne vom arăta şi noi fii ai Tatălui ceresc şi fraţi ai Lui după har. Şi cel făcut fiu al Tatălui ceresc şi frate al Fiului Său nu mai e lăsat să moară cu totul şi definitiv. De aceea Sfântul Apostol Pavel spune că cel născut prin har din Hristos cel înviat, la Botez, e ridicat la calitatea de fiu al Tatălui Său, desigur dacă urmează calitatea de fiu exemplul Fiului născut din Tatăl după fiinţă. „Iar înainte de venirea credinţei în Hristos, noi eram păziţi sub Lege, fiind închişi pentru credinţa care avea să se descopere. Astfel că Legea ne-a fost pedagog spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm din credinţă. Iar dacă a venit credinţa (în Hristos), nu mai sunteţi sub călăuză. Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos. Căci câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat“ (Galateni 3, 25-27). Întâi Hristos ne-a născut din nou, „după învierea Lui“ (1 Petru 1, 3), apoi „fiindcă sunteţi fii a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului său în inimile voastre, care strigă: «Avva Părinte»“ (Galateni 4, 6). De aceea, după Botez primim prin Taina Mirului pe Duhul Sfânt: „Şi ungerea Lui vă va învăţa despre toate“ (1 Ioan2, 27). Căci după învierea lui Hristos şi după înălţarea Lui ni s-a cerut să ne purtăm ca nişte fii, împlinind cu iubire voia Lui şi imitând pe Fiul lui Dumnezeu, Cel prin fire, primind putere şi căldură în aceasta de la Duhul Fiului. Căci strigarea Duhului Fiului ca Duh de fiu din inimile noastre pune înseşi inimile noastre în simţirea de fii iubitori faţă de Tatăl, asemenea Fiului. Deci nu mai suntem robi, ci fii. „Iar de eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu prin Iisus Hristos“ (Galateni 4, 7). Şi, ca atare, putem să nu slujim celor ale lumii, socotindu-le suprema realitate. Am devenit posesorii puterilor dumnezeieşti.

Înainte de venirea în trup, Cuvântul lui Dumnezeu nu ni se descoperise deplin ca Fiu al lui Dumnezeu, deci nici Dumnezeu deplin ca Tată. Cuvântul lui Dumnezeu ne apare încă în calitate de Pedagog spre Dumnezeu, deci ca un fel de Stăpân poruncitor. Deci nu ni se arătase în maximă apropiere şi comunicare spirituală, ca Frate în umanitate, făcându-ne şi pe noi împreună cu El fii ai lui Dumnezeu, ca Tată. Aceasta se arată în faptul că ne vorbea indirect prin prooroci. Nu ne da, deci, nici „porunca nouă“ a iubirii, pentru că nici El nu ne arătase că ne-a iubit pe noi, făcându-se Frate cu noi (Ioan 13, 14). Lumina de Fiu al lui Dum-nezeu, de unul din Treime, nu strălucea încă în deplină claritate. Se vedea mai mult prin difer-ite chipuri. Mai ales se arată puterea lui Dumnezeu prin norul ce acoperea cortul şi mergea îna-intea lui, arătând cortul plin de slava Domnului (Ieşire40, 32-35). Prin nor, în cort era o anumită prezenţă a puterii Cuvântului lui Dumnezeu, dar El nu se revela în mod clar. O anumită prezenţă a puterii Lui în nor era şi în jertfele de animale ce se aduceau în cort, şi mai ales în mielul pascal, dar această prezenţă a puterii Lui, prin chipuri, va deveni o prezenţă personală clară şi directă a Lui, când Se va întrupa El însuşi ca om. Toate aceste chipuri erau ca o „făgăduială“ a venirii Fiului lui Dumnezeu ca Frate şi Mântuitor al nostru, ca să ne ridice şi pe noi la calitatea de fii ai Tatălui ceresc.

