Acasă > Cuvinte de folos, ORTODOXIE > Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul – 1: Despre sfinţire şi nepătimire

Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul – 1: Despre sfinţire şi nepătimire

Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul – 1: Despre sfinţire şi nepătimire

.

Alte articole:

Am spus deja cât de greu este să descrie cineva oameni duhovniceşti. Lucrul acesta îl repet iarăşi şi adaug că este o cutezanţă prea mare să încerce cineva să intre în adâncimile şi înălţimile cugetărilor celor luminaţi şi în sufletele purtătorilor de Duh. Încercarea aceasta devine mai grea atunci când cel ce cutează să facă aceasta este neiniţiat şi sărac în această lucrare. De aceea „am aruncat către Domnul grija” (1Pt. 5, 7), „după bogăţia bunătăţii Lui” (Rom. 2, 4)să spună inimilor iubiţilor cititori „care este lărgimea şi adâncimea şi înălţimea” (Ef. 3, 18) orizontului duhovnicesc, unde intră şi se mişcă cei „mânaţi de Duhul lui Dumnezeu” (Rom. 8, 14) şi „se fac şi rămân fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12).

În sfera mediului duhovnicesc nu lucrează legile omeneşti ale logicii obişnuite. De aceea şi Apostolul Pavel îi eliberează de obligaţii pe bărbaţii duhovniceşti, spunând: „Legea nu este pusă pentru cel drept” (1tim. 1, 9)Însă pe parcursul nevoinţei, care înseamnă punerea în lucrare a îndemnului evanghelic „Fiţi…!”, există şi se constată lipsuri. Noi, oamenii, suntem chemaţi de la necunoaştere la cunoaştere şi, prin urmare, la credinţă şi pocăinţă. Şi astfel intrăm într-un ciclu de învăţătură şi de sporire, unde, cu cât înaintăm, cu atât micşorăm golul lipsei precedente. În parte vedem adevărul, în parte sporim, în parte ne desăvârşim, şi asta cu Harul şi cu mila lui Dumnezeu. Iar în această sporire firească şi „în parte” este firesc să apară şi lipsuri, care însă nu sunt efectul slăbirii şi încovoierii intenţiei celei bune sau abaterii spre cele de-a stânga. Ceva asemănător se întâmplă cu soarele, ale cărui raze nu luminează şi spatele corpului nostru atunci când discul solar nu a ajuns încă în mijlocul bolţii cereşti, când cuprinde în lumină tot corpul. Adică nevoitorul n-a ajuns încă la plinătatea Harului şi de aceea are încă unele puncte neluminate, adică lipsuri. Aşadar, scopul său în viaţă este atingerea plinătăţii şi a desăvârşirii.

Necunoaşterea lucrării practice în viaţa duhovnicească naşte în mintea omului contemporan multe semne de întrebare, pe care le auzim continuu în întâlnirile şi în discuţiile noastre zilnice. Sfinţirea, adică „desăvârşirea după Dumnezeu”, şi conţinutul ei esenţial aproape întotdeauna sunt interpretate greşit de către cei care se află departe de adevărata experienţă. Să-mi fie îngăduit să citez cu frică şi sfială câteva din judecăţile Părinţilor referitoare la aceasta, pentru a se face înţeles sensul şi însemnătatea sfinţirii potrivit duhului Sfinţilor Părinţi. Arătând şi comentând câteva păreri ale corifeilor Părinţilor noştri, ne vom referi la termenul „sfinţire”. Pentru a ajuta la o oarecare orientare, vom vedea de unde începe, unde ajunge şi cum se înfăptuieşte.

Este cu putinţă ca fiecare dintre noi să guste un anume fel de sfinţire, căci nevoinţa şi calea spre sfinţirea desăvârşitoare trec progresiv prin diferite stadii. Calea care duce la sfinţire şi la desăvârşirea în Hristos este pocăinţa, deoarece „toţi am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu”(Rom. 3, 23)Cu cât cineva urcă mai sus pe scara pocăinţei, în aceeaşi măsură urcă şi pe treptele sfinţirii. Acesta este scopul adevăratei pocăinţe, ca omul să redobândească Harul dumnezeiesc pe care l-a pierdut din pricina păcatului sau de care s-a lipsit trăind departe de credinţă şi de cunoaşterea lui Dumnezeu. Dobândirea Harului nu este ceva în parte, ci înfierea deplină, pe care Hristos o dă credincioşilor prin Biserica Sa. Credincioşii se pot apropia de desăvârşire, dacă vor, atât cât este cu putinţă omului. Iar pe aceasta Părinţii o împart în trei stări: curăţitoare, luminătoare şi desăvârşitoare. Starea a treia se numeşte şi desăvârşire sau nepătimire sau cunoaştere dumnezeiască sau dragoste de Dumnezeu. Se numeşte încă şi sabat, adică odihnă, în care, aşa cum Dumnezeu „S-a odihnit” în ziua a şaptea de lucrurile Sale, tot astfel şi omul se odihneşte de lucrările pocăinţei.

Sfântul Maxim Mărturisitorul citează trei stări generale, obişnuite la monahi, care îi caracterizează pe cei ce se apropie de sfinţire[1]. Prima este „a nu păcătui cu fapta”(2Tim. 2, 5)Acesta este stadiul curăţirii, în care nevoitorul, luptându-se după lege, starea firească. A doua este „a nu-ţi închipui în sufletul tău gânduri pătimaşe”. Continuarea: pemptousia.ro