Acasă > Cuvinte de folos, ORTODOXIE > IUBIREA – Dragostea îndelung rabdă…

IUBIREA – Dragostea îndelung rabdă…

IUBIREA – Dragostea îndelung rabdă…

.

.

“Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.” (I Corinteni 13,4, 5,7).

Prolog

Cuvântul despre iubire este întotdeauna actual. În special, în epoca noastră egocentrică, în care inimile s-au împietrit şi şi-au pierdut sentimentele sincere, în care multele cuvinte, fără acoperire în viaţă, ideologiile sterpe şi sentimentele bolnave revendică locul iubirii. Către acest bine suprem al iubirii pot să ne îndrume cu siguranţă Sfinţii Bisericii noastre, pentru că aceştia prin viaţa şi cuvântul lor, arată iubirea întrupată, care este Dumnezeu însuşi – “Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,16).

Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost teologul cel mai reprezentant al secolului al VII-lea. S-a născut la Constantinopol, în anul 580, şi a primit o educaţie aleasă. A fost numit primul dintre secretarii împăratului Heraclie, dar la scurt timp şi-a părăsit postul, şi la vârsta de aproape 34 de ani a devenit călugăr. După ce s-a nevoit aspru în viaţa monastică, s-a dedicat din anul 633 până la sfârşitul vieţii sale luptei împotriva monoteismului, erezie care susţinea că Hristos are o singură voinţă, cea dumnezeiască, contrar învăţăturii ortodoxe, care învăţa că Hristos ca Dumnezeu şi Om, are două voinţe, cea dumnezeiască şi cea omenească. Chiar dacă era un simplu călugăr, Sfântul Maxim a reuşit, prin personalitatea sa energică, să direcţioneze lupta teologiei ortodoxe timp de aproape 25 de ani. Aceasta l-a costat închisori, strâmtorări, exiluri, ponegriri. Pentru ca să fie oprit să vorbească şi să scrie, i s-au tăiat limba şi mâna dreaptă. În cele din urmă, în luna august, anul 662, închis într-o temniţă din Caucaz, a fost supus la chinuri şi la bătrâneţile sale. Şi astfel a plecat la Domnul.

Din lucrările lui teologice importante prezentăm în următoarele pagini, câteva dintre cele 400 „Capete despre iubire,” pe care le-a scris la cererea preotului Elpidie. Le oferim cititorului de astăzi, nădăjduind că înlăuntrul acestora va afla măsura iubirii adevărate faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de sine. Este de ajuns să le cercetăm, aşa cum Sfântul Maxim îl sfătuia pe Elpidie: “Te rog să le citeşti cu atenţie, pentru că sensurile lor sunt încâlcite, şi cu toate că formularea pare simplă, trebuie mult studiu şi aprofundare. Poate în acestea vei găsi ceva folositor pentru sufletul tău!”

Şi va descoperi cu certitudine folos, ajutat de harul lui Dumnezeu, cel care le citeşte cu simplitate, frică de Dumnezeu şi iubire.

*

IUBIREA

*

* Iubirea este dispoziţia bună a sufletului, care-l face pe om să nu prefere nimic altceva mai mult, decât să-L cunoască pe Dumnezeu. Dar este cu neputinţă să dobândească cu statornicie înlăuntrul lui această iubire cel care s-a lipit cu patima de ceva dintre cele pământeşti.

* Să nu spui că doar credinţa în Hristos poate să te mântuiască. Aceasta este cu neputinţă, dacă nu dobândeşti şi iubirea practică. Simpla credinţă, care nu este însoţită de fapte de iubire, nu foloseşte la nimic, de vreme ce şi demonii cred şi se cutremură.

* Aşa cum amintirea focului nu încălzeşte trupul, la fel şi credinţa fără iubire nu luminează sufletul cu cunoaşterea lui Dumnezeu.

