ÎNVĂŢĂTURILE LUI NEAGOE BASARAB CĂTRE FIUL SĂU TEODOSIE 

POVŒSTE PENTRU MARELE COSTANDIN ÎMPĂRAT

Odată, oarecându, bătându-să împăratul Costantin cu persii, îl biruiră persii și-i sparseră oștile și i le risipiră. Decii puseră străji și prinseră și pre fericitul Costantin împărat, și porunciră să-l păzească foarte tare, că vrea să-l junghe și să-l facă jertvă spurcaților lor dumnezei. Décii, daca-l prinseră, nu mai avură nici o grijă, ci numai ce era tot véseli și juca. Apoi mérseră și întrară în capișté toți persii cei mari și cei vitéji, că așa le iaste obicéiul lor, când vor să facă jirtvă, mergu în capiște fără arme, iar armele le pun departe. Iar Dumnezeu, carele nu pestéște, nici nu e a nu griji de îngăduitorii săi, degrabu făcu izbândă. Că ostașii lui Costantin, carii fură goniți cu el dimpreună, știind pre împăratul lor rob și gătit de junghére, mérseră într-ascunsu și făcură năvală de luară armele persilor și intrară într-înșii și, năvălind, luară întâi pre Costantin împăratul lor. Décii începură a tăia pre perși fără milă. Iar domnii și mai marii perșilor, deaca văzură un lucru ca acela îngrozit și fără véste, îndată se întoarseră și cu multe plecăciuni să plecară și să jurară că altă dată nu să vor mai scula cu oști asupra lui Costantin, și făcură pace și legătură tare într-înșii. Și să întoarse Costantin cu mare bucurie în Galilea Vretaniei.

Iar după acéstea primbându-se odinioară Constantin împărat și cu oștile sale pre câmpu și chemând pre Dumnezeu cu cugetul într-ajutor, iată i să arătă semnul lui Dumnezeu pre ceriu, când fu vréme de amiază-zi, și străluci mai vârtos decât soarele, și era închipuit semnul sfintei cruci și făcut tot de stéle. Și era scris cu slove letenești împrejuru-i, și acéle slove scriia zicându așa: „Costandine, cu acesta semnu vei birui!“. Iar el nu să pricepu ce va să poată fi acest semnu și întrebă și pre céia ce era cu dânsul, zicându: „Au doar vedeți și voi cevași?? Iar ei toți mărturisiră că au văzut acel semnu minunat. Deacii, când fu noapté, i să arătă Domnul nostru Iisus Hristos și cu acel semnu ce-l văzuse ziua la câmpu, pre ceriu, în vis și-i zise: „Să faci semnul care l-ai văzut și ți s-au arătat pre cer și să înveți să-l poarte în fruntea oștilor tale. Deacii nu vei birui numai pre Maxentie și pre oștile lui, ce și pre alți vrăjmași ai tăi, pre toți îi vei pune suptu picioarele tale, și încă și dracii să vor înfricoșa de dânsul“. Așa i să arătă chipul sfintei cruci.

Deacii, deaca se făcu ziuo, să sculă împăratul și spuse boiarilor săi acea vedére cu mare bucurie și veselie, și fiind ei toți acolea, chemă împăratul zlătarii cei mai meșteri și făcu pre

o hârtie semnul cinstitei cruci, care i să arătase pre ceriu, și le déde să o facă de aur. Deacii ei o luoară și o făcură cât mai degrab’, și o împodobi împăratul tot cu mărgăritariu și cu pietri scumpe și cu alte meșterșuguri, și o puse într-o suliță înaltă, cum și în ziua de astăzi fac împărații creștini și o poartă în

fruntea oștilor. Și-și puse marele Costandin totă nădejdea într-însa. Deacii, deaca să întări împăratul cu acestu semnu, tote războaele le biruia. Deacii porunci la spurcatul Maxentie să să gătească de războiu, să să bată amândoi. Deacii să gătiră și începură a se lovi oștile. Iar pre muncitoriul Maxentie îl coprinsă o frică și o groază mare de oștile fericitului Costandin împărat și începu a fugi cu o semă de oameni ai săi. Iar dumneziescul împărat Costandin îl goniia. Iar el fugind, căzu în cursele sale carele le tocmise pentru înșălăciunea lui Costandin. Că făcuse acel împărat muncitoriu, Maxentie, un pod preste o apă mare, cu meșteșug hiclean, și cugeta să înșale pre Costandin împărat, ca trecându-l el pre dânsul să să rumpă și să să înéce bunul și credinciosul împărat Costandin. Iar durérea lui să întoarse spre capul lui, și nedreptatea lui să pogorî spre creștetul lui. Că sângur acel ticălos Maxentie și cu ticăloșii lui oameni, fiind de împăratul Costandin goniți și apropiiați fiind, numai ce-i fu a da pre acel pod, ce făcuse cu vicleșug, iar podul, cu voia lui Dumnezeu, să rumse și să înecă ocaianicul Maxentie și cu toți oamenii săi, câți era cu dânsul. Și să umplu și pre dânsul cuvintele Scripturii, carele zice: „Pre cai și pre cei ce încălecase i-au înecat în mare“. Și să umplu acea apă mare de oameni și de cai morți. Și să umplu și cuvintele prorocului, carele au zis: „Săpă groapa și căzu într-însa cel ce

o făcuse?.

Iar cetățénii din Roma, deaca văzură așa, ei să umplură de veselie și cu multă bucurie își înălța mâinile cătră cer. Și mérse împăratul Costandin în Roma cu multă slavă și, deaca-l văzură ei, îi eșiră înainte toți domnii cetății și boiarii, mumânile și fetele, preoții și călugării și călugărițele cu féțele vésele și cu suflete curate. Și da mâna cu dânsul și slobozea glasuri de mulțumire acelui semnu purtătoriu de biruință și împăratului, pentru căci îi izbăvi dă răul și vicleanul Maxentie muncitoriul. Deacii, deaca făcură așa, iar împăratul dărui Romei iar cinstea și slobozeniia care o avusese mai denainte vréme, și zise să-și facă toți oamenii semnul sfintei crucii. Și rădică în mijlocul cetății o cruce mare și o scrise cu slove letenești, zicându: „Aceasta au slobozit cetatea noastră din munciri și o au izbăvit“.

Iar după acéstea, porunci pretutindinea să strângă moaștele mucenicilor foarte cu cinste și să le îngroape, și gonirea care era asupra creștinilor să să contenească și să să slobozească toți creștinii dă prin temnițe și de pre la închisori. Iar limbile câte era împregur, până la ochean, deaca auziră așa, toți priimiră acea învățătură cu dragoste și să împodobiia cu numele crucii. Și deșchise împăratul cămărăle cu avuțiia cea împărătească și o împărți toată săracilor, și începu a zidi bisérici creștinești pretutindenea și le dăruia moșii și avuții tuturor, ca un trimisu al lui Dumnezeu și cercetător, care slujiia și cu învățăturile și cu lucruri. Și toate câte poruncea împăratul și învăța, era bune și cu ispravă. Și adunară săborul slugile lui Dumnezeu în Efes și în hotarăle lui, și pacea lui Dumnezeu și déde acel loc biséricilor. Și câți i să închina din limbi și i să pleca lui, toți lăcuia în locurile lor; iar câți nu-l asculta, nici i să pleca, el îi gonea den lăcașurile lor. Așa și într-acesta chip îngăduia lui Dumnezeu acestu împărat credincios, și cerérea și pohtirea biséricilor nici cum nu o înfrângea. Pentru acéia și de la Dumnezeu i să da plată, că toate neamurile păgânești le supuse supt dânsul. Și deaca birui pre toți împrejurénii săi și-i supuse suptu biruința sa, deacii îl chema oamenii toți „biruitoriu“. Acéstea văzându romanii, să bucura și să veselea foarte. Și, odată, să împodobiră toți și făcură praznicul lui Dumnezeu în 7 zile și ziseră: „Acesta iaste praznicul biruinței“. Și crezură și cinstitei cruci, și cu toată inima i să închina și o săruta, și pre Costandin, cel ce iaste de-a pururea pomenit biruitoriu, îl slăviia.

Deaciia împăratul Costandin căzu în boala care să cheamă mișălie1, iar dohtorii câți era, toți să nevoia, cine cu ce știia, ca să vindece pre împăratul. Și munciră câtăva vréme cu meșteșugurile lor și nu putură folosi nimic. Deacii ziseră să strângă coconași mititei mici, mulți, vrând să-i junghe pre toți și să le sprijinească sângele într-un vas mare, și să să scalde împăratul într-acel sânge de coconi mici, și să va curăți de mișălie. Și strânseră atâțea coconi să-i junghe. Iar împăratul Costandin venea de la vânat și văzu atâtea mumâni plângându și văetându-se pentru coconașii lor, și întrebă ce poate să fie acea gâlceavă și vaete mari, ce fac acéle fămei acolo. Iar slugile îi spuseră, zicând: „Poruncit-au dohtorii să adunăm coconi mitutei mulți și să-i junghe, și să sprijinească sângele într-un vas mare, și să te scalzi măria-ta într-acel vas mare cu sânge, și te vei curăți“. Iar împăratul, deaca auzi așa, i să făcu milă de coconi și de mumânile lor, și déde pre toți coconii în brațele mumânelor lor, și zise: „Mai bine să pătimescu eu tot așa rău cu această boală, decât să moară atâțea coconi și să să topească mumânele lor, de jale și de dor, și să fiu eu vinovat a atâta moarte“. Iar noaptea i să arătă în vis Petru și Pavel, apostolii lui Hristos, și-i ziseră: „Noi suntem Petru și Pavel, apostolii lui Hristos, și ne-au trimis Dumnezeu să-ți dăm botezul mântuirii. Deci să trimiți să chemi pre Silivestru papa, să te îmbăieze în baia botezului și ți să va curăți mișăliia dupre trup, ce o ai pre tine, și toate păcatele tale, și vei fi vrédnic și harnec și împărăției ceriului“. Și într-acéste cuvinte să deșteptă împăratul și văzu doftorul său gătindu dohtorii, după cum îi era obiceiul și orânduiala. Iar el zise cătră dânsul: „De acum să nu mai vii la mine cu dohtorii și cu meșteșuguri omenești, că-mi va ajuta mâna lui Dumnezeu, carea ține toate“. Și îndată trimise la fericitul Silivestru, și veni de-l boteză. Iar deaca-l boteză și ieși din crestélniță, rămase stricăciunea dă pe trupul lui în apă ca niște solzi de pește, iar el fu sănătos și curățit, și ieși vésel cu trupul și cu sufletul. Și să boteză cu dânsul și Crisp, fie-său cel mai mare, și să îmbrăcară amândoi în haine albe, slăvindu și mulțumindu lui Dumnezeu pentru atâtea bunătăți ce să învrédniciră. Și fiind fericitul Costandin biruitoriu și țiitoriu Romei, mulți pizmași de-ai adeverinței să apropiia de dânsul, și de multe ori cu multe feliuri de otrăvi îl adăpa, iar el fiind cu mila lui Dumnezeu acoperit și umbrit, nimic nu-i strica nici să bolnăvea.

