MOARTE ȘI ÎNVIERE

† SEBASTIAN

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,

Tatăl nostru,

iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Probabil, unii vor spune că nu s-ar cuveni să aducem vorba despre moarte în această zi de „praznic al praznicelor și sărbătoare a sărbătorilor”[1]; că acolo unde bucuria Învierii cuprinde întreaga creație, pomenirea tristeții nu-și mai are locul, precum cântă Biserica: „Răsărit-a primăvara, veniţi să ne desfătăm! Strălucit-a Învierea lui Hristos, veniţi să ne veselim!”[2]. Însă, pentru o pătrundere deplină a sensului învierii, cred, trebuie înțeles mai întâi firescul morții.

Îndeobște, înțelegerea Învierii este cu mult diferită de cea a morții. Astfel, dacă în Înviere unii cred, iar alții nu, moartea este o certitudine pentru tot cel ce s-a născut și se va naște din femeie (Mt. 11, 11). Părintele Rafail Noica definea viața aceasta pământească drept devenire a omului întru ființă pentru “nașterea întru Împărăția cea neclătită”, ca parcurs de creștere a noastră de la chip spre asemănarea cu Dumnezeu. Aspectul acesta este descris foarte clar în cadrul slujbei înmormântării, unde Sfântul Ioan Damaschin ne predă o adevărată lecție de viață, prin aceea că subliniază tot rostul plăsmuirii și al devenirii noastre, în cuvinte pe cât de simple, pe atât de clare. Dar, oare, înțelegem noi cum se cuvine moartea, sau rătăcim printre credințe și practici, care mai de care mai necreștine?

Cu părere de rău constatăm că, uneori, nici cei implicați în viața Bisericii nu și-au însușit corect linia ortodoxă a vieții de dincolo! Astfel, unii transformă firescul morții în disperare sau chiar necredință, iar alții ─ prin instituția bocitoarelor, ori a diferitelor practici de sorginte păgână ─ o aruncă în derizoriu.

Dreptslăvitori creștini,

Realitatea vieții de aici ne este cunoscută, iar pe cea a raiului și a iadului ne-a arătat-o Hristos, Care S-a pogorât „în mormânt cu trupul și în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul și pe scaun cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, toate umplându-le”[3] cu a Sa prezență, dar nu înainte de a ne făgădui moștenirea „împărăţiei pregătită de la întemeierea lumii” (Mt. 25, 34). Unanima mărturie a Bisericii ne arată că, până la obșteasca judecată, trupul care s-a dat pământului din care a fost tocmit își așteaptă învierea, pentru a primi plată împreună cu sufletul care a locuit întru el, căci „dacă sufletul ar fi purtat singur lupta pentru virtuți, numai el ar fi încununat, iar dacă numai el s-ar fi tăvălit în plăceri, pe bună dreptate numai el s-ar fi pedepsit. Dar, pentru că nici virtutea, nici viciul nu le-a săvârșit sufletul fără trup, amândouă vor avea parte de răsplată”[4].

Pomenile, indiferent că sunt pentru cei vii sau pentru cei adormiți, nu ajung să fie consumate trupește, fizic, de către cei pomeniți, căci „bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate și Dumnezeu va nimici și pe unul și pe celelalte” (1 Cor. 6, 13). E drept că, după slăvita Sa Înviere, Mântuitorul Hristos a mâncat, dar nu dintr-o trebuință trupească, ci ca încredințare incontestabilă a ucenicilor cu privire la realitatea sculării Sale din morți, căci: „actul răstignirii a fost atât de serios, de autentic şi total, încât până şi apostolii şi ucenicii erau convinşi că Spânzuratul de pe lemnul din mijloc nu va (mai putea) învia”[5].

Finalitatea ofrandelor se regăsește în fapta cea bună pentru sufletele noastre sau ale celor care au adormit întru nădejdea învierii, iar cei care se împărtășesc din acestea devin împreună-rugători pentru sufletele celor pomeniți, „care simt o mare mângâiere și bucurie, pentru că pomenirea din inimă este lucrul de căpetenie din partea noastră, iar din partea Bisericii lui Dumnezeu – Jertfa nesângeroasă”[6].