* Atunci când omul iubeşte un lucru, se alipeşte de acesta, şi ca să nu se lipsească de el, le dispreţuieşte pe toate celelalte care-l despart de acel lucru. La fel şi cel care-L iubeşte pe Dumnezeu cultivă rugăciunea curată şi alungă dinlăuntrul său orice patimă, care-l împiedică să ajungă la Acesta.

* Mintea care se uneşte cu Dumnezeu şi rămâne cu El în rugăciune şi iubire, devine înţeleaptă, bună, puternică, iubitoare de oameni, milostivă, îndelung răbdătoare. Într-un cuvânt, dobândeşte toate cunoştinţele dumnezeieşti. Când se îndepărtează însă de Dumnezeu şi se alipeşte de cele pământeşti, sau devine un dobitoc, încurcându-se în plăceri, sau devine o fiară, certându-se cu oamenii pentru lucrurile materiale.

* Cel care se teme de Dumnezeu are întotdeauna tovarăş smerenia. Şi smerenia îl duce la iubire şi la mulţumire faţă de Dumnezeu. Adică, cugetă la viaţa de dinainte, la diferitele păcate şi la ispitele lui, şi cum l-a salvat din acestea Domnul, şi l-a purtat din viaţa patimilor, la viaţa după Dumnezeu. Deci, prin asemenea gânduri, dobândeşte şi iubirea faţă de Dumnezeu, Binefăcătorul şi Cârmuitorul vieţii lui, Căruia îi mulţumeşte neîncetat, cu multă smerenie.

* Cel care-L iubeşte pe Dumnezeu duce pe pământ viaţa îngerească. Posteşte şi priveghează, înalţă cântări, se roagă şi cugetă întotdeauna binele pentru fiecare om.

* Iubirea faţă de Dumnezeu îl mişcă pe cel care o are să dispreţuiască orice plăcere trecătoare şi orice osteneală şi tristeţe. Să iei încredinţare despre acest lucru de la toţi sfinţii care au pătimit atâtea pentru Hristos!

* Pacea negrăită pe care o au sfinţii îngeri se datorează acestor două lucruri: iubirii faţă de Dumnezeu şi iubirii dintre ei. La fel se întâmplă şi cu sfinţii tuturor veacurilor. Deci, bine a spus Mântuitorul nostru că în aceste două porunci se cuprind toată legea şi învăţătura profeţilor. (Matei 22,40).

* Cel care-L iubeşte pe Dumnezeu nu este cu putinţă să nu iubească pe orice om ca pe sine însuşi. Şi chiar pe cei care sunt robi patimilor, şi pe aceştia îi iubeşte ca pe sine însuşi, şi tresaltă cu bucurie negrăită şi nemăsurată când îi văd îndreptându-se.

* “Cel care mă iubeşte, va ţine poruncile Mele”, zice Domnul (Ioan 14, 23). “Şi porunca Mea este să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 15, 12). Deci, cel care nu-l iubeşte pe aproapele său nu împlineşte porunca Domnului. Şi cel care nu împlineşte porunca Domnului, nici pe Domnul nu poate să-L iubească.

* Să nu dispreţuieşti porunca iubirii, pentru că prin aceasta vei deveni fiul lui Dumnezeu, în timp ce, încălcând-o, te vei face fiul gheenei.

* Oamenii se iubesc unul pe altul din cinci motive:
– pentru Dumnezeu, aşa cum cel virtuos îi iubeşte pe toţi, şi aşa cum cel care-l iubeşte pe cel virtuos, chiar dacă el însuşi n-a devenit încă virtuos.
– din pricini fireşti, aşa cum părinţii îşi iubesc copiii şi invers.
– din slavă deşartă, aşa cum cineva îl iubeşte pe cel care-l slăveşte.
– din iubire de arginţi, precum cel care-l iubeşte pe bogat, pentru că îi dă bani.
– din iubire trupească, precum cel care iubeşte o persoană pentru că îşi satisface pofta pântecelui şi pofta trupească.

Deci, din aceste cauze prima este vrednică de laudă, a doua nici de laudă nici de osândă, în timp ce următoarele sunt patimi.