Acum se arată clar ca Lumină şi ca sensul cel mai adevărat al existenţei noastre, făcându-ni-Se, ca Frate, cale ca să ne unim cât mai mult cu El, ca fraţi ai Lui şi fii ai Tatălui Său, nemărginit şi fără de început. Acum se lămuresc şi se adeveresc toate chipurile din Lege, arătându-ni-se totodată înălţimea maximă ce ni se făgăduise prin ele. Omul creat din nimic e ridicat la înălţimea de fiu al lui Dumnezeu. În aceasta se arată al doilea mod al atotputerniciei lui Dumnezeu. Nimicnicia omului, pe de altă parte, e compensată prin calitatea de fiu al lui Dumnezeu, căruia i se face Frate şi Tată. De fapt, numai acesta poate fi adevărul. Căci dacă există un Dumnezeu, şi anume un Dumnezeu al iubirii, ca modul cel mai înalt al existenţei – şi în realitate El trebuie să fie ca explicare a existenţei -, El nu poate, dacă vrea să mai existe şi altceva, să nu creeze acel altceva din nimic, dar şi să nu-l ridice la o unire cu Sine, pentru a fi în toate o unitate, fără să-l desfiinţeze pe acel altceva ca creaţie.

Şi această treaptă la care e ridicat creatul este aceea de fiu al Său. Numai la această supremă apropiere înţelegem că vrea şi poate ridica Creatorul iubitor pe cel creat. Numai făcut fiu, (omul) cunoaşte pe Tatăl său necreat şi Creator la maximum, precum îl poate şi imita în viaţa sa. Iar această cunoaştere şi imitare nu pot să nu înainteze la nesfârşit, date fiind infinitatea Aceluia şi finitudinea firii celui creat. N-a creat Dumnezeu din iubire o făptură conştientă ca s-o ţină cu dispreţ într-o separaţie de nedepăşit faţă de Sine.

Dar nu se poate face creatul fiu al necreatului, dacă nu are, pe de altă parte, Necreatul un Fiu şi acest Fiu nu e într-un fel model al creatului şi nu se face El însuşi Frate cu creatul, adică om.

Prin aceasta, Fiul lui Dumnezeu ni Se face calea clară şi eficientă a oamenilor spre calitatea de fii în Hristos. Acum ne ajută să-I urmăm Lui ca Fiu făcut om prin Duhul Său de Fiu. Astfel, suntem introduşi în relaţiile treimice sau făcuţi moştenitori ale celor ce le are Fiul de la Tatăl. Nu mai suntem stăpâniţi de poftele ce ni le trezesc lucrurile atât de mici ale lumii, chiar prin valoarea dată cărnii animalelor ca jertfe, ci le vedem pe acestea ca mediu străveziu al lui Dum-nezeu, ca mijloace prin care ne arătăm iubirea ajutătoare unii faţă de alţii.

În felul acesta am cunoscut Adevărul. Nu mai socotim ca adevăr ultim lumea, ci pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Creatorul lumii şi al oamenilor, Mântuitorul acestora de sub puterea morţii şi de perspectiva întunericului iadului. Am cunoscut pe Hristos ca Lumină, sau ca sensul pozitiv suprem al lumii şi al oamenilor. Am cunoscut că El este Adevărul din care sunt şi spre care sunt duse toate. Am cunoscut că cei ce socotesc lumea ca ultimul adevăr sunt într-o minciună, luând întunericul unei „culturi“ atee drept lumină. Am cunoscut că cei ce nu cunosc pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat şi, deci, ca lumina lumii, ci o socotesc pe aceasta ca unica realitate, se află într-o mare minciună. Am cunoscut că toate cuvintele prin care susţin această părere mincinoasă sunt minciuni. Am cunoscut că, avându-le numai pe ele, vom fi într-o veşnică sărăcie sau moarte.

