Acasă > Cuvinte de folos, Mari duhovnici > Părintele Iosif Vatopedinul – DURERILE ŞI BUCURIILE POCĂINŢEI

Părintele Iosif Vatopedinul – DURERILE ŞI BUCURIILE POCĂINŢEI

Părintele Iosif Vatopedinul: DURERILE ŞI BUCURIILE POCĂINŢEI

Biruitorul lumii, biruitorul păcatului sau mai degrabă biruitorul tuturor păcatelor în toate lumile şi în toate timpurile, Iisus Hristos, a devenit ceresc pentru a-i face cereşti pe toţi urmaşii Lui.

Hristos este Adevărul viu. “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). De aceea, El este viaţă fără început, nelimitată (ἀπεριόριστος), neîngrădită (ἀδέσμευτος), co-eternă cu Tatăl, inseparabilă şi nedespărţită de El.

Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus HristosCel ceîntru Hristos, ne-a binecuvântat pe noi în ceruri, cu toată binecuvântarea duhovnicească, precum întru El ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui.Mai înainte rânduindu-ne în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos, după buna socotinţă a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, cu care ne-a dăruit pe noi prin Fiul Său cel iubit. Întru El avem răscumpărarea prin Sângele Lui şi iertarea păcatelor, după bogăţia harului Lui” (Efeseni 1, 3-7). După această revelaţie urmează binecuvântarea infinită a făgăduinţelor dumnezeieşti, care a fost începută de prima chemare făcută de Domnul: “Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17).

Prin pocăinţa noastră, fiinţa şi puterea vieţii au fost resuscitate înlăuntrul nostru şi cinstea şi valoarea umanităţii noastre pierdute au fost restaurate prin credinţă. Abilitatea noastră de a intra în contact şi de a primi harul Sfântului Duh şi în general a luminării dumnezeieşti au fost reînnoite prin plângerea pocăinţei. Această abilitate a fost slăbită la început prin fărădelegile noastre. La începutul pocăinţei practice, oricât de mult s-ar lupta, omul nu poate atinge cum şi-ar imagina, mântuirea, nici nu poate fi eliberat de limitările “omului vechi” (παλαιόν άνθρωπον).

Iniţial, el încearcă doar să controleze intenţiile păcătoase şi să oprească robia sa practică faţă de patimi şi de obiceiurile păcătoase. Apoi el se opreşte din împrumutat şi începe să să gândească cum va da înapoi. Câteodată, el în mod fericit respinge patimile şi ispitele sale, alteori acest lucru devine dureros. Apoi el începe să compare cu toată puterea abilităţilor sale, la cât de departe este faţă de viaţa spirituală, în special când comportamentul faţă de alţii este nepotrivit. La acest punct, el are nevoie să se ruşineze pe sine şi acest lucru duce la smerenie, fără de care nu există viaţă socială. O asemenea sarcină are nevoie de răbdare şi perseverenţă, dar succesul deplin depinde numai de harul lui Dumnezeu şi “nu are de-a face deloc cu noi”.

Domnul întregului univers ne încurajează cu adevărat. El este Cel ce spune: “Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Victoria noastră reală nu este doar în faptul că ne-au fost dăruite aceste garanţii de către Atotputernicul Creator şi Dumnezeu, ci de către El ca Persoană.

Biruitorul lumii, acesta este biruitorul păcatului sau mai degrabă biruitorul tuturor păcatelor în toate lumile şi în toate timpurile, Persoana lui Iisus Hristos, a devenit transcendent (ceresc) pentru a-i face transcendenţi (cereşti) pe toţi urmaşii Lui. Când sădim poruncile dumnezeieşti în întreaga noastră viaţă, ne îndreptăm exact către aceeaşi victorie. “Dacă voi rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice veţi voi şi va fi dat vouă. Aceasta este slava Tatălui Meu, ca voi să rodiţi mult, arătându-vă pe voi ucenici ai Mei” (Ioan 15, 7-8). Suntem vrednici de această doar “în El” (εν αυτώ) şi prin puterea harului Său. Nu există altă cale. Nimeni altcineva nu este capabil să ne conducă pe noi, sau să ne descopere tainele comorilor dumnezeieşti care sunt mai presus de fire “căci în Hristos locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2,9). El singur conţine într-o lucrare eternă, dumnezeiască, întregul univers, cerurile, pământul şi regiunile infernale. Dacă mergem în mod decisiv pe urmele Lui şi rămânem strânşi legaţi de învăţăturile Lui, atunci suntem capabili să vedem Luminarea Lui, să participăm în “Fiinţa” Sa transcendentă, pe măsura pocăinţei noastre.