* În toate faptele noastre Dumnezeu cercetează scopul pentru care le săvârşim. Adică, dacă le facem pentru Acesta sau pentru altceva. Deci, când vrem să facem un bine, să nu-l facem cu scopul să plăcem oamenilor, ci lui Dumnezeu. Pe Acesta să-L avem în vedere, şi toate să le facem spre slava Lui. Altfel, ne vom osteni fără să câştigăm nimic.

* Lucrarea iubirii înseamnă facere de bine din tot sufletul faţă de aproapele nostru, îndelunga răbdare pe care o arătăm faţă de el, de asemenea şi folosirea înţeleaptă şi prudentă a lucrurilor.

* Dispoziţia iubirii nu se arată doar prin darul de bani, ci cu mult mai mult prin transmiterea cuvântului duhovnicesc şi prin slujirea trupească.

* Cel care-L iubeşte pe Hristos îi urmează pe cât poate. De exemplu, Hristos n-a încetat să facă bine oamenilor, a arătat îndelungă răbdare când îl batjocoreau şi-L huleau, a răbdat când îl loveau şi-L dădeau morţii, fără să cugete deloc ceva rău faţă de cei care I-au făcut acestea. Aceste trei lucrări simt o expresie a iubirii faţă de aproapele. Fără acestea, se înşală cel care zice că-L iubeşte pe Hristos, sau că va câştiga împărăţia Lui. Pentru că Domnul ne încredinţează: “Nu va intra în împărăţia cerurilor cel care zice Doamne, Doamne, ci cel care face voia Tatălui Meu.” (Matei 7, 21) şi din nou: “Cel care Mă iubeşte, va ţine poruncile Mele” (Ioan 14,15).

* “Iar eu vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc.” (Matei 5, 44). De ce a dat aceste porunci? Ca să ne elibereze de ură, tristeţe, mânie, ţinere de minte a răului, şi ca să ne învrednicească să dobândim iubirea desăvârşită. Pe aceasta este cu neputinţă s-o aibă cel care nu iubeşte la fel pe toţi oamenii. Aşa cum şi Dumnezeu i-a iubit în mod egal pe toţi.

* Cel care are iubire desăvârşită nu face deosebire între oameni. El ştie că toţi avem fire omenească, şi de aceea îi iubeşte pe toţi la fel, fără excepţie. Pe cei virtuoşi îi iubeşte ca pe prieteni, în timp ce pe cei răi îi iubeşte ca pe vrăjmaşi, şi le face bine, şi-i rabdă îndelung dacă-l vatămă, fără să ia seama deloc la răul care se întâmplă. Dimpotrivă, dacă i-o cere împrejurarea, suferă de dragul lor, ca să-i facă şi pe aceştia prieteni, dacă este cu putinţă. Şi dacă nu reuşeşte aceasta, nu-şi schimbă purtarea, ci continuă să-i iubească pe toţi la fel.

* Luptă-te pe cât poţi să iubeşti pe orice om. Dacă nu poţi să faci aceasta, cel puţin să nu urăşti pe nimeni. Dar nici aceasta nu vei putea s-o faci, dacă nu dispreţuieşti lucrurile lumii!

* Următoarele fapte sunt cele care alungă iubirea din om: jignirea, paguba, bârfa, chestiuni legate de credinţă sau purtare, bătaia, rănile, şi altele asemănătoare, care se întâmplă fie lui, fie unei rudenii, sau prieten de-al lui. Deci, cel care pentru aceste pricini alungă iubirea, n-a învăţat care este scopul poruncilor lui Hristos.

* Scopul poruncilor Domnului este să elibereze mintea de neînfrânare şi ură, şi s-o ducă la iubirea faţă de Acela şi de aproapele. Din această iubire îndoită se naşte lumina cunoaşterii duhovniceşti practice.