Singur Hristos este Adevărul, fiindcă singur El, ca Dumnezeu cel venit la noi în trup, este calea care ne duce la viaţă nesfârşită. El este „Calea, Adevărul şi Viaţa“. El este Calea, pentru că este Adevărul şi Viaţa; El este Viaţa, pentru că este Adevărul. El este Singurul în care avem viaţa adevărată, în care creaţia se uneşte cu Creatorul. Cei ce-L neagă pe El ca Viaţă adevărată, cei ce neagă că El este singura cale spre viaţa adevărată, afirmă minciuna şi moartea drept adevăr. Şi cel care ispiteşte pe oameni spre această minciună, cel ce e cel dintâi care a susţinut această minciună şi continuă să o susţină este diavolul. El afirmă lumea aceasta ca ultima realitate, nearătând o cale spre Dumnezeu, ca deosebit de lume, ci conduce, prin minciuna lui, spre moarte, în care cei ce-i slujesc lui se află, în parte, încă de acum, dar pot să scape de ea înainte de a muri cu trupul, fapt prin care îşi pot arăta imitarea lui Hristos. Cei ce nu recunosc pe Hristos drept cale spre Dumnezeu mai presus de lume, ci socotesc că lumea a-ceasta e singura realitate, nu cunosc nici o cale de scăpare de moartea din ea. Dumnezeu Cu-vântul ajută pe oameni să urmeze Lui înainte de întrupare prin Cuvântul Lui. Dar lumea era încă în întuneric. Prin întrupare, însă, a venit în lume, risipind întunericul pentru cei ce au primit credinţa în El. Cei ce nu cred în El, ca Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, venit să ne arate că Dumnezeu este iubire, consideră că totul este stăpânit de întuneric, de lipsa de sens, şi-şi îngăduie să facă răul ca formă a egoismului. Aceştia îşi vor lua osânda pentru veci, spre deosebire de cei ce, crezând că Dumnezeu este iubire şi Hristos este Fiul întrupat, ca o dovadă a acestei iubiri şi imită pe Hristos prin fapte de iubire, nu vor fi osândiţi, ci se vor bucura de comuniunea veşnică şi fericită cu Dumnezeul iubirii: „Cel ce crede întru El nu este judecat. Iar cel ce nu crede este judecat că n-a crezut întru numele Fiului Unuia Născut al lui Dumnezeu. Iar judecata este aceasta, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât lumina. Căci faptele lor erau rele. Căci oricine face rele, iubeşte întunericul şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Iar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se cunoască faptele lui că sunt săvârşite în Dumnezeu“ (Ioan 3, 18). Dar cei ce nu cred în El nu iau cuvintele Lui ca adevărate, ci pe cele ale diavolului, care foloseşte cuvintele ce ni s-au dat de Dumnezeu prin creare, în chip mincinos, îndemnându-i prin ele să nu creadă în Hristos, Adevărul şi Viaţa, şi să nu meargă spre El pe calea arătată prin pilda Lui. Ei ascultă de diavolul care dă drept viaţă ceea ce nu e viaţă şi drept adevăr ceea ce nu e adevăr, sau drept viaţă moartea: „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi faptele tatălui vostru. El, de la început, a fost înşelător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii“ (Ioan 8, 44).

Iisus Hristos este Adevărul sau viaţa adevărată, pentru că este Fiul Tatălui. Dacă Dumnezeu nu are Fiu, nu este iubire în El şi nici oamenii nu sunt creaţi de un Dumnezeu al iubirii, pentru a fi făcuţi, prin Fiul Său, fii ai Săi. În acest sens afirmă Hristos că El este Adevă-rul, pentru că este Fiul prin fire al unui Tată suprem. Deci, cei care cred în El ca în Fiul Tatălui, cred în Dumnezeu cel adevărat.

Aceia cred că pot avea şi ei pe Dumnezeu ca Tată. „Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, M-aţi iubi pe Mine, căci de la Dumnezeu am ieşit. Pentru că n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis“(Ioan 8, 42). Dacă Hristos n-ar fi de la un Tată dumnezeiesc, ci ar fi ca oricare om singur de sine, n-ar fi Dumnezeu. Şi dacă n-ar fi Fiul lui Dumnezeu, ar fi îndreptăţiţi să nu creadă în El. În credinţa în Hristos este implicată credinţa în Sfânta Treime. Un Dumnezeu care nu e în Treime nu e Dumnezeu. În acest caz lumea e singura realitate.

Iisus Hristos este Adevărul, şi ca atare sensul vieţii noastre, întrucât Cel ce este viaţa în Sine, întrupându-Se ca om, i-a dat şi omului viaţă veşnică, scăpându-l de moarte. Fără Hristos, adică fără Fiul lui Dumnezeu întrupat ca om, lumea întreagă şi existenţa oamenilor în ea ar fi fără sens. El s-a făcut prin întrupare „Lumina lumii“, sensul ei. Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu este, în calitate de Dumnezeu în Sine, Însăşi Lumina.

Dar înainte de întrupare lumina numai în parte sensul existenţei, prin cuvintele Lui revelate prin prooroci. Adevărul, binele, viaţa şi lumina sunt una. Răul, moartea, întunericul şi minciuna, la fel. Şi toate au caracter personal. Minciuna înşală, dând morţii spirituale aparenţa de viaţă, şi răului – aparenţa de bine al persoanei, în sens egoist, şi întunericului – aparenţă de lumină. Minciuna le prezintă pe toate acestea ca adevăr.

* Preot profesor Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia, 1993, pp. 72-83.

(Articol publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 9 iunie 2013 – Sublinierile din text aparţin redacţiei Ziarulului Lumina)

Categories: Predici Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.

%d bloggers like this: