Acasă > Cuvinte de folos > Mucenicia Sfântului Pantelimon

Mucenicia Sfântului Pantelimon

Mucenicia Sfântului Pantelimon

 

 

– Toţi cei care au murit pentru Hristos, a răspuns sfântul, nu s-au prăpădit, ci şi-au aflat viaţă veşnică. Eu îmi voi socoti viaţa pustie, dacă nu voi muri pentru Hristos. Împăratul a poruncit să-l atârne gol pe mucenic pe un stâlp de caznă şi să-i smulgă carnea cu gheare de fier, pârlindu-i coastele cu torţe aprinse. Îndurând aceste suferinţe, Sfântul Pantelimon s-a uitat la cer şi a zis: „Doamne Iisuse Hristoase! Arată-mi-Te în această clipă, dă-mi puterea să rabd, ca să pot îndura până la capăt chinurile.” Şi Domnul i s-a arătat în chipul presviterului Ermolae, zicând:

– Nu te teme, Eu sunt cu tine. În acea clipă, mâinile călăilor au rămas fără vlagă şi parcă au amorţit. Uneltele de caznă le-au căzut, iar torţele s-au stins. Când a văzut acestea, împăratul a poruncit să-l scoată pe mucenic de la locul caznei şi i-a spus:

– În ce stă puterea vrăjitoriei tale, de ce slugile au rămas neputincioase, iar făcliile s-au stins? Mucenicul a răspuns astfel:

– Aceasta nu este o vrăjitorie a mea, ci puterea atotbiruitoare a lui Hristos, Carele pe toate le face. Împăratul a ripostat:

– Dar ce vei face, dacă voi porunci să-ţi sporească chinurile?

– La chinurile mari, a răspuns mucenicul, Hristos arată putere mare, trimiţându-mi o putere şi mai mare, ca să te fac de ruşine. Iar eu, dacă voi îndura pentru El chinuri mai grele, voi primi de la El răsplată mai mare.

Atunci tiranul a poruncit să se topească plumb într-un cazan mare şi mucenicul să fie aruncat acolo. Când plumbul clocotea, mucenicul a fost dus la cazan. El şi-a înălţat ochii spre cer şi s-a rugat astfel: „Auzi, Dumnezeule, glasul meu, când mă rog Ţie, de la frica vrăjmaşului scoate sufletul meu. Acoperă-mă de adunarea celor ce viclenesc, de mulţimea celor ce lucrează fărădelege” (Psalm 63, 1-2).

Când el se ruga astfel, Domnul i s-a arătat iar sub chipul lui Ermolae şi, luându-l de mână, a intrat cu el în cazan. Într-o clipită focul s-a stins şi plumbul s-a răcit, iar mucenicul cânta cuvintele psalmistului: „Iar eu, către Dumnezeu am strigat, şi Domnul m-a auzit pre mine. Seara şi dimineaţa şi la amiezi spune-voi, şi voi vesti, şi El va auzi glasul meu” (Psalm 54, 18-19). Cei de faţă au rămas uimiţi de minune, iar împăratul a exclamat:

– Ce va fi până la urmă, dacă focul s-a stins, iar plumbul s-a răcit? La ce fel de caznă să-l mai supun pe acest vrăjitor? Cineva l-a sfătuit:

– Să fie băgat în fundul mării. Nu va putea el sa vrăjească toată marea şi, deci, va pieri. Tiranul a poruncit să-l înece pe Sfântul Pantelimon în mare. Luându-l pe mucenic, slugile l-au aşezat într-o barca şi i-au atârnat de gât un pietroi. După ce s-au depărtat mult de ţărm , l-au aruncat pe Pantelimon în mare, după care s-au întors la ţărm . Şi iarăşi Hristos i-a apărut sfântului sub chipul lui Ermolae, după care piatra de la gâtul mucenicului s-a făcut uşoară, ca o frunză, iar Pantelimon s-a ţinut cu tot cu piatră la suprafaţa mării, fără să se scufunde. Şi mergea pe ape ca pe uscat, condus, ca şi apostolul Pavel odinioară, de mâna lui Hristos. Sfântul Pantelimon a ieşit pe ţărm, cântând şi proslăvind pe Dumnezeu, şi s-a înfăţişat înaintea împăratului. Împăratul a rămas nespus de uimit de o asemenea minune şi a exclamat:

– Care este puterea vrăjitoriei tale, Pantoleon! Şi marea ţi-ai supus-o?

– Şi marea se supune Stăpânitorului şi face voia Lui, a răspuns sfântul.

– Aşadar, tu stăpâneşti şi marea? a întrebat împăratul.

– Nu eu, l-a lămurit mucenicul, ci Hristos, Ziditorul meu şi Stăpânul tuturor făpturilor văzute şi nevăzute. El stăpâneşte atât cerul şi pământul, cât şi marea: „în mare este calea Ta şi cărările Tale în ape multe…” (Psalm 76, 18). Atunci tiranul a poruncit să se pregătească în afara oraşului un circ de animale sălbatice şi să-l dea pe mucenic la fiare ca să-l mănânce. Întreg oraşul s-a adunat să vadă cum pe tânărul minunat, chinuit fără vină, îl vor sfâşia fiarele. A venit acolo şi împăratul. El a arătat cu degetul înspre fiare şi a spus:

– Ele sunt pregătite pentru tine. Aşadar, ascultă-mă! Ai grija de tinereţea ta, cruţă-ţi frumuseţea trupului tău, adu jertfe la zei, altminteri vei muri de moarte cruntă, sfâşiat de colţii fiarelor. Sfântul şi-a arătat dorinţa de a fi sfâşiat de fiare mai bine, decât să se supună unui asemenea sfat viclean şi unei asemenea porunci. Prin urmare, Pantelimon a fost aruncat la fiare. Şi aici Domnul i s-a arătat, întruchipat în presviterul Ermolae, a zăgăzuit pofta fiarelor şi le-a făcut blânde, asemenea oilor: târându-se după sfânt, acestea îi lingeau picioarele. El le mângâia cu mâna, iar fiecare fiară, îngrămădindu-se în celelalte, încerca mereu ca mâna sfântului să o atingă pe ea. Lumea, văzând acestea, se mira foarte tare şi exclama într-un glas:

– Mare este Dumnezeul creştinilor! Să fie eliberat tânărul acesta drept şi nevinovat! Atunci împăratul, plin de mânie, a trimis soldaţii cu săbiile scoase la cei care-L slăveau pe Hristos şi mulţi din cei care credeau în Hristos au fost ucişi. Împăratul a ordonat să fie ucise şi toate fiarele. Văzând acestea, mucenicul a glăsuit:

– Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule! Nu numai oamenii, dar şi fiarele se jertfesc pentru Tine! Supărat şi mâniat, împăratul a plecat de la locul spectacolului, iar mucenicul a fost aruncat în închisoare. Oamenii omorâţi au fost luaţi de rudele lor şi înmormântaţi, iar fiarele au rămas să fie devorate de câini şi de păsările carnivore. Dar şi aici s-a petrecut o mare minune: aceste fiare au zăcut multe zile neatinse de câini şi de păsări. Mai mult decât atât, cadavrele nu miroseau. Când a aflat despre acestea, împăratul a poruncit să fie aruncate într-o groapă adâncă şi să fie acoperite cu pământ.

Când a văzut că mucenicul nu poate fi înduplecat cu nici un chip către cele rele, împăratul a poruncit să fie bătut cu sălbăticie şi, după ce i-a pricinuit răni grave, l-a condamnat la moarte. A poruncit să-i fie tăiat capul cu sabia, iar trupul să-i fie ars. După aceea oştenii l-au dus pe mucenic pentru decapitare în afara oraşului. Mergând la moarte, sfântul cânta un psalm al lui David: „De multe ori s-au luptat cu mine, din tinereţile mele, şi nu m-au biruit. Spatele mi-au lovit păcătoşii…” (Psalm 128, 2-3). Şi tot aşa înainte, până la sfârşitul psalmului. Când oştenii l-au scos pe mucenic din oraş, la o distanţă mai mare de oraș şi au ajuns la locul care a fost plăcut Domnului pentru sfârşitul robului Său, ei l-au legat pe Pantelimon de un măslin şi apropiindu-se, călăul l-a lovit cu sabia pe sfânt, dar s-a îndoit ca ceara, iar trupul sfântului n-a fost lovit, pentru că el nu-şi încheiase încă rugăciunea. Înfricoşaţi, oştenii au exclamat:

– Mare este Dumnezeul creştinilor! Şi, căzând la picioarele sfântului, s-au rugat la el:

– Roagă-te pentru noi să fim dezlegaţi de păcatele noastre, că noi am făcut din porunca împăratului….

Apoi Domnul l-a chemat la cer. Plin de bucurie, sfântul a poruncit oştenilor să-i taie capul, dar aceştia nu au vrut. Îi apucase spaima şi tremurul. Atunci sfântul li s-a adresat cu următoarele cuvinte:

– Dacă nu veţi îndeplini cele poruncite, nu veţi căpăta milă de la Hristosul meu. Atunci oştenii sărutară mai întâi trupul sfântului, apoi porunciră unuia, iar acesta i-a tăiat capul mucenicului. Şi în loc de sânge a curs lapte, în aceeaşi clipă, acel măslin s-a acoperit de rod din vârf până-n poale. Văzând acestea, multă lume care era de faţă la tăierea capului sfântului a crezut în Hristos. Împăratul a fost înştiinţat despre minunile săvârşite acolo şi a poruncit ca măslinul să fie tăiat fără întârziere în bucăţi şi să fie ars laolaltă cu trupul mucenicului. Când focul s-a stins, credincioşii au luat din cenuşă trupul neatins de foc şi l-au înmormântat cu mare cinste ca pe o comoară de mult preţ.

(Sfântul Mare Mucenic Pantelimon – Doctorul doctorilor, viața, minunile și acatistul, Editura Metocului mănăstirii Sf. Pantelimon de la Muntele Athos, 2001, p. 20-29)

Sursa: http://www.doxologia.ro

Categories: Cuvinte de folos Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.