* Dacă “iubirea este împlinirea legii lui Dumnezeu” (Romani 13, 10), cel care ţine minte răul faţă de fratele său, şi urzeşte planuri viclene împotriva lui, şi-l blesteamă şi se bucură pentru orice cădere a lui, oare nu încalcă poruncile lui Dumnezeu şi nu este vrednic de iadul veşnic?

* Dacă “iubirea nu face rău aproapelui,” (Romani 13, 10) cel care-l invidiază pe fratele şi se întristează pentru înaintarea lui duhovnicească şi se străduieşte cu ironii să-i întineze demnitatea, sau să-l atragă spre un obicei rău, acest om nu se înstrăinează oare pe sine de iubire, şi nu se face vinovat de osânda veşnică?

* Hristos nu vrea să ai împotriva vreunui om ură, sau tristeţe, sau mânie, sau ţinere de minte a răului, în orice chip, şi pentru orice lucru trecător. Şi aceasta o propovăduiesc pretutindeni cele patru Evanghelii.

* Cel care vede chiar urmă de ură în inima lui faţă de orice om şi faţă de orice greşeală a lui, acesta nu-L iubeşte deloc pe Dumnezeu. Pentru că iubirea faţă de Dumnezeu nu îngăduie deloc ura împotriva aproapelui.

* Să nu spui “nu-l urăsc pe fratele meu” în momentul în care nu vrei să-ţi aminteşti de el. Ascultă ce zice profetul Moise: “să nu duşmăneşti pe fratele tău în inima ta, dar să mustri pe aproapele tău, ca să nu porţi păcatul lui” (Levitic 19,17).

* Tristeţea este strâns legată de ţinerea de minte a răului. Deci, când mintea cugetă la persoana fratelui tău şi simte tristeţe, este vădit că-i ţine răutate, căci “căile celor care ţin minte răul duc la moarte duhovnicească” (Pilde 12, 28) pentru că “fiecare dintre cei care ţin minte răul, este călcător al Legii” (Pilde 21,24).

* La vreme de linişte, să nu-ţi aminteşti de cele pe care ţi le-a spus fratele, când te-a necăjit, fie în faţă, fie a spus altuia, şi ai auzit după aceea, ca să nu cazi în patima ţinerii de minte a răului.

* Când vorbeşti cu ceilalţi, ia seama ca nu cumva din pricina tristeţii pe care o ţii încă ascunsă înlăuntrul tău, să te prefaci în laudele tale pentru fratele, amestecând fără să-ţi dai seama osânda în cuvintele tale. Să foloseşti în vorbirile tale lauda curată pentru fratele, şi să te rogi sincer pentru acesta, ca şi cum te-ai ruga pentru tine. Astfel, foarte curând te vei elibera de ura cea josnică.

* Să nu-l amesteci pe fratele tău în bănuielile tale, ca să nu se întâmple să-ţi răspundă şi acela la fel şi, astfel, amândoi să vă pierdeţi iubirea. Dacă fratele a greşit, arată-i greşeala cu îndrăzneală şi iubire, ca să risipeşti astfel pricina întristării, şi să vă izbăviţi de tulburare şi tristeţe.

* Cineva te-a blestemat? Să nu-l urăşti pe acesta, ci hula şi demonii care l-au făcut să blesteme. Dacă îl urăşti însă pe cel care te-a blestemat, îl urăşti pe om, şi aşa încâlci porunca iubirii. Ceea ce a făcut acela cu cuvântul, tu faci cu fapta. Dacă acum ţii porunca, arată-i iubirea ta şi, pe cât poţi, ajută-l să se izbăvească de rău.

* Nu poate un suflet raţional, care nutreşte ură faţă de un om, să se împace cu Dumnezeu, Care a dat poruncile. Pentru că acolo ne spune: “Dacă nu iertaţi greşalele semenilor voştri, nici Părintele vostru ceresc nu vă va ierta vouă greşalele!” (Matei 6,15).