Cel ce se pocăieşte smerit simte că îmbrăţişează nu numai creaţia vizibilă, ci şi pe cea invizibilă, prin puterea iubirii care izvorăşte din inima lui. Acest lucru este posibil deoarece acest fel de rugăciune este cea mai primită de Dumnezeu şi indicaţia că omul a atins “frângerea inimii”. Omul astfel devine aşa cum este Iisus al nostru, “toate tuturor” (I Corinteni 9, 22).

De acum, cel ce a gustat această dulceaţă trebuie să fie pregătit să guste şi din amărăciunea corespondentă care este rezultatul schimbărilor. Harul mamă, care a mângâiat cu iubire şi a împuternicit sufletul pocăit şi care l-a salvat de efectele ispitelor şi ale ignoranţei; care l-a crescut să privească atât de multe taine, deodată devine fără milă şi îşi ascunde prezenţa.

Sufletul care se pocăieşte bate la uşa pocăinţei în zadar. El bate la aceeaşi uşă care i-a fost deschisă în trecut. Totul devine acum întunecat şi nu mai este ajutor de nicăieri: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Matei 27, 46). Nu mai este nici un Simon Canaanitul să ne ridice crucea. Chiar dacă de trei ori sau de multe ori vom striga, tot nu vom putea găsi clar răspunsul. Nu există decât o consolare tainică: speranţa nu s-a stins, ci îl încurajează tăcut pe luptător: “Nu te teme. Crede numai”. Sau mai degrabă să citez cuvintele marelui nostru Părinte, Sfântul Părinte Siluan: “Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui”.

Cuvântul: “M-am îmbrăcat în sac şi m-am smerit cu post” (Psalm 35,13) devine datoria noastră zilnică, precum şi aceasta: “m-am hrănit cu lacrimile mele ziua şi noaptea” (Psalm 42,3).  Atunci din nou ne amintim cuvintele încurajatoare ale Domnului: “iarăşi vă voi vedea şi vă veţi bucura” (Ioan 16, 22).

Liniştea urmează după furtună şi calmul urmează apelor învolburate. Harul reapare după examenul părăsirii parţiale; sufletul începe imnul triumfător: “Tu Doamne ai scos sacul meu şi m-ai îmbrăcat cu bucurie” (Psalm 30, 12). Prezenţa harului dumnezeiesc după perioada de test are o mare valoare şi este “mai dulce decât mierea, decât mierea din stup” (Psalm 19, 10), pentru că întăreşte percepţia iubirii dumnezeieşti mai mult decât a cunoscut sufletul vreodată înainte. Smerenia s-a întărit, de vreme ce nevrednicia umană a fost descoperită şi comparată cu puterea iubirii dumnezeieşti şi sufletul se mărturiseşte cu sufletul înfrânt: “Bine îmi este mie că m-ai smerit, ca să învăţ poruncile Tale” (Psalm 119, 72), “Ştiu Doamne că legile Tale sunt drepte” (Psalm 119, 75), “Mult am suferit, înnoieşte viaţa mea, după cuvântul Tău” (Psalm 119,107). Acest sens adânc al smereniei extinde puterile spirutuale ale omului şi îl introduce în tărâmul libertăţii. Ajungem să percepem pe Iisus al nostru “blând şi smerit cu inima” şi aceasta înseamnă cu “veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi”(Ioan 8, 32).

Deci, intrăm în împărăţia unei noi creaţii şi ai naturii restaurate, unde aerul şi clima, conform bătrânului nostru binecuvântat, sunt diferite. Cei ce trăiesc în această stare, devin fii ai veacului nou, după cum spune Sfântul Macarie, şi începe să dezvolte altfel de simţuri. “Ceea ce este muritor a fost înghiţit de viaţă” (2 Corinteni 5, 4).

Simţurile noastre să fie revitalizate complet ca ele să nu se mai comporte iraţional, ci doar în “slujirea dreptăţii care duce la sfinţenie” (Romani 6, 19). Nimeni să nu se gândească, totuşi, că această bucurie vine uşor şi fără efort către oricine, dar numai după această victorie după un test al răbdării în faţa ispitirii, prin care harul dumnezeiesc testează şi ispiteşte pe luptători. “Răbdător am aşteptat pe Domnul; şi El s-a întors spre mine şi a auzit plângerea mea. Şi m-a ridicat din groapa cea mai adâncă, din noroi şi din pământ. Şi mi-a pus picioarele pe piatră şi mi-a dat întărire puternică să stau”(Psalm 40, 1-2).

Tradus din limba greacă în limba engleză deOlga Konari Kokkinou din cartea: Γέροντος Ιωσήφ Βατοπαιδινού, Αθωνική Μαρτυρία, Ψυχοφελή Βατοπαιδινά 2, Έκδοσις β΄, Ιερά Μεγίστη Μονή Βατοπαιδίου, Άγιον Όρος 2008.

Traducerea în limba română: Pr. Ioan Valentin Istrati

Sursa: http://www.pemptousia.com via doxologia.ro

Categories: Cuvinte de folos, Mari duhovnici Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.