Acasă > Cuvinte de folos > Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul – 4: DESPRE ISPITE ŞI LEGEA DUHOVNICEASCĂ

Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul – 4: DESPRE ISPITE ŞI LEGEA DUHOVNICEASCĂ

Învăţătura lui Gheron Iosif Isihastul

 4: Despre ispite şi legea duhovnicească

Apoftegma Părinţilor „Dă sânge, ca să primeşti Duh”[1] poate fi socotită deviza permanent valabilă a pururea-pomenitului Stareţ. Fire curajoasă şi bărbătoasă cum era, nu lăsa loc semnelor de întrebare sau îndoielii în viaţa sa. La această îmbinare minunată de însuşiri a contribuit însă şi credinţa sa fierbinte, astfel ca roadele nevoinţei sale să fie întotdeauna bune. Hotărârea, curajul şi credinţa în Dumnezeu – singurul lucru ce se cere de la firea raţională – sunt cele mai importante caracteristici ale libertăţii omului, care exprimă voinţa sa şi care pricinuiesc şi atrag lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce pe cele bolnave le tămăduieşte şi pe cele cu lipsă le împlineşte.

Cu ajutorul lui Dumnezeu şi în condiţiile pe care le-am arătat, Stareţul socotea că nimic nu era cu neputinţă. Însă el era considerat „cu lipsuri” sau exagerat de către cei care nu puteau ajunge la această măsură. Pentru orice situaţie ce părea grea sau complicată, Stareţul avea răspunsul gata: „Unde este Dumnezeu?”. Iar aceasta însemna, potrivit gân-dirii lui, că neapărat Dumnezeu va rezolva problema. Acest mod de a înfrunta lucrurile a fost principiul său de bază, principiu ce se sprijinea nu numai pe credinţa sa adâncă – care după Părinţi se numeşte „credinţa izvorâtă din contemplaţie” –, ci şi pe păzirea legii duhovniceşti, de care Stareţul legase toate cele în viaţa sa. Orice s-ar fi întâmplat, întotdeauna el judeca acel lucru în baza legii duhovniceşti. Gândea astfel, mai ales despre problemele noastre personale, care ne preocupau.

La începutul şederii noastre alături de el, îi făceam de obicei vizite mai dese, pentru sfaturi şi îndrumare. Fireşte, fie că-i spuneam, fie că nu-i spuneam problemele care ne preocupau, el ne tâlcuia în amănunt sensul întâmplărilor, începând de la rezultate şi analizând cele ce le-au precedat, ba chiar şi atacul. Explica cu atâta precizie de unde, de ce şi cât, încât rămâneam uimiţi de marea importanţă pe care dădea „legii duhului vieţii”(Rom. 8, 2)Odată, când am făcut o greşeală (câte nu pricinuieşte lipsa de experienţă!), mi-a dat canon să fac o osteneală fără scop într-o călătorie lungă. Deoarece ştiam că nimic nu face fără motiv, nu am întrebat nimic, ci el însuşi mi-a spus:

„Dacă împreună cu pocăinţa nu săvârşim şi o osteneală corespunzătoare, nu satisfacem judecata legii duhovniceşti şi se poate să ne vină ispita cu consecinţele ei necunoscute”.

Pot să spun că legea duhovnicească era temeiul şi criteriul în toate acţiunile noastre, atât în situaţiile generale cât şi cele particulare. Şi Avva Marcu spune: „Semnul cunoaşterii adevărate este răbdarea celor de întristare şi a nu învinovăţi pe oameni pentru propriile noastre nenorociri”[2].

Stareţul obişnuia, de asemenea, să se refere adeseori la însemnătatea ispitelor, atât ca totalitate cuprinzătoare a tuturor nenorocirilor cu care este încercată întreaga omenire, cât şi ca evenimente ce se petrec în viaţa fiecăruia. În temeiul legii duhovniceşti, el admitea intervenţiile pedepsitoare ale Proniei celei atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu drept metode potrivite pentru îndreptarea oamenilor, numindu-le ispite. Deşi cunoştea în profunzime importanţa folosului venit din ele şi repeta sentinţa din Pateric: „Ridică ispitele şi nimeni nu se va mântui”[3] şi „cu neputinţă este să nu vină” (Lc. 17, 12) ele, Stareţul vorbea amănunţit şi cu multă precizie despre cauzele şi prilejurile care provoacă [ispitele] şi ne învăţa să le evităm pe cât este cu putinţă. Continuarea şi sursa: pemptousia.ro

  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.