* Dacă vrei să nu cazi din iubirea lui Dumnezeu, nu-l lăsa pe fratele tău să doarmă întristat pe tine, şi tu să te culci supărat pe el. Mergi, împacă-te cu fratele tău, şi atunci adu-I lui Hristos darul iubirii tale, cu conştiinţă curată şi rugăciune fierbinte.

* Cercetează-ţi conştiinţa cu acrivie, ca nu cumva din pricina ta, fratele tău să nu fie împăcat cu tine. Nu dispreţui conştiinţa care ştie gândurile tale ascunse, pentru că astfel ea îţi va pune piedică la vremea rugăciunii, şi te va osândi în ceasul morţii tale.

* Să nu laşi urechile tale să asculte cuvintele unuia care grăieşte de rău, nici cuvintele tale să nu ajungă la urechile celui care iubeşte osândirea, vorbind sau ascultând cu mulţumire ceva împotriva semenului tău, ca să nu pierzi iubirea dumnezeiască şi să te afli lipsit de viaţa veşnică.

* Să nu crezi că te iubesc cei care poartă cuvintele, care-ţi provoacă tristeţe şi ură împotriva fratelui, chiar dacă ţi se pare că spun adevărul. Pe aceştia să-i îndepărtezi ca pe nişte şerpi aducători de moarte, încât şi pe aceia să-i opreşti de la vorbirea de rău, şi sufletul tău să-l izbăveşti de răutate.

* Pe fratele tău pe care până ieri îl ţineai duhovnicesc şi virtuos, să nu-l judeci astăzi ca pe un rău şi viclean, deoarece diavolul te-a pus să-l urăşti. Tu, prin iubirea ta îndelung răbdătoare, având în minte faptele lui bune de până ieri, alungă ura de astăzi a sufletului.

* Pe cel pe care până ieri îl iubeai ca pe un om bun şi-l ţineai ca pe un om virtuos, nu-l vorbi de rău astăzi, deoarece l-ai urât având ca pretext cuvântul tău rău. Tu continuă să-l lauzi, chiar dacă eşti stăpânit de tristeţe. În felul acesta, vei reveni cu uşurinţă la iubirea mântuitoare.

* Când demonii văd că dispreţuim lucrurile lumii, cu scopul să nu-i urâm de dragul lor pe oameni, şi să cădem astfel din iubire, atunci ridică împotriva noastră ponegriri, încât neputând să răbdăm tristeţea, să ne silească să-i urâm pe cei râvnitori.

* Nu există durere mai grea a sufletului decât ponegrirea. Şi fie despre credinţa sa, fie despre purtare sa, este grăit de rău cineva. Şi nimeni nu poate să rămână nepăsător când este bârfit, decât doar cel care-şi întoarce ochii spre Dumnezeu, Singurul Care poate să ne izbăvească de primejdie, să arate oamenilor adevărul, şi să mângâie sufletul cu nădejdea.

* Tu, când te rogi din tot sufletul pentru cel care te-a ponegrit, Dumnezeu îi înştiinţează despre nevinovăţia ta pe cei care s-au smintit din pricina bârfei.

* Prietenul adevărat este cel care în timpul ispitei se face părtaş fără tulburare şi fără zgomot la necazurile, nevoile şi suferinţele aproapelui, ca şi cum ar fi ale lui.

* Doar cei care ţin cu credincioşie poruncile lui Dumnezeu şi cunosc bine adâncul judecăţilor dumnezeieşti, nu-i părăsesc pe prietenii lor, când aceştia sunt încercaţi cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Cei care însă dispreţuiesc porunca lui Dumnezeu, şi ignoră sensul adânc al încercărilor pe care Dumnezeu le îngăduie, aceştia, când prietenul o duce bine, se bucură împreună cu el, în timp ce când e necăjit de ispite, îl părăsesc. Uneori se întâmplă să se alieze şi cu vrăjmaşii lui.