Deci, după acéstea, iar să ridică cu Lichinie, ginerile lui Chesar, asupra lui Maximian. Și făcură oști pre mare și pre uscat, foarte mari și gréle. Iar Maximian, deaca auzi așa, își puse nădéjdea în vrăji și în farmece, și găti și el oști gréle. Și așa-i părea și cugeta că are pre Costandin prinsu și cu toate oștile, dinpreună cu Lichinie, în mâinele lui. Și să găti tare împotriva lor, și le eși înainte. Și cum văzu spurcatul Maximian semnul sfintei cruci că-l duc înaintea oștilor, îndată zise vitéjilor săi să-l săgéte cu săgeți, să-l lovească și să-l strice. Și așa mérseră oștile una spre alta până să apropiară bine, și semnul sfintei cruci tot îl purta înainte. Deci, cum începură a să lovi, îndată cuprinse groaza și frică pre céia ce să nădăjduia spre vrăjile lor și di spaimă mare își lepădă Maximian și caftanul cel împărătescu, gravaniu, den spinare, și fugi. Și iată, cel ce să nădăjduia spre vrăji și pre mulțimea oștilor sale, cum fugi și fu lipsit de toate și fu gonit den sat în sat. Iar spurcații săi dumnezei și vrăjitorii, ca niște mincinoși și înșălători, toți fură tăiați și fărâmați. Și se povestéște că atâta moarte și tăiare s-au făcut atunci, cât n-au fost altă dată de’nceputul lumii.

Și-i era voia lui Costandin să prinză și pre Maximian, iar Dumnezeu nu vru, ci porni altă mânie pre dânsul, că căzu întraltă urgie și mânie mai mare, că de viu i să împuțiră toate mădularele lui și i să târiia tote dânlăuntrurile pre pământu. Deacii îi săriră ohcii amândoi și fu orbu, și-i căzu toată carnea dupre oase și așa, întru această groaznică și cumplită mânie a lui Dumnezeu, câtăva vréme pătimind, muri. Și-i mérse sufletul la un loc cu idolii săi, în munca cea netrecătoare. Și așa fură idolii stricați și răsipiți dentre dânșii, și să făcu pace și liniște mare în lume, și să tocmiră toate cu blândéțe. După acéstea, fu Costandin împărat a toată lumea și singur biruitoriu, că păgânătatea o strică de tot și arătă tuturor semnul și biruința crucii.

Și era o cetățue mitutea, care o cema Viza, care o zidise Manasiia, împăratul Iudei, în zilele lui, și-i pusése numele Vizantiia, și numai într-acéia lăcuia câțiva păgâni foarte răi și iuți, și pre acéia nimeni niciodată nu-i supusése supt dânșii. Iar împăratul Costandin mérse și la dânșii să-i bată și săi supue suptu ascultarea lui, iar ei încă să gătiră de războiu și să loviră cu Costandin, și-l biruiră și-i uciseră atâtea oști. Iar a doao zi, iar mérse Costandin spre dânșii cu războiu, iar ei îl înfrânseră iarăși și-l biruiră. Deacii seara, deaca începu a înnopta, era împăratul Costandin afară și să mira cum și ce va să facă, și era încungiurat de cugete și de nepricépere. Iar el își aruncă ochii în sus cătră cer și văzu pre ceriu scrise slove de stele, și acéle slove zicea așa: „Chiamă-mă în ziua grijii tale, și te voi izbăvi și mă vei proslăvi“. Iar împăratul să mira și de aceasta, și iar nu se pricepea ce va să fie. Și mai căută și a doa oară spre ceriu și văzu o cruce făcută de stele pre ceriu și scrisă cu slove, și acéle slove zicea așa: „Cu acestu semnu vei piiarde pre toți vrăjmașii tăi“.

Deacii Costandin îndată-și scoase cuțitul și făcu o cruce de lemnu și o puse într-o prăjină lungă și zise să meargă cu dânsa tot înaintea oștilor. Iar a doao zi iar să loviră oștile, și-i birui Costandin și-i sparse de tot, și nu mai fu acea cetate samovolnică, ci fu supusă suptu Costandin, și plecă toată lumea supt biruința lui.

Iar când vru să meargă de la sfântul și a toată lumea săbor cel dentâi patriarhul Macarie la Ierusalim, iar fericitul Costandin împărat îi zise să caute locul învierii Domnului nostru Iisus Hristos și locul țestului, Golgotha, așijderea și făcătoriul de viață lemnu. Și zise împăratul să meargă și sfânta a lui mumă Elena, și déde pre seama ei toată oblăduirea împărătească dentr-acolo. Iar preste puțină vréme, văzu sfânta Elena în vis o lumină, și era acea lumină foarte luminoasă și strălucea atâta cât nu poate omul să spue. Și-i zise acea lumină: „Să mergi în Ierusalim și să cauți să afli făcătoarea de viață cruce și mormântul și locurile céle sfinte foarte cu de-adinsul, care le-au ascunsu și le-au îngropat jidovii de pizmă“. Iar ia, cum să dășteptă, îndată spuse iubitului său fiiu, marelui Costandin împărat, acea vedére. Iar împăratul, deaca auzi așa, să umplu de bucurie și fu foarte voiuos să să afle acélea toate, și găti pre mumă-sa cu atâta cinste cum să cade mumei unui împărat, și-i déde avuție multă și o trimise la Ierusalim. Iar fericitul Macarie, patriarhul Ierusalimului, deaca auzi că vine sfânta Elena, muma marelui Costandin împărat, eși în timpinarea ei cu mare cinste. Și, deaca veniră și intrară în cetate, începură cu multă nevoință și osteneală a căuta acéle lucruri sfinte și minunate dumneziești, și să nevoia cu ajun și cu post și cu rugăciuni pentru dânsele, și cu tot de-adinsul căuta. Pentru acéia și Dumnezeu, care iaste Domn minunilor, nu apesti mult să nu auză rugăciunea lor și să le vază ostenélele lor, ci descoperi fericitului Macarie în vis toate pre amăruntul. Iar Adrian împărat făcuse capiște mare deasupra sfântului a lui Dumnezeu mormântu, foarte frumoasă, și o împodobise cu multe lucruri scumpe, și făcuse idol pre spurcata și pângărita dumnezăoae Afrodita și o pusése într-însa. Iar sfânta și împărăteasa Elena, avându putérea și biruința împărăției în mâna ei, zise, dinpreună cu fericitul Macarie, de sparse și răsipiră acea capiște de tot. Și fusese acéa capiște foarte cu niște merșterșuguri frumoase și minunate; iar deaca o sparseră și săpară mult în pământ, iată să ivi sfântul mormântu și locul țestului, și lângă acéstia aproape, mai spre răsărit puținel, aflară și 3 cruci îngropate. Deacii săpară iar mult și aflară și cinstitele piroane cu care ucigașii de Dumnezeu jidovii înpironase pre cruce dumnezeescul trup al Domnului nostru Iisus Hristos. Apoi nu putea cunoaște carea era crucea pre care să răstignise Hristos, și era pentru acel lucru sfânta Elena foarte tristă și în grijă mare. Iar Dumnezeu déde minte și cuget ca acesta dumneziescu și minunat patriarhului Macarie. Că era o jupâneasă mare și de neam vestit bolnavă spre moarte, și trăgea numai să-i iasă sufletul. Iar patriarhul luo crucile câte tréle și mérse cu dânsele la acea jupâneasă și puse lângă dânsa crucile pre rând câte una. Iar cum puse crucea caré fusése a lui Hristos, într-acela ceas să sănătoși acea jupâneasă și să sculă ca din morți, lăudând și slăvind pre Dumnezeu. Iar preafericita Elena, deaca văzu așa, se umplu de bucurie nespusă și cântă lui Dumnezeu cântec de laudă și zise: „O, prea dulce Iisuse, cum eu fiind neharnică și nevrédnică, iar tu m-ai învrédnicit la atâtea minuni și mile!“.

