Acasă > PATRIARHIA MOSCOVEI, Predici > O ALTA PREDICĂ LA POGORÂREA SFÂNTULUI DUH A SFÂNTULUI INOCHENTIE DE PENZA

O ALTA PREDICĂ LA POGORÂREA SFÂNTULUI DUH A SFÂNTULUI INOCHENTIE DE PENZA

Cuvânt în ziua Pogorârii Sfântului Duh

*

În această zi, după mărturia Scripturii, s-a auzit în Ierusalim un zgomot neaşteptat, asemenea unei suflări de vifor, care s-a pogorât din ceruri asupra unui foişor, în care s-a văzut foc odihnind asupra capetelor unor oameni aseme­nea nouă fără să-i ardă. Această întâmplare ne­obişnuită a atras poporul vieţuitor în Ierusalim, care, adunându-se, a auzit – ce uimire! – nişte galileeni dispreţuiţi vorbind în felurite limbi. Ce să se fi întâmplat cu ei? După aceea şi-au amintit cuvintele lui Dumnezeu care au fost grăite prin Ioil: voi vărsa din Duhul Meu peste tot trupul (Ioil 2, 28). S-au înspăimântat toţi, s-au nedume­rit, spunându-şi unul altuia: Ce va să fie aceasta?, iar unii ocărau şi, arătând spre Apostoli, ziceau: „Sunt beţi!” (v. Fapte 2,13).

Ascultătorule! În această zi noi nu am auzit zgomot neaşteptat, asemenea unei suflări de vi­for, nu am văzut foc pogorându-se din cer, însă ne-am adunat în foişorul acesta, care ne dă măr­turie despre întâmplarea adevarată pe care au auzit-o şi au văzut-o ierusalimitenii. Totodată, auzim că Duhul Sfânt S-a pogorât cu adevărat asupra Apostolilor, iar prin ei – asupra noastră, a tuturor creştinilor de mai târziu. Acest Duh îi cuprinde pe toţi şi umple totul cu Sine, fiindcă în El trăim şi ne mişcăm şsi suntem (Fapte 17,28). Cre­deţi, ascultătorilor, că în Duhul Sfânt trăim, că în El ne mişcăm şi suntem? Nu este loc unde să ne putem ascunde de El; nu este mişcare care să ai­bă loc fără El; viaţa, fiinţarea şi puterile fiecărei fiinţe depind de El.

Oricum, este şi mai îngrozitor dacă cei ce fac placul trupului sau respiră suflarea stricătoare a lumii îşi continuă liniştiţi plăcerile, fie încredinţându-se pe ei înşişi că milostivirea dumne­zeiască covârşeşte toate fărădelegile lor, fie, neavând griji din pricina împrăştierii, nu iau aminte la nici un lucru dumnezeiesc, fie îşi închipuie că Dumnezeu, Duhul ce umple toate, umple şi ini­mile lor. Nu, ascultătorule, în ei nu este Duhul lui Dumnezeu! Inima lor este plină de duh, în­să de duh potrivnic lui Dumnezeu, cum ne în­vaţă Sfântul Cuvântător de Dumnezeu: Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu (I In 4,1).

Există duhuri rele, care insuflă tot ce este po­trivnic Duhului Celui Bun. Ele însetează de pier­zarea noastră – nu atât de cea a trupului, cât de cea sufletească, aruncă sorţii între ele pentru su­fletul nostru, cum să-l piardă mai lesne: Cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu (I In 4,1).

Ne aflăm în trup, care ne împiedică să îinţele­gem limpede toate cele duhovniceşti. Până şi cea mai subtilă concepţie despre duh la care se poa­te înaltă singura înţelegerea omenească e doar o presupunere. Dacă lumina Cerească nu ne-ar fi luminat inimile întunecate, trupul cel grosolan ar fi orbit până acum ochii minţii noastre şi poa­te că nu ne-ar fi îngăduit nici măcar să facem pre­supuneri despre cele duhovniceşti. Acum, duhul nostru este ascuns de trup, depărtat de simţuri, însă lucrările lui sunt simţite chiar şi de înţelege­rea slabă. Am zis că lucrările duhului sunt sim­ţite de înţelegere, fiindcă trupul nu poate simţi nici un lucru duhovnicesc. Duhul lucrează cel mai uşor tot asupra duhului. Iubitilor! Nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile (I In 4, 1). Creştinilor! Fiecare dintre voi are duh raţional şi liber, şi asupra fiecăruia pot lucra duhurile vrăj­maşe: deosebiţi-le!

Prin cuvantul „duh” nu se înţelege aici nimic altceva decât o putere care atrage voinţa noastră de partea sa şi înrobeşte raţiunea noastră.

Ascultaţi cu luare-aminte omul vostru lăun­tric: veţi auzi cuvinte care vă vor atrage pe felu­rite căi.Trupul, acest nedespărţit tovarăş de vor­bă al nostru, ne insuflă cu vorbe plăcute răsfăţul, lumea înşelătoare – deşertăciunea, duhul răutăţtii – tot ce e crud şi pierzător.

Trupul se osteneşte neobosit să încurce duhul liber în laturile sale scârbavnice. Zi de zi, aproa­pe ceas de ceas ne insuflă: „Mâncarea pe care o mâncăm nu este gustoasă, nu este hrănitoare. Trebuie s-o schimbăm, s-o îndulcim ori să bem ceva la ea ca să prindem puteri, şi nu trebuie să bem mereu acelaşi lucru. Alege ceea ce poate alunga plictiseala, împrăştia urâtul. Somnul este prea scurt, trebuie să mai adaugi câteva ceasuri, iar ca să-ţi fie mai uşor odihneşte-te pe pat moa­le”. Iată ce ne îndeamnă trupul! Când intră în inimile noastre asemenea gânduri, să stiţi că ele sunt toate odrasle ale trupului.

Vă aduceţi aminte, ascultătorilor, că trupul şi sângele nu vor moşteni Împărătia lui Dumnezeu (I Cor. 15,50)? Cugetările trupului trebuie curmate chiar de la început. De fiecare dată când duhul acesta linguşitor ne şopteşte cu viclenie, trebuie alungat cu cuvintele învăţătorului Ceresc: Mergi înapoia mea, satano, că nu cugeţi cele ale lui Dumne­zeu! (Mt. 16, 23).

Dacă raţiunea noastră se va încorda însă şi va birui năvălirile trupului, se va grăbi să se înfăţi­şeze cel mai puternic şi mai primejdios vrăjmaş: lumea înşelătoare. „Ce să fac, vorbim cu noi înşi­ne, nu pot eu să schimb obiceiurile pe care le au aproape toţi oamenii! Slava deşartă este acum o patimă pe care puţini o osândesc; lăcomia câştigului a pus stăpânire pe inimile tuturor pentru a păstra «buna cuviinţă» de acum în îmbrăcămin­te, la ospeţe, în adunări. Aşa şi trebuie; şi eu pot să capăt întâietate faţă de cei mai prejos de mine, şi eu pot să iau cu strălucirea mea ochii multora; să fiu lăudat şi eu, să îmi fie înălţat în slăvi nu­mele“. Sub o asemenea înfăţişare atrăgătoare lu­mea deşartă înfăţişează minţii noastre multe lu­cruri de acest fel!

Iubiţilor! Eu vă voi spune cu vorbele Aposto­lului: nu credeţi acestui duh (v. I In 4, 1) – dar poate că mulţi dintre voi, ascultătorilor, vor soco­ti învăţătura aceasta nepotrivită vremii de acum;cuvintele acestea sunt doar cuvinte, care nu fac decât să lovească aerul şi să se piardă în el. Creş­tinilor, fii ai Bisericii! Către voi îndrăznesc să îndreptez cuvintele mele. Creştinilor! Hristos, Ca­re Şi-a vărsat sângele pentru noi, ne sfătuieşte lu­crul acesta, dându-ne pildă de dispreţuire a tot ce este deşert. Când I-au fost arătate Acestui în­văţător şi Prieten al nostru toate împărăţiile lu­mii şi toată slava ei, şi I s-a făgăduit că toate aces­tea Ii vor fi date în stăpânire, El i-a grăit ispitito­rului: să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău, iar apoi: piei, satano, căci scris este: „Domnului Dum­nezeului tău să I te închini şi numai Lui să-I slujesti”! (Mt. 4,10). Lumea există pentru a ne sluji, ni s-a poruncit să domnim asupra ei – şi atunci cum de vrea ea, care ne este slugă, să domneas­că asupra noastră? Să lepădăm de la început, ascultătorilor, gândurile la deşertăciune cu care ne satură lumea, zicând: „Satana! Nu Il vei ispiti pe Domnul tău, ci Ii vei sluji!”

Trupul şi lumea, pe care trebuie să le biruim, se apropie deseori atât de mult de duhul nostru şi-l înrobesc atât de tare, încât nu ne mai dăm seama dacă vrăjmaşul este cel ce ne săgetează sau este ceva de la firea noastră. De vreme ce lupta du­hovnicească împotriva vrăjmaşilor nu încetează şi aceştia pe ceas ce trece se înarmează împotri­va noastră cu şi mai mari strădanii, aceştia pot fi numiti îngeri ai stăpânitorului întunericului, ca­re, dacă slugile sale slăbesc, se scoală cu putere şi năvăleşte el însuşi. Apostolul Pavel i-a înştiinţat pe creştini că lupta lor este impotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhu­rilor răutăţii, care sunt sub ceruri (v. Efes. 6, 12) – lupta lăuntrică, nevazută, însă cea mai primej­dioasă. În ea moare nu numai trupul, ci şi sufle­tul – şi cât de uşor ne biruieşte duhul acesta!

El a biruit deja şi triumfă dacă se vad în noi mânie, invidie şi ură. Biruinţa lui este deosebit de mare atunci când ne răzbunăm nu numai pentru jignirile vădite, ci şi pentru ceea ce doar după anumite semne ni se pare nouă a fi jignire. Toate acestea sunt o mare şi glorioasa biruinţă a duhului răutăţii asupra omului.

Duhul răutăţii, ce însetează de pieirea noastră, nu se satură însă nici cu atât; pentru el nu este de ajuns supunerea robilor credincioşi ai trupului şi ai lumii, nu se mulţumeşte nici să se lupte el împotriva noastră, ci, ca să aiba mai iute spor, ca să fie mai mulţi cei ce pier, întrebuinţează ca unealtă a sa oameni care, prin mintea şi darurile lor, sunt deosebit de potriviţi pentru a lucra aşa cum cere răutatea. Cercetând amănunţit lucră­rile minţilor mari ale acestui veac, şi noi trebu­ie să ne temem. Ascultătorilor! Oare nu despre vremurile noastre s-a zis: în vremurile cele de apoi unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor? (I Tim. 4,1) Ca înger al întunericului ce se pre­face înger al luminii, duhul cel mincinos vânea­ză lipsa noastră de experienţa duhovnicească, pe nebăgate de seamă, cu reguli excelente, subtile, înalte. Învăţătura lui pare dumnezeiască – atâ­ta doar că nu este întemeiată pe voia lui Dum­nezeu. Semnul după care putem recunoaşşte fără greş acest duh este acela că el descoperă lucruri noi, despre care Revelaţia dumnezeiască nu spu­ne nimic, se străduie să explice cele nepătrunse cu mintea. Orice duh care nu este al lui Dumne­zeu este al lui Antihrist.

Duhul lui Dumnezeu suflă în pofida duhului răutăţii, al lumii şi al trupului. Atunci când ne gândim să ne istovim trupul pentru ca mintea să lucreze mai lesne, gândurile acestea nu-s ale noastre, ci stă de vorba cu noi Dumnezeu, suflă asupra noastră Duhul Sfant – nu pentru că noi am fi în stare să gândim singuri vreun lucru bun (v. II Cor. 3, 5), ci pentru că Dumnezeu lucrea­ză în voi şi a voi, şi a făptui, după a Sa bunăvoire (v. Filip. 2, 13). Nouă ne-a rămas doar să nu ne îm­potrivim puterii şi imboldului Duhului Atotbun. Acesta naşte şi gândurile, şi dorinţa cuvenite, dar şi puterea de a încaleca peste aspidă şi vasilisc, de a călca peste leu şi peste balaurul iadului (v. Ps. 90,13). Toate le lucrează Unul şi Acelaşi Duh, împărţindu-le cu stăpânirea Sa spre folosul nos­tru: cui voieşte, îi dă cuvântul înţelepciunii, cu­vântul cunoştinţei, altuia îi dă credinţă, altuia îi dă harul tămăduirilor, altuia – faceri de minuni, altuia – prorocie, altuia – deosebirea duhurilor, altuia – feluri de limbi, iar altuia – tălmăcirea limbilor (v. I Cor. 12, 10).Toate le face Unul şi Acelaşi Duh.

Inimile curate, care s-au invrednicit de o ase­menea suflare tainică a Dumnezeiescului Duh, sunt o minune în ochii trupului şi ai lumii. Apos­tolul Petru, un pescar simplu, cu puterea lui Dumnezeu îi vindecă pe bolnavi şi învie morţii. Ştefan, murind sub mormanul de pietre, dar în­tărit fiind de Duhul Sfânt, se roagă pentru cei ce aruncau în el: Doamne, nu le socoti lor păcatul aces­ta! (Fapte 7, 60). Pavel, care prigonea Biserica, dar mai apoi a fost insuflat de Sus, se bucura în lacrimi, în răni, în furtuna pe mare, în inchisoa­re, în pătimiri. Ce puteri, ce taină, câte minuni în lucrările Dumnezeiescului Duh!

Care din noi, ascultătorilor, nu ar dori să se în­vrednicească de adumbrirea cerească? Toţi vrem ca Duhul luiDumnezeu să lucreze în noi, însă ne temem, totodată, să ne necăjim trupul – să ne despărţim de plăcerile lumii. Credem în tot ce este dumnezeiesc, dar dacă ne uitam la la felul cum trăim, nu credem de fapt în nimic. Deose­bim lumina de întuneric, Duhul Bun de duhul cel rău, însă ne aducem jertfă celui din urmă.

Mângâietorule Bune! În această clipă Tu sufli asupra capetelor noastre, vezi inimile noastre necurate şi orbirea noastră dezgustătoare. Apropie-Te de noi, Duhule Sfinte! Cu lumina Ta sau cu focul Tău, numai învaţă-ne să Te cunoaştem şi sî-Ţi jertfim totul! Vino, Doamne! Vino şi Te să­lăşluieşte întru noi.

Ascultătorule! El va veni da­ca vom înceta să ne împotrivim Lui. Amin.

(SURSA: Sf. Inochentie al Penzei, Viaţa care duce la Cer. Învăţăturile unui sfânt tânăr, Editura Sophia, 2012)

Categories: PATRIARHIA MOSCOVEI, Predici Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.