* Prietenii lui Hristos iubesc cu sinceritate pe toţi oamenii, nu sunt însă iubiţi de toţi. Prietenii lumii, nici nu-i iubesc pe toţi, nici nu sunt iubiţi de toţi. Şi prietenii lui Hristos, pe de o parte, păstrează continuu iubirea până la sfârşitul vieţii lor, în timp ce prietenii lumii, o păstrează până ce se ceartă între ei, pentru lucrurile lumii.

* Nu are încă iubire desăvârşită, nici cunoaştere adâncă a proniei dumnezeieşti cel care la vreme de ispită nu arată răbdare pentru toate cele întristătoare care i se întâmplă, ci se rupe de iubirea fraţilor sufleteşti.

* Nu te sili să strici legătura iubirii duhovniceşti, pentru că nu a rămas altă cale de mântuire pentru oameni.

* Egoismul este o iubire iraţională şi pătimaşă faţă de trupul nostru, care se opune iubirii şi înfrânării. Cel care are egoismul, este clar că are toate patimile.

* Începutul tuturor patimilor este egoismul, iar mândria este sfârşitul. Cel care l-a smuls a tăiat împreună cu el şi toate celelalte patimi.

* Să nu fii iubitor de tine însuţi, şi nu vei deveni urâtor de fraţi. Să nu fii egoist, şi vei deveni iubitor de Dumnezeu. Pe fiecare om trebuie să-l iubim cu sufletul nostru, însă doar în Dumnezeu să ne punem nădejdea, şi Acestuia să-I slujim din toate puterile. Pentru că, atâta timp cât ne ţine Acela, şi prietenii noştri se îngrijesc de noi, şi vrăjmaşii noştri nu pot să ne vatăme. Când însă ne părăseşte Acela, şi prietenii noştri îşi întorc faţa, şi vrăjmaşii primesc putere împotriva noastră.

* Dacă cel care are toate harismele Duhului Sfânt nu are iubire, la nimic nu-i foloseşte, aşa cum spune Apostolul Pavel (I Corinteni. 13, 2) Oare, câtă râvnă şi zel suntem datori să arătăm, ca s-o dobândim?

* Partea mânioasă a sufletului(*) o înfrânăm prin iubire, partea doritoare o îmblânzim prin înfrânare, şi părţii raţionale îi dăm aripi prin rugăciune. Astfel, lumina minţii nu va orbi niciodată.

(*) Conform învăţăturii ortodoxe, sufletul este alcătuit din trei părţi:
a) partea psihică (sentimentul) ale cărei păcate sunt ura, invidia, nemilostivirea.
b) partea doritoare (voinţa) ale cărei păcate sunt iubirea de arginţi, îmbuibarea pântecelui, şi toate poftele trupeşti.
c) partea raţională (mintea) ale cărei păcate sunt necredinţa, erezia, hula, mândria.
Sănătatea sufletului depinde de armonia, relaţia şi funcţiunea acestor trei părţi.

* Să-ţi chinuieşti trupul cu postirea şi privegherea, şi să te îndeletniceşti neîncetat cu psalmodia şi rugăciunea. Atunci va veni la tine sfinţirea, înţelepciunea, şi-ţi vor aduce iubirea.

* Nu-ţi întina trupul cu fapte ruşinoase, şi nu-ţi pângări sufletul cu cugete viclene! Atunci pacea lui Dumnezeu va veni înlăuntrul tău şi-ţi va aduce iubirea.

Desigur, mulţi au grăit multe despre iubire. Dacă cercetezi însă o vei afla doar la ucenicii lui Hristos, pentru că doar aceştia au avut ca Dascăl al iubirii pe Iubirea cea adevărată, Hristos, şi ziceau: “Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.” (I Corinteni 13, 2). Aşadar, cel care a dobândit iubirea, L-a dobândit pe Dumnezeu însuşi, pentru că “Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 16). Acestuia Se cuvine slava şi puterea în veci. Amin.

*

de Sfântul Maxim Mărturisitorul
extras din: Glasul Sfintilor Parinti – Editura Egumenita 2008

*

Sursa:  http://www.calauzaortodoxa.ro

  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.