Deacii să auzi véstea aceasta pretutindenea și să adună mult nărod de oameni și zise să vază acea cruce sfântă și făcătoare de viață. Iar fericitul Macarie patriarhul să sui pre amvon și rădică sfânta cruce a lui Hristos în sus și o arătă de o văzu tot nărodul. Iar sfânta Elena luo o parte oarece din cinstita cruce și cu cinstitele piroane de le ținea la dânsa, cu multă frică și cu multă cinste, că vrea să le trimiță fie-său Costandin la Vizantiia. Iar céialaltă cruce, de care luase, Elena împărăteasa o déde lui Macarie patriarhul și zise să o arate tuturor năroadelor câte vor veni să o vază. Și zise deacii împărăteasa să zidească bisérică în locul unde se află sfânta cruce, așijderea și pre sfântu mormântu a lui Hristos, iar alta în locul țestului și alta în Ghethsimaniia, în numele sfintei maicii lui Dumnezeu, unde iaste mormântul ei. Și zic mulți că acolo iaste locul Văii Plângerii și pârâul Chedrului și valea Asafatului și grădina în care fu Hristos vândut și locul în care să rugă Hristos în noaptea care-l vindea. Deacii mérse sfânta Elena spre răsărit și să urcă în muntele Emonului, den care fu Domnul Hristos ridicat și înălțat cu un nor la ceriu, și zidi și acolo bisérică. După aceasta mérse la mormântul lui Lazar, la Vithaniia, și stătu den afară de cetate, ca la 2 popriști, și plânse cu lacrăme ca de foc și să rugă mult acolo, și zidi și acolo bisérică, în numele sfântului Lazar cel drept. Apoi mérse la apa Iordanului, unde omorî Dumnezeu păcatul cel mare a toată lumea, și zidi și acolo bisérică foarte minunată. Deacii trecu Iordanul și află peștera în care lăcuise cinstitul și sfântul Ioan Predteciu, și făcu și într-însa bisérică pre numele lui Ioan Predteci. Așijderea zidi bisérică și în locul cela unde să luo Ilie prorocul ca la ceriu, în numele prorocului. Și mai mérse 4 zile și ajunse la orașul Tiveriei, și află locul carele-i zicea locul a 12 scaune, unde șăzuse Domnul Hristos și înmulți pâinea, de sătură din 5 pâini și 5 pești 5.000 de oameni, făr’ de muieri și făr’ de copii. Și încungiură sfânta Elena toate hotarăle Tiveriei și porunci de zidi bisérică în numele și în slava Domnului nostru Iisus Hristos. Așijderea mérse și la locul cela ce tămădui Hristos pre muiarea céia ce-i curgea sânge, și zidi acolo bisérică în numele cinstitei cruci. Deacii mérse la Marea Teveriadului, unde mersése ucenicii la vânătoare de péște, iar Hristos, după înviiare, li să arătă și acolo, când puseră peștii pre cărbuni și prinseră 153 de pești, și zidi și acolo bisérică în numele apostolilor. Iar de acolo, mai mérse ca la 2 popriște și găsi unde fusése casa Mariei Magdaliniei, și zidi și acolo bisérică. Deacii întră în cetatea Tiveriei și află casa soacrei lui Petru și zidi și acolo bisérică în numele sfântului apostol Petru. Deacii să urcă în muntele Thavorului și află locul unde să închipui Domnul nostru Iisus Hristos, și zidi bisérică și acolo. Iar de-acolea mérse în Nazaret, unde aduse Gavriil arhanghel preacuratei fecioarei Mariei glas de bucurie (și-i spuse că va să să nască dintr-însa cuvântul lui Dumnezeu cu trup), și acolo iar zidi bisérică în numele maicii lui Dumnezeu. Așijderea făcu bisérică și în locul casei în carea făcu Hristos apa vin. Iar de acolea mérse în Vithléemul jidovescu (unde să născuse trupéște Domnul nostru Iisus Hristos), și zidi acolo bisérică mare în făptură de cruce, cu strane în numele lui Hristos, Dumnezeul nostru. Și iar zidi bisérică în locul care fură uciși de Irod cei patrusprăzéce mii de coconași mititei, și-i puse hramul în numele lor. Într-acestași chip și în locul carele spuse îngerul păstorilor véste bună și să bucurară cu bucurie mare, și zidi bisérică în numele preacuratei de Dumnezeu născătoarei și a lui Iosif, logodnicul ei. Deacii să sui și în sfântul Sion, carele iaste spre amiiază-zi, și acolo zidi fericita Elena bisérică naltă și mare și o învăli cu plumbul, și făcu curțile Caiafei bisérică în numele sfinților și mai marilor apostoli Petru și Pavel. Și nu făcu numai acéste bisérici, ci și altele multe pren multe locuri, în valea Ieremiei prorocul și la fântâna Siloamului și la Lithostroton. Așijderea zidi bisérică și sfântului Chira și lui Ioan, și iarăși la stejariul Mamvriei zidi bisérică, și la locul olariului.

Deacii, deaca isprăvi sfânta Elena țmpărăteasa acéstea toate și le tocmi cum să cade, muma marelui Costandin împărat déde acestor bisérici multe orașe și sate și alte avuții multe. Iar sfintele icoane le ferecă tot cu argint și le polei și le împodobi cu pietri scumpe și cu mărgăritar. Așijderea le déde vase sfinte și scumpe acelor bisérici și alte avuții, și galbeni de aur mulți le împărți. Și déde și săracilor milă. Și dărui pré sfântul și marele patriarh Macarie cu multe daruri împărătești, și să întoarse iar la fie-său, marele și credinciosul împărat Costandin.

Iar împăratul Costandin, deaca văzu așa, să bucură foarte și să veseli, și luo acea parte ce era luată den sfânta cruce și o sărută și o puse într-o lăcricioară aur. Iar din piroanele acélea își ferecă cu 3 coiful câtvași, iar unul și-l puse la gherdanul de la raftul calului, și să umplu cuvântul carele au zis prorocu: „În zilele acélea va fi sfințirea Dumnezeului atotțiitoriului la raftul calului împăratului II. Și să veselea împăratul de acélea foarte și să bucura și făcea praznice și mulțumiia lui Dumnezeu, căruia îl făcuse și-l dăruise cu atâta bine. Și să osteni cu dor și cu pohtă multă, carea avea pentru semnul și ajutoriul crucii în toate războaele sale. Și făcu 3 cruci pre numărul ce i să arătase în oști, că întâi i să arătasă la Roma, a doao la Vizantiia, iar a treia oară, când făcu pod preste Dunăre. Și-i puse numele cei dintâi , iar cei de a doao , iar a treia

Iar Eraclie mpărat le puse numele anikitos (ce să zice nebiruit), care stau și până în ziua de astăzi pre un stâlpu. Și zic mulți că să pogoară și acum îngerul lui Dumnezeu de trei ori într-un an la acel stâlpu, de cădéște acéle 3 cruci și cântă cântarea heruvimilor, în luna lui mai, în 7 zile, și în luna lui septemvrie în 14 zile, și când iaste a treia săptămână din postul cel mare.

Deacii, de atunci porunci împăratul să nu să mai răstignească vinovații pre cruce, că crucea iaste blagoslovită, iar nu iaste blestemată, că Hristos pre cruce au dăruit spăseniia tuturor oamenilor. Drept acéia cine va răstigni vinovatul pre cruce, să să omoare și acela.

Iar fericita Elena, muma împăratului Costandin, lăcui câtăva vréme cu fie-său; de-acii să duse la Roma și acolo trăi puținel tot în viață bună și cinstită, și să prestevi, fiind de 80 de ani, șiși tocmi toate lucrurile în urmă bine și cum să cade.

Iar bunul și credinciosul împărat Costandin, deaca birui toate ținuturile și le supuse supt ascultarea lui, și să umplu toate biséricile de pacea cea dumnezeiască, îi părea foarte bine. Și zise boiarilor săi: câți să vor apuca di cărți și vor ceti scripturile și învățăturile dumnezeești, să-și înalțe firea și cugetul cătră vedérea dumnezeiască și să ia aminte ce zic scripturile. Și, cănd vor sta spre rugă, să-și rădice mâinile cătră ceriu și de acolo de la cer să-și ceae ajutor. Așijdérea puse lége și obicéi să sărbéze dumineca, că iaste ziua dintâi a săptămânii, întru care ne-au dăruit Dumnezeu izbăvire. Iar pre preoți și pre diaconi îi cinsti cu cinste mare și-i învăță să facă dumineca slujbă mai multă și rugăciuni mai cuvioase pretutindenea, decât în célé zile. Așijderea să postească vinerea, pentru pomenirea morții Domnului nostru Iisus Hristos. Și zise să meargă toți oamenii la bisérici să să roage și, deaca vor întra în bisérică, să îngăduiască până vor sfârși slujba, să nu iasă.

Iar pre slujitori și pre oamenii cei de oaste îi învăța așa: cînd vor fi în oaste, iar ei să iasă la un câmpu curat și să tacă toți și să să roage lui Dumnezeu încitișor, iar cu toată inima. Și pre Dumnezeu să-l știe și să-l crează, că el iaste dătător de bine. Și când să vor ruga, să-și rădice mâinile cătră ceriu și să zică: „Pre tine singur te știm Dumnezeu și împărat, pre tine singur te mărturisim că ești ajutătoriu, de la tine cérem céle ce suntu de biruință să luom, cu tine am biruit vrăjmașii cei putérnici, de la tine cunoaștem, că ne iaste mila și începutul bunătăților și pre tine ne vom nădăjdui și în veacul ce va să fie. Toți suntem robii tăi, pentr-acéia ție ne rugăm să păzești pre împăratul nostru cu îndelungată viață și biruitoare“. Așa puse lége și obicéiu să facă toți ostașii și să să roage lui Dumnezeu. Iar el singur să închidea câte într-o cămară și vorbiia cu Dumnezeu și să ruga să dobândească binele cel ce va să fie. Iar când era zile mari și praznice dumniziești, atuncea ajuna mai mult și să postea și cu tot sufletul și cu toată tăriia făcea rugăciuni sfinte. Iar în luminata noapté a sfintelor Paști, toată noaptea priveghea și învăța de punea făclii mari prin toate turnurile și pren toată cetatea, de ardea toată noaptea. Deacii, deaca să făcea ziuo, în ziua de Paști împărțea milă tuturor limbilor și tuturor oamenilor și da tuturor den dăstul.

Iar când fuse odată, chemă pre toți arhiereii la masă și zise cătră dânșii așa: „Eu mila și cu ajutoriul lui Dumnezeu a atâta milă și cinste m-am învrédnicit, cât n-au avut nici un împărat câți au fost mai nainte de mine, și atâta chibzuială am dobândit, cât n-au avut altul. Și după acéstea m-am învrédnicit de m-am îndulcit și de a voastră blagoslovenie a atâțea părinți sfinți și a atâtea chipuri îngerești și a atâtea slugi ale lui Dumnezeu. Ci pentru căci nu iaste altă rânduială mai aproape, pre după îngeri, de Dumnezeu, decât rânduiala preoției, drept acéia pohtescu și eu și dorescu ca, de ar putea fi putință, de voi să mă alătur și eu și să fiu părtaș darului preotescu“. Iar ei îi răspunseră cu féțe vésele și cu suflete bucuroase și cu blânde cuvinte ziseră: „O, împărate, pre tine Dumnezeu te-au pus arhiereu, să socotești toate și să bagi seama de cei mai mici, ca de céia ce-ți sunt dați de Dumnezeu pre seama ta, și cât vei putea să-ți petreci traiul și viața cu bună credință și cu curăție, și vei lua dintr-însele cununa cea cinstită a sfinților, care iaste neschimbată și netrecătoare“.

După acéia făcu obicéi și lége, nici cum creștinul să nu fie slugă sau rob la ovréiu, ci să fie toți ertați și slobozi. Așijderea cei ce nu vrea să să însoare, ci vor vrea să petreacă în curăție și în juniia lor, să să hrănească din bisérici și dintr-ale biséricii să li să dea céle ce le vor trebui. Iar biséricilor le da de la împăratul încă și mai multu decăt le trebuia, unele ori le da moșii, alte ori avuție. Așijderea miluia și săracii și mișălii și văduvele, și le da și haine și bucate și arginturi tuturor den dăstul. Și avea în gând totdeauna frica și judecata lui Dumnezeu și cu învățăturile sale, ca cu niște săgeți, pătrundea și rănea inimile oamenilor celor răi și lacomi. Și să nevoia să aducă pre toți întru frica lui Dumnezeu.

Și când mergea departe într-alte țări păgâne, el să ruga episcopilor și arhiereilor să meargă cu dânsul, că nu vrea cât de puțintel să să despartă de dânșii. Și purta bisérica lui Dumnezeu tot cu dânsul, că nu vrea nici la război să se lipsească de darul biséricii. Iar arhiereilor le părea bine de aceasta și nu voia nici ei nimic să să dezlipească de dânsul; că vedea că-și pleacă împăratul cinstea împărăției sale de tot și și-o supune supt dumnezeiasca bisérică.

