Acasă > Cuvinte de folos, Predici > MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA: „UN SFÂNT CROITOR” – NOUL MUCENIC MACARIE (6 octombrie)

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA: „UN SFÂNT CROITOR” – NOUL MUCENIC MACARIE (6 octombrie)

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA:

„UN SFÂNT CROITOR” –
NOUL MUCENIC MACARIE

– 6 octombrie –

Acum, iubiţii mei, vom vorbi despre un alt meseriaş, despre un croitor, care s-a învrednicit să devină sfânt şi să fie cuprins în Martirologiul Bisericii Ortodoxe şi să-i fie sărbătorită pomenirea pe 6 octombrie. Este Sfântul Macarie Noul Mucenic.
Înainte de a vorbi despre sfânt, să spunem câteva cuvinte despre meseria pe care o avea sfântul.

***


Primul om trăia într-o lume materială, pe care nu o întinase păcatul. Era gol şi nu simţea nevoia de îmbrăcăminte. Gol şi el, goală şi femeia lui, Eva. Aşa cum nevinovaţii copilaşi se joacă goi şi nu se ruşinează unul de altul, aşa şi primul om. Când omul a păcătuit, atunci şi-a simţit goliciunea trupului şi a alergat să-şi acopere goliciunea cu frunze late de smochin.
Dar nu numai simţământul ruşinii l-a făcut pe om să-şi acopere trupul gol, ci şi schimbarea climei. Şi la început se îmbrăca cu piei de oi şi alte piei de animale pe care le ucidea. Mai apoi a confecţionat fire de aţă din bumbac şi lână, a descoperit războiul de ţesut şi a început să confecţioneze stofe, cu care făcea haine frumoase. Chiar şi din viermele de mătase a reuşit să scoată firul de mătase şi cu aceste fire se făceau veşminte foarte scumpe pentru domnitori şi împăraţi. În felul acesta îmbrăcămintea, care trebuia să amintească de căderea şi de păcătoşenia omului şi să-i acopere goliciunea şi să-l păzească de schimbările vremii, a deviat de la destinaţia ei iniţială şi în loc să fie un fel de strict necesar, pentru mulţi şi pentru multe a devenit un mijloc de paradă.
Dar dacă vom ignora ciudăţeniile modei, croitoria ca meşteşug corespunde unei nevoi de bază a omului, nevoia de îmbrăcăminte. Şi croitorii, care confecţionează haine şi slujesc societatea, sunt bine-primiţi în creştinism şi pot să devină membri aleşi ai Bisericii, să se afirme, să se sfinţească şi să devină mucenici pentru Hristos. Şi o dovadă este Sfântul Macarie – Noul Mucenic.

