Acasă > Cuvinte de folos > Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul – 8: DESPRE RUGĂCIUNE

Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul – 8: DESPRE RUGĂCIUNE

 Alte articole: 

Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul

8: Despre rugăciune


Dacă am voi să scriem toate cele referitoare la acest subiect din viaţa Stareţului nostru, am lungi mult cuvântul. Rugăciunea a fost pentru el o chestiune arzândă şi principala sa preocupare. I s-a dăruit ei cu totul: toată viaţa sa, toată dăruirea şi râvna sa, toată grija şi strădania sa, toată fiinţa sa le-a dăruit lucrării rugăciunii. Noi, smeriţii, săracii şi neputincioşii din fire şi în lucrare, ce vom spune şi ce vom descrie din tainele greu de pătruns?

Vedeam viaţa lui practică, exterioară, şi ne minunam de câtă nemilostivire arăta faţă de sine şi ne gândeam mult la acest lucru. Însă cine putea să vadă sau să descrie lumea sa lăuntrică, suspinele sale tăcute şi celelalte, pe care ziua şi noaptea le aducea lui Dumnezeu?

Era cu putinţă ca unele pricini binecuvântate să-l înduplece să facă oarecare pogorăminte în privinţa vreunui aspect practic care îl preocupa. Însă, era cu neputinţă să facă pogorăminte în privinţa regulii şi duratei rugăciunii. Acrivia şi stăruinţa sa în lucrarea dumnezeiască a rugăciunii dau mărturie despre măsura profundă a nevoinţei sale, iar roadele ei erau foarte vădite. După învăţătura Sfinţilor noştri Părinţi, dovada limpede a sporirii unui suflet este rugăciunea neîncetată, ca o stare prezentă în el, iar nu ca un rezultat al strădaniei. La duhovnicescul nostru Stareţ, am văzut că rugăciunea era grija şi scopul său principal.

Pururea-pomenitul ne învăţa şi neobosit ne arăta valoarea şi bogăţia rodului rugăciunii. Adeseori sublinia:

„Păzirea cu acrivie a acestei porunci şi această nevoinţă pentru rugăciune vă va deschide uşa rugăciunii” sau: „această greşeală vi se va face piedică în rugăciune”.

Preocuparea deosebită a Stareţului pentru nevoinţa rugăciunii o poate vedea oricine şi în diferitele sale epistole, pe care le-a publicat iubitul nostru frate, egumenul Sfintei Mănăstiri Filotheu. Stareţul îi scrie unui tânăr:

„Pentru mine, rugăciunea minţii este ca meseria cuiva, deoarece o lucrez de mai bine de treizeci şi şase de ani”[1], adică de când devenise monah.

Uşurinţa cu care fericitul Stareţ descrie această preavirtuoasă lucrare – începutul ei, apoi explicarea amănunţită a diferitelor stadii şi stări ce-i urmează, până şi luminarea şi răpirea, înspre care ea însăşi îi povăţuieşte pe cei ce o lucrează cu râvnă – mărturiseşte măsura sporirii, prezenţa dumnezeiescului Har, precum şi faptul că era stăpân al tainelor şi al însuşirilor rugăciunii.

Într-o altă epistolă în care descrie însuşirile rugăciunii, spune printre altele:

„Luminarea este urmată de curmarea rugăciunii şi de dese contemplaţii, răpirea minţii, încetarea simţurilor, nemişcarea şi deplina tăcere a mădularelor, unirea lui Dumnezeu cu omul întru una”[2].

Necontenitele sale experienţe erau pacea gândurilor, intrarea în alte sfere duhovniceşti, liniştirea mădularelor, simţământul subţirimii [minţii], revărsarea de bună mireasmă, lumina cea preastrălucitoare şi necreată, mai presus de materie. De aceea, ne vorbea adesea folosind aceste expresii. De asemenea, avea o uşurinţă specifică de a explica felurile ispitelor de pe tot parcursul nevoinţei duhovniceşti, mai ales a celei practice. Iar această uşurinţă era pecetea şi dovada autorităţii veşnice a tradiţiei patristice, care se continuă şi se prelungeşte neîntreruptă şi neschimbată din primele veacuri până în zilele noastre.

Părtăşia sa la durerea tuturor oamenilor pecetluia însuşirea părintească a rugăciunii pline de Har şi adevărate a Stareţului. Simţeam că trăia aceasta cu intensitate şi aproape neîncetat. De multe ori, îl vedeam că se afundă liniştit în el însuşi şi părea că nu se mai află lângă noi. Atunci expresia chipului său se schimba şi cu o înfăţişare mâhnită suspina uşor.

– Părinte, ce se întâmplă? îl întrebam cu tinereasca noastră curiozitate.

– Cineva suferă, fiilor, ne spunea el.

Cuvintele sale se adevereau după câteva zile, atunci când primeam o scrisoare în care se relata o oarecare întâmplare.

– Părinte, îl întrebam, cum se face că cei ce se roagă intră mai uşor în comuniune cu ceilalţi?

Ne miram de aceasta, deoarece vedeam că cei care se roagă îl simt pe aproapele lor şi comunică cu el mai uşor, cu toate că ei – cei ce se roagă – sunt aproape ascunşi şi necunoscuţi.

Folosind propriile sale cuvinte, Stareţul ne dovedea atunci universalitatea rugăciunii, care este principalul furnizor de ecumenicitate. Prin rugăciune se realizează, în chip desăvârşit, unitatea tuturor în Dumnezeu, şi astfel, toate sfârşesc în unirea cu Hristos şi în comuniunea cu Dumnezeu. Atunci când vorbea despre realităţi pe care le „trăia”, era dezavantajat uneori de neputinţa de a se exprima. Nu putea formula trăirile sale duhovniceşti prin termeni mai subtili de teologie. Dar, într-un chip foarte atrăgător, pe care i-l dădea libertatea experienţei sale, ne tâlcuia amănunţit fiecare noimă cuprinsă în nevoinţa duhovnicească a vieţii în Dumnezeu, în general, iar în special, orice era legat de rugăciune.

Ne spunea:

„Începutul căii ce duce spre rugăciunea curată este lupta împotriva patimilor. Este cu neputinţă să se facă sporire în rugăciune, atâta vreme cât lucrează patimile. Continuarea şi sursa: Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul – 8: Despre rugăciune (Pemptusia.ro)