Și-și învăța împăratul feciorii săi să se ție de credința cea bună și adevărată, iar de învățăturile céle réle și de erese să să întoarcă și să să ferească foarte tare. Iar mai vârtos să-și pue toată nădejdea și să crează în Hristos, cu tot sufletul și aceluia să se închine și aceluia să slujască și pre acela să-l ție făcător și tocmitoriu a toată făptura. Așijderea îi învață și de altele de toate.

Și împărăți ani 32, fără 2 luni, iar toată viața lui fu 66 de ani și își petrecu toată viața sa cu cinste și cu curăție și cu bunătăți. Iar chipul lui era așa; pre toți lumina cu bărbățiia sa, și era viteaz, ascuțit la minte, la cuvântu pilduitoriu, judecător drept, în milostenie gata, la obraz frumos, în credință tare și neclătit, cu căutare frumoasă, cu firea veselă, mijlociu cu statul, supțire la grumazi, rumen la obraz, părul capului cam rar, cu barba nu foarte multă, frumos la ochi. Și era tuturor oamenilor drag și era blându, bunișor, smerit, duios și iubitoriu de oameni. Iar era și batjocorit și grăit de rău de céia ce nu umbla pre dreptatea lui Dumnezeu, ce numai în față să arăta creștini și credincioșii, iar lucrurile lor era tot réle și păgânești. Și le era picioarele iuți și alergătoare întru toate cărările lor spre dosăzi și spre vărsări de sânge. Deci, cât împuta aceștea împăratului pentru lucrurile sale céle bune, el atâta să făcea mai înțeleptu și mai bun și mai blând. Și nu vrea nici cum să să întocmească și să să împotrivească lucrurilor și vorbelor lor céle réle și îndrăcite. Și ajunse pre acéia curând urgiia și mâniia lui Dumnezeu și periră. Iar împăratul păzea însuși oamenii săi foarte bine și făr’ de vătămare, și tocmai légea lui Dumnezeu foarte bine și biséricile. Și își așăză domnii și boiarii și altele toate le alcătui toate foarte bine și frumos, care cu nevoe să vor uita, că sunt spre folosința tuturor oamenilor. Deacii, odată, având el întâmplare bună și văzând pre toți adunați împrejurul lui pentru învățătura, că cu tot sufletul pohtiia, când va fi aproape de petrecaniia sa, să vază lângă sine pre toți domnii și boiarii săi, să-i învéțe și să le spue ce locuri de minunate suntu păzite și tocmite de Dumnezeu celor buni și celor ce-l iubescu, ce frumuseți, ce plată, ce cunuci, ce cinsti, ce bucurii și ce lăcașuri. Așijderea și pre cei ce fac rău și umblă fără dreptate, ce răutăți îi așteaptă, ce munci, ce ispitiri drăcești. Și învăță pre toți într-un chip de toate de acéstea, cela ce iaste întocma cu apostolii, fericitul Costandin.

Iar când să pricepu că i să apropie ceasul să meargă cătră Dumnezeu, i să bucură sufletul foarte și tocmi toate lucrurile împărătești pre rând, și-i opri cu învățătura mare, zicând: „După petrecaniia mea, să nu fie în urmă niscare plângeri sau niscare mestecături, că mie îmi pare bine căci mă dăsparțu dintr-acest trup și mă duc să mă lăcuescu cu Hristos“. Iar domnii și boiarii lui, deaca auziră așa și deaca văzură că i s-au apropiat ceasul morții, sloboziră glas de vaete și plângere mare, atâta cât să umplu tot văzduhul și slava ceriului. Iar Costandin zise cătră dânșii cu glas blândecel și de mângâiare, grăind: „Acum v-ați dăstoinicit vieții cei de véci, acum ați aflat calea credinței cei adevărate, deci într-aceasta să lăcuiți și într-însa să vă întăriți, și să fie cu voi Dumnezeul păcii“. Și să pristăvi sfântul și marele Costandin împărat în ziua de praznicul Rusaliilor, cându s-au pogorât duhul sfântu în chip de foc spre sfinții apostoli, când fu soarele amiază-zi. Și fu sufletul lui luat și priimit de Hristos, pre care-l și iubiia, iar trupul, căci fu din pământu, să lăsă pre pământu rudeniilor și oamenilor lui celor pământești. Deaca i să duse sufletul cătră adeverința cea curată și luo plata cea bună, ca un lucrător harnec și vrédnic platei sale. Iar slugile sale, deaca văzură lucrul carele ei nu să nădăjduia, își spărgea hainele și-și zmulgea părul și-și plângea pustiirea lor, căci au rămas de păstoriul cel bun și de stăpânul cel blându și milostiv. Și să făcu atâta plângere de năroade, cât să umplu aerul de tânguiala lor, și ajunseră suspinile lor pân’ la ceriu. Deacii mérseră toate oștile și-i luară trupul de-l băgară într-un coșciug, care îl făcuse el încă în viiața sa, și căzu tot nărodul cât era acolo în genuche și i să închina ca unui viu și săruta coșciugul și zicea: „Dupre Dumnezeu, noi pre acesta sărutăm, ca pre un dătăror de binele nostru. Că acesta ne-au scos den-tunérec la lumina cea dreaptă a adeverinții și toată cinstea ce i să cădea, fiind mortu, ei îi făcea ca unui viu. Deacii făcură bani și scriseră într-înșii numele lui și chipul, ca cum ar fi înălțat în ceriu. Atâta cinste-i făcură domnii și boiarii în urmă, pentru dragostea ce avusése cătră dânsul. Așa fu viața marelui Costandin și dreptăți ca acéstea făcu.

Vezi, iubitul mieu fiiu, că Costandin, marele împărat și îngăduitoriul lui Dumnezeu, bărbatul cel sfânt si slăvit, carele fu mai mare înaintea lui Dumnezeu pentru bunătățile lui decât toți împărații den veac, și pentru dreptățile lui i să arătă semnul crucii lui Dumnezeu făcut pre cer de stéle, în vréme de amiazăzi, și strălucea mai vârtos decât soarele, și era scris cu slove letenești, și acéle slove să înțelegea așa: „Costandine, cu aceasta vei birui“. Și i să întâmplă de-i fu arătată ăntâi, când vru să să bată cu Maxentie împărat. Deacii, deaca muri și să sfârși Maxentie înecat, iar el mărturisi semnul sfintei cruci pretutindinea, și făcu cruce mare și o puse în mijlocul cetății Romei și o scrise cu slove letenești, așa zicând, adecă: „Aceasta au izbăvit cetatea noastră den muncă“.

Vezi mulțămirea împăratului, carea déde lui Dumnezeu pentru arătarea ce i-au arătat și pentru alte bunătăți ce-i da, pentru toate îi mulțumiia cu credință și-l lăuda. Și atâta era care iaste acum între sfinți, marele împărat Costandin, întru toate bunătățile și curățiile desăvârșit, cât văzuși că, odată, șăzându la masă cu arhiereii, îi rugă cu mare voire și pohtă, ca să cheme și pre dânsul darul duhului sfânt și să-l facă preot. Deacii, cându să bătea cu turcii de la Vizantiia, el căută spre ceriu și văzu scris ceriul cu stele, și zicea acéle scripturi așa: „Chiamă în ziua grijii tale și te voi izbăvi și mă vei proslăvi“. Așa și tu, fătul mieu, să chemi pre Dumnezeu și în vremile céle bune și de pace, și în vremile céle de grijă, și să te păzești în curăție. Deacii-ți va ajuta Dumnezeu întru toate, ca și cum auziși că au ajutat marelui împăratului și blândului Costandin și a altora a mulți au ajutat, carii au făcut voia lui. Pentru aceasta, fiind împăratul Costandin în nedomirire, să mira ce va să fie acéle cuvinte, ce fură semnate pre cer; și mai căuta și a doa oara spre cer și văzu cruce făcută de stele pre cer și scrise slove, și zicea așa: „Cu acest semnu vei birui pre toți vrăjmașii tăi“. Iar el, numaidecât îl luo, cuțitul, și făcu o cruce de lemnu și o puse într-o prăjină naltă și zise să o ducă tot înaintea oștilor. Deacii, a doao zi dimineața, cum să loviră oștile, îndată fură turcii biruiți. Iar măcar deși fu Costandin prinsu de turci întâi și vrură să-l junghe și să-l facă jirtvă spurcaților lor idoli, iar fu degrab’ scos, si-l izbăvi Dumnezeu din mâinele lor. Că zice apostolul, că știe să mântuiască Dumnezeu pre cei drepți, iar pre cei păcătoși să-i muncească în ziua mâniei. Că iată, Dumnezeu îi zise: „Chiamă-mă în ziua grijii tale și te voi izbăvi și mă vei lăuda“. Și iarăși mai iaste scris în Sfânta Scriptură și zice: „Înălța-voi pre cei ce mă vor înălța“. Că cât fură slugile lui Costandin împărat de biruite de păgâni de la război și goniți și răsipiți și tăiați de perși, iar ei știind pre stăpânul și împăratul lor prinsu și rob și scos spre junghere, numaidecât să adunară iarăși într-ascunsu și năvăliră de apucară armele persilor și întrară într-înșii, și luară întâi pre Costandin împăratul lor între dânșii. Deacii începură făr’ de milă a tăia pre perși.

O, mare înțelepție a slugilor celor drépte și credincioase, cum atunce scăpase și fugise den periciune și iarăși într-acéia dată mérseră și-și déderă viața morții, pentru stăpânul lor cel drag! Dreptu acéia iaste fericit și de Dumnezeu și de oameni, cela ce-și pune sufletul pentru priiatenul său, și vor avea și plată mai mare de la Dumnezeu céia ce-și pun capetele pentru stăpânii lor. Iar cel ce nu se va nevoi să slujască stăpânului și domnului său cu credință și cu dreptate, acela iaste osândit de Dumnezeu. Că să cade omului să slujască cu frică și cu cutremur Dumnezeului său, căruia l-au făcut și l-au zidit. Așijderea să slujască și domnu-său, că iaste zis: „Cel ce să potrivește1 stăpânului, acela lui Dumnezeu să potrivește“.