***

Sfântul s-a născut în secolul al XVI-lea într-o mică cetate din Asia Mică, în Chio, care până în 1922 era un oraş elin şi creştin. Numele pe care l-a primit când a fost botezat a fost Emanuel. Când copilul a crescut, părinţii lui l-au trims la un croitor evlavios, ca să înveţe meşteşugul croitoricesc şi să trăiască. Dar când Emanuel era de 18 ani s-a întâmplat o nenorocire în familia lui. Tatăl lui… a murit. A murit? Nu. Ceva mai rău decât moartea i s-a întâmplat. Tatăl lui şi-a schimbat credinţa, s-a făcut turc. A plecat din Chio şi s-a dus în capitala acelei regiuni, s-a dus în Prussa şi acolo trăia bucurându-se de bunăvoinţa şi apărarea turcilor. Dar Emanuel a rămas fidel credinţei creştine.
Într-o zi, Emanuel s-a dus în Prussa, ca să cumpere stofe şi alte lucruri utile meseriei lui. Acolo, în piaţă, s-a întâlnit cu necredinciosul său tată, care doar ce-l văzu, îl prinse cu forţa, îl duse la tribunal şi zicea că şi acesta împreună cu el promisese să se facă turc. Tânărul a negat spunând că niciodată n-a făcut o astfel de promisiune. Dar judecătorii insistau şi l-au tăiat împrejur cu forţa. Fără voia lui s-a făcut turc. După puţină vreme, nesuferind nenorocirea ce-a păţit-o, a plecat din patria lui şi rătăcea ici şi colo, plângând şi suspinând.
Ca să găsească mângâiere, s-a dus în Sfântul Munte şi a găsit acolo un cinstit părinte duhovnicesc, s-a spovedit şi s-a făcut călugăr. Cu o exactitate de invidiat îşi îndeplinea toate îndatoririle. Postea, se ruga, priveghea şi făcea cele mai aspre nevoinţe, dar cu toate acestea conştiinţa nu-i dădea pace. Înlăuntrul lui ardea un cărbune aprins. Un glas lăuntric îi spunea că trebuie să plece din Sfântul Munte, să se ducă în Prussa, în locul în care s-a lepădat de Hristos şi acolo înaintea tuturor să-L mărturisească pe Hristos. A spus aceasta părintelui său duhovnicesc, dar acela nu a aprobat planul lui. L-a împiedicat, zicându-i că pocăinţa are puterea de a şterge toate păcatele. Este un al doilea botez. Şi apoi, dacă Macarie se pocăise – aşa a fost numit Emanuel când a devenit călugăr –, nu trebuie să se neliniştească, ci trebuie să-şi pună încrederea în mila lui Dumnezeu. Dar Macarie, la aceste cuvinte mângâietoare ale duhovnicului său, răspundea:
– Cum mă voi înfăţişa, cinstite părinte, în acea zi groaznică a judecăţii, având în mine însumi semnul lepădării? Mă tem ca nu cumva să aud glasul Dreptului Judecător, Care zice: „De oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri”. Cum pot eu, care am asupra mea pecetea lui Antihrist, să fiu de partea acelor membri aleşi ai Domnului, care nu s-au lepădat de Hristos, ci L-au mărturisit? De aceea, cred că nu există alt mod de mântuire, decât să merg înapoi în lume şi acolo să-mi mărturisesc credinţa şi să-mi vărs sângele. Numai aşa se va linişti conştiinţa mea.
Macarie credea că trebuie să se întoarcă în lume, să se ducă în Prussa şi acolo să dea marea luptă. Satana trebuia biruit la locul lepădării. În inima lui se aprinsese un foc dumnezeiesc, care nu-l lăsa liniştit şi în consecinţă îl mişca spre mucenicie.
Văzând monahii părerea lui neclintită, i-au dat binecuvântarea. Şi Macarie, plin de bucurie şi de veselie, ca o pasăre a zburat şi a ajuns în Prussa. S-a dus în piaţă şi-L propovăduia pe Hristos. Doar ce l-au văzut turcii îşi spuneau între ei:
– Nu este acesta care s-a lepădat de credinţa lui şi a crezut în a noastră? Cum s-a întors la credinţa lui cea dintâi?
S-au apropiat de el şi l-au întrebat:
– Tu eşti?
Şi el le-a răspuns fără frică:
– Eu sunt. Pentru că mi-am dat seama că credinţa voastră este mincinoasă şi spurcată, de aceea am lăsat-o şi am venit din nou la a noastră, cea creştină, şi vă sfătuiesc ca şi voi să vă lepădaţi de necurata voastră religie, să credeţi în Hristos, să vă botezaţi, să vă izbăviţi de iadul cel veşnic şi să trăiţi viaţa cea veşnică!… Aceste cuvinte le-a spus Macarie. Dar când le-au auzit turcii, s-au năpustit asupra lui să-l sfâşie. L-au bătut şi l-au dus la tribunal, zicând că acest om care odată a îmbrăţişat credinţa noastră, acum iarăşi se leapădă de ea, îl huleşte pe Mahomed şi laudă religia lui Hristos că este superioară celei a noastre. Judecătorul turc a încercat să-l convingă, să se lepede definitiv de Hristos. A avut loc un dialog între cei doi, dar în zadar s-a ostenit. Macarie a rămas neclintit ca o stâncă. După multe chinuri, încât s-au îngrozit turcii de bărbăţia lui, chinuitorii l-au dus la un râu şi acolo l-au ucis cu pietre şi i-au tăiat capul. O lumină dumnezeiască a strălucit pe locul muceniciei. Moaştele noului mucenic făceau minuni. A fost martirizat în Prussa în anul 1590.
Un croitor – sfânt şi mucenic.

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: „Ap ola ta epanggelmata”)

  1. Mihail si Zoe
    octombrie 7th, 2010 la 09:17 | #1

    Ce jertfelnica este dragostea adanca de Hristos Domnul! Nu este de ajuns pocainta, curatirea constiintei de pacatele savarsite pentru a deveni fii ai lui Hristos, fara sa avem o dragoste profunda, din strafundul sufletului, pentru Mantuitorul lumii, Iisus Hristos.
    Viata Sfintilor Martiri sa ne fie permanent pilduitoare.Sa ne imbogatim fara preget viata noastra duhovniceasca pentru a ajunge neclintiti in credinta si fii alesi ai Dumnezeului nostru.
    Sfinte Nou Mucenic Macarie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi sa ne ierte pacatele si faradelegile, sa ne ajute si sa ne izbaveasca de cel rau, sa ne intareasca in fata amagelilor si inselaciunilor ispititorului! Amin !

  1. Nici un trackbacks momentan.