Astfel, pomenirile celor morți ni se fac și nouă aducere aminte de moarte și cugetare la ea, lucru care contravine frapant cu banchetul în care se degenerează uneori. Duh fiind, sufletul nu mai are părtășie cu materia: „deșertăciuni sunt toate cele omenești, câte nu ființează după moarte”, spune Sf. Ioan Damaschin, „căci venind moartea toate acestea pier”[7], iar atunci când chipul acestei lumi se va înnoi, trupurile înviate nu vor mai fi supuse legilor firii căzute (Rm. 8, 20).

Așadar, înțelegerea morții dă sens atât viețuirii de aici, cât și celei de dincolo, fără ca sfârșitul „călătoriei” noastre (2 Tim. 4, 7) să ne mai sperie, ci, dimpotrivă, devine dor neostoit de cer, după cum mărturisea dumnezeiescul Pavel: „doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos” (Flp. 11, 23), sau precum cântăm în troparul mucenițelor: „…pe Tine, Mirele meu, Te iubesc şi pe Tine căutându-Te, mă chinuiesc şi împreună mă răstignesc, şi împreună cu Tine mă îngrop cu Botezul Tău; şi pătimesc pentru Tine, ca să împărăţesc întru Tine; şi mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine…”.

Dragii mei,

Constatăm cu tristețe că, deși Hristos a prădat iadul acum aproape 2000 de ani, înviind cu Sine „trupurile multor adormiți” (Mt. 27, 53), oamenii totuși mor, iar viața se scurge, și în prezent, între aceleași acte – zămislire, naștere, viețuire și moarte. Unde este, așadar, curățirea de păcat și de moarte? Unde este viața pe care Hristos ne-a făgăduit-o cu atâta ardoare, când propovăduia mulțimilor: „Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi din belşug să aibă”? (In. 10, 10) Unde sunt toate consecințele Învierii, pe care Sf. Ioan Gură de Aur le evocă în fiecare noapte de Paști – bogăția bunătății, generozitatea ospățului, nimicirea iadului, bucuria îngerilor, stăpânirea vieții și celelalte?[8]…

Din păcate, vedem și astăzi că nedreptatea, tristețea, necredința, bolile și moartea pândesc pe fiecare, de pretutindeni. Mai mult, acestea parcă iau amploare pe zi ce trece, determinându-ne să credem că trăim vremurile din urmă și provocându-ne cruntă deznădejde. Este adevărat, oamenii mor și azi la fel ca înainte, dar să luăm curaj!… Moartea deschide perspectiva veșniciei și a dobândirii raiului, căci prin Înviere aceasta ni s-a făcut Paște, adică trecere la Domnul, și cel care luptă „lupta cea bună” (2 Tim. 4, 7) primește cununa de la Hristos Cel răstignit și înviat, de a Cărui Cruce diavolii se înfricoșează și fug. Și dacă trupurile sfinților au ajuns să înfrângă legile oarbe ale firii − prin neputrezire, bună mireasmă și vindecări de tot felul −, suntem încredințați că „sufletele drepților sunt în mâna lui Dumnezeu și focul nu se va atinge de ele” (Sol. 3, 1).

În felul acesta, noi nu încetăm a crede celor care au fost martorii Învierii, precum și celor care, mai înainte de noi, au pregustat raiul și au auzit „cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (2 Cor. 12, 4). Și, deplin conștienți că „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea care va să fie” (Evr. 13, 14), să privim către „pământul celor vii” (Ps. 141, 5), unde „locuiește toată dreptatea” (2 Ptr. 3, 13), și să ieșim cu speranță din valea plângerii acestei lumi, osebindu-ne ca „seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, vestind în lume bunătăţile Celui ce ne-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată” (1 Ptr. 2, 9).

Prin reiteratul salut pascal, ne facem și noi martori, peste veacuri, ai mormântului gol, unde moartea a fost omorâtă iar Viața a ieșit biruitoare, afirmând ceea ce „inima noastră crede spre dreptate, iar gura mărturiseşte spre mântuire” (Rm. 10, 10), că

HRISTOS A ÎNVIAT! 

Al vostru de tot binele doritor,

Episcopul Slatinei şi Romanaţilor