Dar cine iaste cel ce să potrivéște stăpânului său? Iaste cel ce să rădică cu ficleșug asupra domnului său. Și unul ca acesta să împotrivește1 cu Iuda vânzătoriul. Că să sculă Iuda cu nebunie și cu pizmă nebunească și vându pre Hristos, stăpânul și Dumnezeul său. Drept acéia fu judecat pre dreptate și pre vina sa, că fu lepădat den ceata apostolilor și den slava lui Dumnezeu, ca și diavolul. Că el încă să trufi și vru să fie mai mare decât Dumnezeu care-l făcuse, și zise: „Mérge-voi și-mi voiu pune scaunul deasupra norilor și voi fi întocma lui Dumnezeu“. Pentru acéia să făcu drac întunecat și fu lepădat den ceriu, si-l aștéaptă acum focul gheenii cel nestinsu. Așijderea să sculă Adam, omul cel dintâi, spre domnie și spre împărăție, și vru să fie Dumnezeu pre pământ, iar el nu fu. Că de la Dumnezeu să dă împărățiia și domniia, și pre pământu, și în ceriu. Pentru acéia fu osândit și aruncat întru întunérecele iadului, până ce veni Hristos, și fu legat cu legături nedezlegătoare. Iată că zice că au fost și Adam legat numai până la venirea lui Hristos și osândit în muncă, iar roada lui și după venirea lui Hristos va fi osândită și aruncată în focul cel nestinsu. Însă carii vor face rău și vor umbla denafară de lége înaintea lui Dumnezeu și înaintea împăraților și a domnilor dupre pământ? Pentru că zice Dumnezeu cătră Samuil prorocul: „Suitu-s-au strigarea și suspinile săracilor înaintea mea, deci pasă și le pune împărat“. Așijderea zice și de domni și de împărați, că de vor fi ei aleși și puși de Dumnezeu și de vor face voile și poruncile lui cu adevărat, deacii și Dumnezeu de-a pururea și în tot locul va fi cu dânșii. Și măcar de le-ar fi toată lumea pizmași și să să scoale cu vrăjmășii și cu oști asupra lor, nimic nu le va strica, ci încă mai multu vor ațâța mâniia lui Dumnezeu și vor aprinde focul cel de véci în capetele lor și în cestu veac și în cel ce va să fie.

Cu sensul exact contrar limbii actuale, se potrivește, se aseamană.

Pentr-acéia nimini să nu îndrăznească, nici slujitoriu, nici țăran, nici nimeni să-și rădice firea și gândul, cu meșteșug hiclean, dintru îndemnarea diavolului, spre împăratul și spre domnul și stăpânul lor. Că cel ce să va ispiti a-și rădica mâna asupra stăpânului său fără dreptate și asupra domnului său, carele iaste îngăduitoriu și unsul lui Hristos Dumnezeu, acela cu adevărat de pripă își va aduce mâniia lui Dumnezeu cea dreaptă spre nedreptul lui cap, și urgiia Dumnezeului celui viu să va pogorî pre dânsul. Că împărățiia și domniia a împăraților și domnilor, care iaste pre împărații și domnii cei credincioși și drepți, acéia iaste împărăție și domnie cerească. Și Domnul, fiiul lui Dumnezeu, va fi lor împărat și va judeca lumea pre dreptate.

Dreptu acéia, fieștecărui împărat sau domn căruia i să dă împărățiia și domniia, den mila lui Dumnezeu să dă și să triméte pre cine-i iaste lui voia. Că împărățiile și judecățile ale lui Dumnezeu sântu, și pentru acéia să dau împărățiile de la Dumnezeu, ca să judece pre oamenii săi cu dreptate, iar pre cei răi, carii fac fărdelége, să-i judece cu caznă și cu certare. Pentru că nimunui, niciodată, n-au împărțit, nici i-au dat Dumnezeu să facă lucruri réle și nedrépte, nici i-au trimis cugete spurcate, nici în inima nimunui n-au sădit Dumnezeu cugete și gânduri hicléne. Ce tot cu meșteșugul diavolului să ațâță acéstea toate. Că tot diavolul, toate lucrurile céle réle, cu îndemnarea lui să fac, iar nu cu socoteala lui Dumnezeu. Că de Saul diavolul să apropie și-i ațâță gându rău și-l îndemnă ca să ucidă pre împăratul și îngăduitoriul lui Dumnezeu, pre David. Iar apoi el însuși fu ispitit de mâniia lui Dumnezeu și să lăsă el însuși în țapa lui, și i se pătrunse inima de arma sa, și așa rău să sfârși.

AICI S-AU SCULAT AVESALOM ASUPRA TĂTÂNE-SĂU, LUI DAVID

Aici s-au sculat așijderea Avesalom asupra tătâne-său, lui David, să-i ia împărățiia, fiind îndemnat de diavolul. Pentru acéia muri și el săgetat pren inimă și rău să sfârși, cum vei vedea mai nainte scris pre scurt.

Când vru Avesalom să să scoale spre împărăție, el zise cătră Ahitofel, svétnicul său cel mare: „Sfătuiți-vă acum, să vedem ce vom face!“. Iar Ahitofel zise: „Pasă dă te culcă și tu cu posadnicile tătâne-tău, lui David, care le-au lăsat să-i păzească casa, și vor auzi toți israiliténii că țe-ai bătut joc de dânsul și deacii vor fi cu tine“. Iar Avesalom tinse zăvése în divanul cel mare al lui David și mérse de să culcă cu posadnicile tătânesău înaintea tuturor israiliténilor. Că așa era sfatul lui Ahitofel cătră Avesalom mai nainte de David, ca când ar întreba cineva de cuvântul lui Dumnezeu. Deacii zise Ahitofel cătră Avesalom: „Să-mi aleg cu mine 12.000 de oameni și să mergu cu dânșii la noapte să gonescu pre David, până îl voi ajunge. Deacii oștile lui fiind toate ostenite, vor fugi și să vor răsipi, iar împăratul David va rămânea singur și-l voi ucide. Și voi întoarce toate oștile lui, de vor veni la tine, ca cum să întoarce o nevastă cătră bărbatul său. Căci că tu numai sufletul lui vei și pohtești, iar alalți oameni vor avea toți pace. Și plăcu acestu sfat lui Avesalom și zise: „Chemați și pre Husie Arahiin, să vedem și el ce sfat ne va da“. Și deaca-l chemară zise Avesalom: „Iată cum sfătui Ahitofel; fi-va după sfatul lui și face-vom după zisa lui, au ba? Zi și tu cum te pricepi“. Husie Arahiil zise cătră Avesalom; ?Nu iaste bun acest sfat ce au sfătuit Ahitofel. Crezi, tu bine știi, că tată-tău și toți oamenii lui suntu toți vitéji buni și hrăbori la război, și dârji ca ursoaicele céle fătate, și ageri ca cerbii. Și tată-tău iaste om războinic și nu-și va piiarde oamenii săi așa lesne. Că iată, el acum să va fi ascunsu vre într-un munte sau vre într-un loc cu oștile lui, și va fi el în fruntea oștilor. Deacii, cându vor ajunge oștile tale la David, iară oștile lui vor auzi gomot și gâlceavă de la străji, și vor sări degrab’ și vor peri toți cei ce vor mérge să-l gonească den oștile tale. Și David are inimă ca de leu zburdat și știe tot Israilul că iaste tată-tău viteazu și oștile céle vitéze toate suntu cu dânsul“. Iar Ahitofel era om iscusit și chibzuit foarte și sfétnic bun spre toate lucrurile, și spre céle bune și spre céle réle. Pentru acéia să temea David de meșterșugurile lui și trimise într-ascunsu pre Husie sfétnicul său iscoadă la Avesalom, ca să strice sfatul lui Ahitofel, cum le și strică. Că zice Scriptura că, de-au fost sfaturile lui Ahitofel bune și de izbândă asupra lui David, iar iată că să strică, că n-au fost acel sfat cu socotința lui Dumnezeu, nici cu voia lui. Pentru acéia Dumnezeu îl strică. Că iar mai zice Scriptura: Orce sfat veți sfătui, strica-l-va Dumnezeu, de-l veți sfătui rău“. Și „ce veți cére pre nedreptate, voi nu veți lua, că ați cerșut rău“ și ce cuvinte veți vorbi și veți sfătui, nu vor fi stătătoare întru voi. Că Dumnezeu iaste care dă sfat spre toate lucrurile céle bune, și acela face împărățiile, și el pune împărați. Pentru acéia pricépeți toți și vă plecați, că Dumnezeu stă și ajută robilor șăi și nimeni nu să va putea potrivi slavei lui Dumnezeu. Auziți până la marginile pământului, că Dumnezeu iaste cu noi, cu împărații și cu domnii, carii suntem robii lui cei putérnici. Dar plecațivă, că măcar de-ați și avea putére, iar Dumnezeu, deaca nu va fi în sfaturile voastre céle nedrépte, iar veți fi rușinați și biruiți. Că cei ce să vor nădăjdui pre Dumnezeu, acéia nu să vor téme, nici vor griji de frica voastră. Că acela iaste apărător și sprijinitoriu celor ce să tem de dânsul. Și zice că cel ce să va nădăjdui spre dânsul, el îi va fi întru sfințire, pentru că toți, fieștecare, cine la ce slujbă sau cinste va fi rânduit și tocmit de Dumnezeu, și deaca-și vor pune cugetele pre dânsul și gândul, și să aștépte cu credință ajutor de la el, spăsise-va și să va mântui de toți vrăjmașii lui cei văzuți și cei nevăzuți. Și mai zice: „Nădăjdui-mă-voi spre dânsul, și pentru dânsul mă voi spăsi“. Că Dumnezeu cel tare și cel adevărat, acela va spăsi pre unsul său și îngăduitoriul lui den mâinile tuturora vrăjmașilor lui. Că tot lucrul carele nu-l iubéște Dumnezeu, nici îl voiaște, măcar deși începe omul a-l face, tot nu-l sfârșaște, ci curând și degrab’ să strică. Pentru acéia, cel ce va să facă ceva preste voia lui Dumnezeu, el cade și să răsipește și i să zdrobescu oasele și capul de piatra împiedecării.

Acum trebue să ne apucăm iar de cuvântul ce am lăsat înapoi. Că zice Avesalom și toți israiliténii: „Mai bun iaste sfatul lui Husie decât a lui Ahitofel. Și porunci Dumnezeu să să strice sfatul a lui Ahitofel, cel bun, ca să aducă toată răutatea asupra a lui Avesalom. (Că cum sfătuise și zise Ahitofel, așa vrea fi și fost. Iar căci nu fu cu voia lui Dumnezeu, pentr-acéia-l și strică cu porunca sa.) Iar Ahitofel, deaca văzu că nu lăsară pre voia lui, nici să umplu sfatul său, să sculă și să duse în curtea sa, și deaca întră în casă-și, scoase pre toți afară și să sugrumă el însuși și muri. Și-l îngropară în mormântul tătâne-său. Iar David veni în Manaim, iar Avesalom trecu Iordanul denpreună cu toți israiliténii.

Ia aminte acum și vezi: cel ce să scoală asupra împăratului și unsul lui Dumnezeu, fără porunca celui de sus, nu-i va strica nimic, nici îi va face nici un rău, ci mai vârtos își va omorî sufletul și și-l va piiarde.

Și fu când să apropie ziua să să lovească oștile lui David cu ale fie-său, lui Avesalom, porunci împăratul David lui Ioav și lui Aves și lui Efteev, zicând: „Să păziți, să nu cumva să ucideți pre fie-meu Avesalom!“ Și auzi toată tabăra când zise împăratul domnilor să nu omoară pre Avesalom, fiiul său. Și eși toată tabăra într-o dumbravă împotriva lui Israil și fu război în dumbrava lui Efram. Și piereră acolea israiliténii de oștile lui David 20.000 de oamini. Deacii să răshirară oștile pre luncă și să umplu lunca de oameni tăiați, și fu mai multă moarte decât întâi. Iar Avesalom fugi de oștile tătâne-său și-și apucă mâșcoiul și încălecă, și fugea pre luncă pentre niște copaci deși. Și, iată, fugind el așa, îl apucă de părul capului o ramură de un stăjariu și mâșcoiul trecu, iar Avesalom rămase spânzurat de păr întracea ramură de stăjariu. Iar o slugă de-ale lui David îl văzu spânzurând de acel copaci și mérse de spuse lui Ioav, zicând: „Eu am văzut pre Avesalom spânzurat de păr de un copaci“. Iar Ioav îi zise: „Dar deaca l-ai văzut, căci nu l-ai dat jos și să-l fi ucis? Iar eu țe-aș fi dat 50 de sicle de argint și un brâu“. Iar sjuga acéia zise: „Măcar de mi-ai fi dat și o mie de sicle de argint, încă nu voi pune mâna mea pre feciorul împăratului. Că am auzit că au poruncit împăratul ție și lui Aves și lui Efteev, zicând: „Să păziți, să nu ucideți cumva pre fie-mieu Avesalom!“. Deci nu să cade să să facă nedreptate sufletului său, că nici un lucru nu să poate ascunde înaintea împăratului. Iar tu stai împotriva lui“. Iar Ioav zise: „Iată, eu voi mérge, nu voi sta înaintea ta“. Și luo Ioav în mâna sa 3 săgeți și le înfipse în inima lui Avesalom, încă stând el spânzurat de acel stejar, și era până atuncea tot viu. Și să răpeziră 10 slugi de-ale lui Ioav, care-i purta armele lui, și-l uciseră pre Avesalom de-l omorâră. Și trâmbiță Ioav cu trâmbița, și să întoarseră oștile den goana lui Israil, și luo Ioav trupul lui Avesalom și-l aruncă într-o peșteră mare.

Aicea încă să umplu cuvântul prorocului, care zise: „Săpă groapă omului și mai vârtos împăratului celui drept, și căzu el însuși în groapa care o făcuse altuia“.

Pentru acéia, iubiții mei, sunteți datori și ni se cade să ne ferim de toate pizmele și mozaviriile și de alte răutăți, de toate. Că să știți cu adevărat, că tot omul, măcar domn, măcar boiar, măcar înțelept, măcar neștiut, măcar bogat, măcar sărac, „ori ce va sămăna, acéia va și secera“ și cine cum își va lega sarcina, așa o va și duce. Că tot omul din lucrurile sale să va îndrepta, și din lucrurile sale să va osândi. Dar lucrurile céle bune care sunt? Iaste credința, nădéjdea și dragostea, și a erta greșalele celor ce greșescu și pacea lui Dumnezeu, care iaste legătura cea desăvârșită, denpreună cu alte bunătăți, cu toate. Dar lucrurile céle réle sunt acéstea: curviia, necurățiia, ficleșugul și a nu erta greșalele vecinilor, și cine să mânie în zadar și pentru nimic, care iaste legătura înfășurării vrajbii și a altor răutăți, a tuturora. Că acéstea au învățat Dumnezeu în Sfânta Evanghelie și au zis: „De veți erta oamenilor greșalele lor, și voao vă va erta tatăl vostru cel cerescu, iar de nu veți erta oamenilor greșalele lor, nici tatăl vostru cel cerescu nu va erta greșalele voastre“. Dar, de vréme ce au poruncit Dumnezeu să să iarte greșalele celor ci au greșit, dar cu cât mai vârtos să fie ertați cei nevinovați și să n-aibă nici o învăluială, nici să aibă mâinie și pizmă cineva pre altul pentru lucru di nimic, și mai ales pre împăratul și pre domnul său. Acela ce judecată va să aibă, sau ce răspunsu și a ce muncită muncă, și mai cumplită va fi vinovat unul ca acela?

Dreptu acéia, să cade să arătăm și să spunem mai ales și mai chiar dragostei voastre céle ce au zis Dumnezeu. Că Petru zise: „Doamne, dar de câte ori, deaca-mi va greși fratele mieu, îl voi erta, au doar de 7 ori?“. Iar Iisus zise lui: „Nu-ți zic ție de 7 ori, ci de 70 de ori câte 7 ori“. Drept acéia, aseamănă împărățiia ceriului cu un împărat care vrea să-și ia seama cu datornicii. Deacii, cum începu a socoti și a-și lua seama, iată aduseră la dânsul un datornic, care era datoriu un întunérec de talanți și, neavând de unde să-i dea, porunci împăratul să-l vânză și pre el, și pre muiarea lui, și pre copiii lui, și alt tot ce va fi având. Iar acel rob datoriu căzu la picioarele lui și-i zise: „Doamne, așteaptă-mă și-ți voiu plăti tot“. Deacii împăratului acela i să făcu milă de acel rob și-l lăsă și încă-i ertaă și datoriia toată. Iar robul acela, deaca eși afară, află pre un vecin al lui, care-i era datoriu 100 de bani și-l apucă de-l sugrumă, zicându-i: „Plătește-mi ce-mi ești datoriu“. Iar vecinul lui căzu la picioarele lui și i se ruga, zicând: „Așteaptă-mă, că-ți voi plăti tot“. Iar el nu vru, ci-l duse de-l băgă în temniță, până să va plăti de datorie. Iar soțiile lui, văzând acélea ce fură, să întristară foarte și mérseră de spuseră stăpână-său toate câte fură. Atuncea chemă pre dânsul domnu său și-i zise: „Slugă hicleană, eu toată datoriia țe-am ertat, căci m-ai rugat, dar ție nu ți să cădea să-ți fie milă de vecinul tău, cum îmi fu mie milă de tine?“ Și să mânie pre dânsul domnu-său și-l déde armașilor, până va plăti toată datoriia. Așa și tatăl mieu cel cerescu va face voao, de nu veți erta fieștecarele fratelui său din inimile voastre greșalele lor. Privegheați dar, că nu știți în ce ceas va veni Domnul nostru. Și să știți și aceasta, că de-ar fi știut stăpânul casei ce în vréme va veni furul, ar fi priveghiiat și n-ar fi lăsat să-i sape casa. Pentr-acéia fiți gata și voi, că într-acela ceas va veni fiiul omenescu, în care voi nu vă veți nădăjdui. Că mulți sunt chemați, iar puțini aleși.

PILDĂ DIN EVANGHELIE

Un împărat făcu nuntă fiiului său și trimése slugile sale să chéme chemații la nuntă. Tâlcul: Chemații, acéia sunt ovréii, pre carii i-au chemat Dumnezeu întâi cu prorocii, iar după acéia veni însuși Dumnezeu la dânșii, iar ei, fiind neam rău și nemulțumitoriu, nu pohtiră, nici voiră mila milelor lui Dumnezeu, ci mai mult încă îi făcură în ponciș și împotrivă. Că pe proroci îi uciseră, iar pre împăratul tuturor și Dumnezeul mântuirii noastre, Iisus Hristos, îl răstigniră pre cruce și-l împunseră cu sulița în coaste și-l déderă morții și îngropării. Iar el cu putérea lui învie a treia zi, ca un Dumnezeu, și după 40 de zile s-au înălțat la ceriu la tatăl, de unde să și pogorî pentru mila cea multă ce avu cătră noi. Iar ovréii cei ce fură chemați, nu fură harnici, nici vrédnici nuntei și cămărăi cei cerești. Iar în vrémea înălțării Domnului, trimise pre sfinții săi ucenici și apostoli zicând: „Păsați pre la răspântii — cum ai zice pren toate locurile și prin toate laturile și prin toată lumea —, să chemați pre cei șchiopi, pre cei răi și pre cei buni“, care sunt toate limbile, care era împiedecați de diavolul. Șchiopii și stricații sunt cei striinați de credința cea adevărată și de la Dumnezeu care i-au făcut. Și veniră toate limbile la nuntă și întrară și în cămara ginerelui și în avuțiia împărăției ceriului, cu credința și cu botezul. Deacii, după ce întrăm la nuntă și ne botezăm, noi iară ne-am împuțit și ne-am spurcat haina noastră cea sufletească, carea ne-a o țesut Dumnezeu, iar nu om, și ne-au albit și ne-au sfințit den nașterea noastră, cu apă și cu trimiterea sfântului duh. Iar când întră să vază pre cei ce șădea la a doao și înfricoșata lui venire, iată văzu un om care-și spurcase haina sa cu curvii și cu ucideri, cu beții și cu lăcomii și iubire de avuție și cu alte lucruri réle, cu multe și cu nedreptăți, și-i zise: „Priiatene (dar căci îi zise „priiatene“, pentru că priiateni și fiii lui Dumnezeu ne-am chemat), cum ai îndrăznit de ai întrat și șăzi înaintea mea cu haine spurcate și împuțite? Pentru ce n-ai păzit rânduiala botezului în curăție, ci cu viiața și cu traiul tău cel dobitocescu țe-ai spurcat haina ta, care o am curățit și o am albit, mai vârtos decât toate frumusețile lumii, și ți-o-am dăruit ție, ca să împărățești pentru dânsa cu mine în bucuriia și veseliia cea nespusă și negrăită““ Iar el tăcu, că nu avea lucru de-a îndrăzni și să grăiască, că-și spurcase haina credinței și a botezului, cu spurcăciunea spurcăciunilor. O, ce amar și ce nevoe și ce greutate va fi atunci în véci netrecuți și făr’ de sfârșit, celor ce-și vor fi spurcat haina botezului său! Iar celor ce să vor hi nevoit, de-și vor fi păzit haina botezului, în credința cea mare și în curățiia cea întreagă, o, ce bine și ce bucurie îi va întâmpina! Că zice Zlatoust, că vor avea îndrăzneală mare. Iar de va zice cineva că n-au fost atunci chemații cei din limbi, că pre atuncea n-au fost apostolii bătuți și căzniți cu întunérece de cazne, ci după înviiare, atunci pătimiră, că atunci zise lor: „Păsați de învățați toate limbile?, iar noi să răspundem și să zicem că și mai-nainte de răstignire, și după răstignire i-au trimis și i-au învățat. Că mai înainte de răstignire i-au trimis și au zis: „Păsați cătră oile céle pierdute ale casei lui Israil!? Așijderea și după răstignire nu conteni, ci le porunci să învețe și ei. Și măcar de le și zise să învéțe toate limbile, iar le arătă aiave că va să să înalțe în ceriu, ca să grăiască și să mărturisească de dânșii întâi și le zise: „Luați putérea duhului sfânt, carea s-au pogorât spre voi, și să-mi fiți mărturisitori în Ierusalim și în toată Iudea și pân’ la marginile pământului“. Așijderea zice Pavel: „Cel ce au făcut pre Petru întru apostoliia obrezaniei, acela au făcut și pre mine în apostoliia limbilor“. Pentru acéia, și apostolii să porniră și mérseră la ovréi și lăcuiră în Ierusalim multă vréme. Deacii, deaca-i goniră, ei atuncea să răsipiră și să semănară pen toate limbile. Iar socotește și vezi și aici iubirea cea de cinste. Că zise: „Câți veți afla la răspântii, chemați-i la nuntă“. Că această zicere ce o zisése mai nainte ovréilor, și elinilor zisése. Că mulți elini lăcuia cu ovréii, ce diși lăcuia, iar tot îi hiclenea și-i mozavirea, cum și Pavel grăiaște în pildă și zice: „Cu nevoe era să să mărturisească întâi voao cuvântul lui Dumnezeu; iar pentru căci ați judecat pre cei nevrédnici, iată noi ne vom întoarce în limbi“. Pentru acéia și singur zise: „Nunta iaste gata, iar nuntașii nu fură vrédnici“. Aceasta s-au căzut mai nainte de aceasta, că știia că pre nici unii n-au lăsat măcar pentru fieștece lucru neînvățați cu blândéțe. Iată, veni el însuși, apoi trimése și solii săi, și cu aceasta lor le îngrădește și le astupă gurile, iar pre noi ne învață ca să umplem toate ale sale. Că, pentru căci nu fură vrédnici, pentr-acéia zise: „Păsați pre la răspântii și ori pre cine veți afla, chemați, măcar de să vor întâmpla și de cei goniți“. Iată că grăi înălțat și smerit, că zise că „curvarii și vameșii vor moșteni ceriul“ și „vor fi cei de apoi întâiu și cei dintâi apoi“. Arată că aceasta iaste pre dreptu și decât pre toți mai împunge pre ovréi și-i apropie cătră zbierarea cea cumplită, întru care pre dânșii vor să să ducă mai groaznic decât toate limbile.

Iar nimenelea să nu să nădăjduiască numai în credință, și din credință să le grăiască, iar lucruri să aibă réle și hicléne, căci iaste din dăstul numai a aduce ovréii den necredință în credință. Ci, deaca-i vei încredința, să-i păzești și în viață și în traiu bun. Că îmbrăcarea iaste viața, iar lucrul iaste chemarea milei. Dar pentru ce întreabă cu de-adinsul, că a chema pre necredincioși și a-i curăți nu iaste aceasta den dăstoinicie și din vrédnicie, iar a păzi și a îndemna pre cei chemați și curățiți să petreacă în ce au fost chemați și îmbrăcați, acéia nu iaste din destoinicie și din vrédnicie, ci iaste din bunătate. Că să cădea mila și bunătatea să să întoarcă cu plată. Iar să nu arăți după cinste hicleșug, că zice că n-ai luat ca ovréii, ci ai luat bunătăți mai multe și mai îmbogătățite. Că céle ce să gătea lor în toată vrémea, iar tu, fiind nevrédnic, le-ai luat. Pentru acéia grăiaște și fericitul Pavel: „Limbilor, lăudați pre Dumnezeu pentru mila sa, că céle ce era făgăduite lor, acélea le-ați luat voi“. Pentru acéia, multă judecată și osândă va să fie celor lenevoși, că cum fură acéia ocărâți și batjocorâți, căci n-au venit, așa vei fi și tu, deaca vei viețui viiață rea și scârnavă. Că cel ce întră îmbrăcat cu haine spurcate, semnează cela ce moare în traiu scârnav și necurat. Pentru acéia zice că tăcu.

Vezi că, de să și știe omul cel păcătos că au făcut lucruri réle și grozave în viața lui, iar tot nu va fi muncit până nu se va judeca. Iar deaca să va judeca, deacii îl vor cuprinde muncile céle neștiute. Și să nu gândești că-i va fi munca numai atâta, numai cât va fi dus în niște locuri întunecate, ci va fi acolo plângere fără mângâiare și scrâșnire de dinți. Și aceasta să chiiamă durerile și ranele céle nevindecătoare, și céle ce nu iaste putință de-a le răbda. Auziți, cei ce ați făcut tainele ascunse și ați venit la nuntă și v-ați îmbrăcat sufletele cu haine spurcate, auziți, de unde ați fost chemați: de la răspântii! Dar ce va să fie, șchiopii și cii cu sufletele betége? Iaste céia ce ș-au spurcat sufletele cu voirile și cu pohtele trupești. Deci acum vă rușinați de dragostea celui ce v-au chemat, care o are cătră oameni, și nimeni să nu umble în hainile céle spurcate, ci fieștecarele dintru voi să cugete și să bage seama de haina cea sufletească.

Ascultați, bărbaților, ascultați, muerilor, ascultați, împăraților, ascultați, împărătéselor, ascultați, boiari, ascultați, jupânéselor, ascultați, toată vârsta și toate rânduialeli, bătrânii și tinerii, bătrânele și céle tinere; că nici de un folos nu vă sunt hainele céle lucii du pre denafară, cu céle denlăuntru, acélea sunt de folos și de treabă. Că pân’ vor fi îngrijați și vor purta pre denafară haine lucii și frumoase, cu nevoe ne vom îmbrăca sufletele cu hainele neputrejunii! Că nu iaste putére să-și împodobească cineva și trupul și sufletul, nici va putea să slujască cineva și lui Hristos, și diavolului, tot bine. Deci iani să lepădăm această muncă cumplită, că nimeni nu ș-ar împodobi casele cu părătare și într-alte chipuri poleite, iar să meargă și să șază cu robii săi îmbrăcat în niște férfenițe réle. Iar tu, iată că faci și ești așa; că casele sufletului tău să cheamă trupul, care-l înfrumsițezi cu multe îmbrăcăminte frumoase, iar pre suflet tu îl lași de zace într-o férfeniță rea acoperit. Dar nu știi că să cade să să împodobească mai frumos împăratul decât cetatea? Că cetatea o împodobéște cu zavése de in supțiri și cusute, iar împăratul să împodobéște cu caftanuri frumoase și cu corune. Așa și tu, trupul să ți-l îmbraci în haine slabe și proaste, iar mintea ți-o îmbracă în haine împărătești și o împodobéște cu corună, și șăzi în carâtă naltă și luminată. Iată, tu acum faci împotrivă și în ponciș, că cetatea, adecă trupul, tu ți-l împodobéști cu multe feliuri de haine, iar pre împăratul, adecă mintea, ți-o lași legată de să târaște spre patimile și lucrurile céle nebune și dobitocești. Dar nu cugeți că ai fost chemat la nuntă, și nunta au fost a lui Dumnezeu, și nu chibzuești că în cămărăle lui vor să între toate sufletele îmbrăcate în haine lucii și cu ranțuri de aur împodobite.

Iar di-ți iaste voia să-ți spuiu carii au fost îmbrăcați așa și carii au fost împodobiți cu podoabe care să cădea la nuntă, adu-ți aminte de cei sfinți ce v-am pomenit mai întâi, de multe ori, carii au avut haine de păr și au lăcuit pren pustii. Acéia sunt céia ce au fost împodobiți și înfrumsițați la acea nuntă cu haine și cu podoabe ca acélea. Cărora de li s-ar fi dat câte haine de scumpe și de multe, n-ar fi vrut să le ia. Ci, ca când ar zice cineva unui împărat să să îmbrace cu niște pétece réle și fărimate ale unui sărac, iar el s-ar mâniia pentru acéle férfenițe, așijderea și acéia n-ar fi băgat seama de caftanele céle împărătești, nici ar fi avut nici o grijă de dânsele, făr’ numai ce ar fi avut socoteală tot de haina bunătăților lor. Pentr-acéia n-ar fi băgat în seamă caftaneli împărătești, ca pre niște păianjini, și ar fi zis că suntu niște zăblae rupte și réle. Că la acel împărat mare și minunat, ce au făcut nunta, sunt alte podoabe, mai frumoase și mai luminate decât acestor de acum. Și numai de țe-ai putea dășchide ușa minții să vezi cugetele și sufletele lor și împodobirile lor céle dinlăuntru, tu ai cădea jos pre pământu, că n-ai putea răbda să vezi frumusețea sufletelor lor și lumina și strălucirea hainelor, care strălucescu mai luminos decât fulgerul.

Iată că vom să zicem și de bărbații cei de dămult, carii au fost minunați, iar au și să duc pildele lor cătră lucruri gréle și multe. Drept acéia, vă duc cătră umblările acelor sfinți, că n-au nici un lucru rău de întristăciune, ci ca când ș-ar rădica corturi în ceriu, așa s-au sălășluit de dăparte. Cei ce au pătimit greutate într-această lume și s-au nevoit cu ostenéle cătră dânsul, pentru acéia ș-au și făcut case în ceriu, că au fugit din oraș și din cetăți și din case. Că cel ce va să să nevoiască cu totul cătră Dumnezeu, nu-i iaste să șază în case, ce i să cade să lăcuiască în case mutătoare, ca cela ce va să să mute dintr-o gazdă. Deci câți petrec și viețuescu așa, tot în ponciș și împotriva noastră lăcuescu, căci că noi nu viețuim ca într-o oaste, ci viețuim ca într-o cetate, cu pace. Dar cine ș-au făcut vreodată case de piiatră în tabără, știind că curând și preste puținea vréme iarăși va să le părăsească? Nimeni n-au făcut așa, ce măcar de ar și încépe ceva să facă așa, acela ca un vânzătoriu să va ucide. Sau cine ar cumpăra măcar o milă de loc în vrémea războiului și să-și facă curți pre dânsa? Nimeni nu va face așa. Că de ar și cugeta cineva să facă așa, încă i-ar zice alții: „Venit-ai la războiu, iar n-ai venit la negoț! Dar căci te nevoești cu dor și cu pohtă de acest loc, care preste puținea vréme vei să-l părăsești? Lasă, deaca vom mérge la moșiia noastră, deacii vei face aceasta acolo!“ Aceasta-ți grăescu eu acum, fătul mieu: când vom mérge în cetatea Ierusalimului celui de sus, acolo vei face aceasta, ce însă acolo nu iaste nici o nevoință și nici o osteneală, că acel împărat minunat și putérnic le va face toate. Iar și aici ajunge a lăcui într-un zemnic și îngrădit cu un gărdicel, iar a face cetăți și case de piatră nici de un folos nu sunt. Auzi cum lăcuescu tătarii în case făcute pre roate, și lăcașul lor iaste făcut tot ca al unor păstori. Așa să cade să lăcuiască și creștinii, să încungiure toată lumea luptându-se cu diavolul, și să-i izbăvească pre cei robiți și supuși de diavolul și pre cei ce sunt ținuți de diavolul și de toate ale lui, să să schimbe. Că acéia, deaca-și fac colibi și deaca vor să le părăsească, ei le părăsescu, ca cum ar lăsa ostașii oastea cu pace, și acéia deacii mult s-ar veseli și s-ar bucura. Că mai frumos lucru iaste, și mai cu plăcére a vedea pustiile având umbră de céte călugărești, decât voinici în oaste întinzându corturi și înfigându-și sulițile și lângă sulițe să-și pue platoșăle și armele, iar altă mulțime să aibă ochi ca de aramă și înarmați cu arme de hier, și împărăție îngrijată și preste câmpu multe așternute și prânzuri. Că această vedére nu iaste bună, ci iaste mai bună carea zic eu.

Ia blăm acum în pustii și vom vedea umbrarile vitéjilor lui Hristos și nu vom vedea acolo întinderea corturilor, nici haine și alte zăvése lucii, cu care fac umbră împăratului; ci vom vedea ce iaste mai bun și mai fericit decât tot ce iaste pre pământ. Că de multe ori acolo să vor fi întinsu ceriurile și să vor fi arătat lucruri și vederi minunate. Și vom vedea acolo lăcașurile lor, carei cu nimic nu sunt mai jos sau mai mici decât ceriurile. Că într-însele s-au pogorât și au întrat îngerii, ce încă tocma și stăpânul îngerilor. Dar de vréme ce veni la Avraam, carele era bărbat cu fămée și avea coconi, căci îl văzu că iaste iubitoriu de streini, cu cât mai mult va veni și va afla omul cel ce s-au schimbat din trupul său și l-au urât, și cu cât mai mult va lăcui și va viețui cu cela ce să potrivéște întru toate trupului său. Că mésele acestora au fost curățite și schimbate de mite și de camăta și pline de dragoste, iar n-au fostu pre dânsele pârae de sânge, nici bucăți de carne, nici zemuri bune, nici fripturi, nici abur grozav, nici pizmă sau gâlcevi, nici mestecături făr’ de treabă. Ci numai ce au fostu apă și pâine, apă dintr-un izvor curat, iar pâine din osteneală și din muncă dreaptă. Pentru acéia dănțuiaște dumnezeiasca bisérică și într-însa preoțiia, închipuirea albiturii și strălucirii îngerești. Că preoții și diaconii într-însa aduc jertvă făr’ de sânge lui Dumnezeu și necruntată, pentru nepricéperea și neștiința tuturor oamenilor. Așijderea dănțuiaște și tot cinul și rânduiala călugărească, ca cum ar fi în ceriu și cu bucurie dumnezeiască să bucură și pre Dumnezeu roagă și-l cântă cu umilință și cu glas neîncetat, ziua și noaptea. Și-l laudă cu laude nespuse în biséricile lui Hristos, și lăcuescu frățéște. Cărora și Dumnezeu le-au făgăduit viața de véci, cum cântă și David la cântecul său: „Iată acum, ce iaste mai bune și ce iaste mai frumos decât a lăcui frații împreună?“ Și în multe locuri și încungiurări departe, slobozescu cătră Dumnezeu glasuri de laudă și de cinste, nădăjduindu-se să ia viața cea de véci și să o moștenească. Că mesele acelora céle de ospăț era mugurul și vlăstarii copacilor, și mai bine era acela decât toate dulcețile din mésele împărătești și făr’ de nici o grijă și témere. Și nici au grăit pre Dumnezeu de rău, nici l-au ațâțat spre ceva, nici copilașii nu i-au spereat, nici au făcut râs făr’ de lucru, nici s-au amestecat să facă înșălăciuni. Ci iaste masă îngerească și curățită și schimbată de acéste amestecături de toate. Și iaste așternut numai pre iarbă, cum și Hristos făcu prânzu în pustie. Iar fac aceasta mulți și în câmpu făr’ de colibi, și au, în loc de acoperimânt, ceriul și, în loc de lumânare să-i luminéze, au luna. Și nu le trebue slugi să le slujească, că le ajunge den dăstul acea lumină de sus ce-i luminează. Această masă văzând-o apostolii din cer, să înfrumsițează și să îndulcescu. Că de vréme ce iaste bucurie de un păcătos ce să pocăiaște, dar pentru atâțea drepți ce-i urmează lui totdeauna, ce lucru nu va face! Că nu iaste acolo stăpân sau slugă, ci toți sunt stăpâni unul altuia. Și nu-ți pară că suntu acéstea zise vre într-o pildă. Că, deaca înserează, ei nu să tem, nici să întristează, cum fac bogații oameni, de-și aduc aminte de grijile céle multe ce au ziua, nici, deaca înnoptează, nu grijăscu de tâlhari, să-și încue ușile și să-și pue verigile pe la case, nici de nimic de ce să tem alții ei nu să tem, nici iau aminte cu lumânări bine, să nu cumva să sae vre o scântee de undeva, să li să aprinză casele. Ci tot graiul și voroava lor iaste plină de blândéțe și de liniște, și nu vorbescu ei acéstea care le vorbim noi și nu ne suntu nici de un folos. Că noi tot acéste vorbe réle avem și zicem: cutaree domn iată cum au fost, cutare iată cum ș-au pus domniia, cutare iată cum s-au petrecut și cum i-au luat cinstea lui altul, și alte multe, încă mai réle de acéstea. Ci pururea sfătuescu de céle ce vor să fie și să învață, ca cum ar fi petrecând într-altă lume și ca când ar fi suiți tocma în ceriu. Că toate céle de acolo totdeauna vorbescu: de brațele lui Avraam vorbescu, de cununile sfinților, de dănțuirea cu Hristos. Iar de céste de acum și de ale lumii aceștiia nici își aduc aminte, nici pomenescu; ci tot de împăratul cel cerescu și de războiul și caznele dievolești și de îndreptările cu care s-au îndreptat sfinții. Ce am putea noi să ne asemănăm sau să ne împotrivim lor în ceva, când noi suntem ca furnica? Că cum să grijescu iale și să nevoescu numai de céle trupești, așijderea facem și noi. Și nu ne iaste den dăstul cu atâta, ce încă facem și mai rău, că acéia să grijaște și muncéște numai cât să-i ajungă, iar noi ne nevoim încă să ne și prisosească; și acéia căile tuturor nu le cercetează, iar noi păzim tot mitele și cametele. Deci iată că nu ne închipuim nici furnicăi, ce ne închipuim lupului și pardosului. Încă suntem și mai răi decât acéia, căci că lor așa le iaste firea să să hrănească, iar pre noi ne-au dăruit Dumnezeu și ne-au cinstit cu graiu și cu cuvântu și cu judecată dreaptă. Iar noi suntem mai răi și decât hierăle, și decât dobitoacele.

Iar acéia fiind aici, s-au făcut streini și vinetici, și de toate de ale noastre s-au schimbat și din haine și den bucate și den case și den călțăminte și din vorbe și s-au închipuit îngerilor. Și de-ar fi auzit cineva pre dinșii vorbind și grăind, însă și pre ei și pre noi, atunce acela ar fi văzut bine, numai din vorbe, că suntu cu adevărat lăcuitori și viețuitori cerești, iar noi nu suntem harnici nici pre pământu de a ne sălășlui. Pentru acéia, de-ar mérge cineva cătră dânșii, măcar cât de împodobit, și cu laudă și pohvală multă, atât n-ar griji, nici ar băga seama nimic, căci că n-au ce lua, nici le pot face vreun necaz ceva. Ci tot într-un chip vor să fie, ca cum ar mérge cineva la un loc unde ar fi niscare aur și șipoc1, ca să dobândească și să câștige de la aur și de la șipoc vreo strălucire ceva. Așa și acéia ce vor să afle dentr-aceștea, den negrijirea ce fu zisă mai nainte. Și ca cum s-ar sui cineva vre într-o măgură înaltă, deci, de ar fi cât de mic cu statul, tot se véde nalt, așijderea și aceștea carii mergu cătră cugetele lor céle înalte și înțelépte, așa să arată până ce lăcuescu acolo. Iar deaca se pogoară, iar se pleacă și să micșorează. Că înaintea acelora împărații și domnii și judecătorii numic nu sunt. Ci cum râdem noi de coconii cei mici când să joacă, așa și ei nu bagă seama de pohtele și de aprinderile trupurilor sale.

Notă marginală: „Șipoc să cheamă pomul care are rodii, adecă rodiul, că rodiul face flori mai frumoase decât toți pomii”.

Și de le-ar da măcar să fie și împărați, nici acéia, nici cum nar vrea, daca ar cugeta că iaste mai bun și iaste mai de folos traiul lor, și deaca ar ști că acea împărăție ce li-o va da cineva va să aibă sfârșit și va să fie numai până la o vréme. Dar noi, căci nu vom să mérgem cătră o fericire ca aceasta, căci nu mérgem cătră niște îngeri ca aceștea, căci nu luom haine curate și să ne bucurăm la acea nuntă împărătească. Că rău iaste a șădea la răspântii și a cere, iar mai rău iaste a să îmbogăți omul cu nedreptate. Că mai bine iaste a cere la răspântii, decât a prăda pre cineva și a lua cuiva cu de-a sila. Căci că cel ce cere are ertăciune, iar cel ce pradă, el însuși ș-aduce caznă și muncă fără sfârșit. Și săracul cu cérerea nimic nu mânie pre Dumnezeu, iar cel ce pradă, acela ațâță mâniia lui Dumnezeu, amestecându gândurile oamenilor. Și prada rădică durére și rană. Iată, văzând acéstea, să ne lepădăm de camăta dupre pământ, ca să dobândim céle cerești și cu multă nevoință să apucăm împărățiia cea de sus. Că nici într-un chip lenevosul nu va putea întra acolo. Iar zice Dumnezeu: „Să fie întrare tuturor celor nevoitori și priveghitori și să o dobândească. Amin!“

Sursa:http://ro.wikisource.org