Acasă > Mari duhovnici > Pastorală la Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a ÎPS Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei: Mântuitorul Hristos a îndulcit suferinţa noastră, schimbându-o în bucurie

Pastorală la Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a ÎPS Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei: Mântuitorul Hristos a îndulcit suferinţa noastră, schimbându-o în bucurie

 

Pastorală la Învierea Domnului nostru Iisus Hristos

Mântuitorul Hristos a îndulcit suferinţa noastră, schimbându-o în bucurie

Prin harul lui Dumnezeu †dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, preacucernicului cler, preacuviosului cin monahal şi preaiubiţilor credincioşi din Arhiepiscopia Craiovei har, milă şi pace de la Mântuitorul Iisus Hristos, iar de la noi părinteşti binecuvântări 

Iubiţi părinţi, fraţi şi surori,

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Din an în an Biserica noastră Ortodoxă mărturiseşte prin acest salut pascal evenimentul de o colosală importanţă care a avut loc cu două mii de ani în urmă. Atunci, în zorii zilei, femeile mironosiţe au venit la locul înmormântării Ȋnvăţătorului lor şi au văzut că mormântul era gol. Puterea dumnezeiască a Mântuitorului Hristos a învins moartea şi a înviat, demonstrând întregii lumi că moartea nu este sfârşitul vieţii, ci poate fi depăşită cu puterea lui Dumnezeu. Astfel, prin planul lui Dumnezeu, Ȋnvierea Domnului, în istoria omenirii, devine un eveniment unic şi începutul învierii noastre personale. Fiul lui Dumnezeu tocmai pentru aceasta a venit în lume, a suferit, a fost răstignit şi a înviat din mormânt, pentru ca fiecare dintre noi să avem posibilitatea să trecem din viaţa aceasta în viaţa veşnică, cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Iar Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi prin puterea Sa”( I Corinteni 6, 14). 

Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos Domnul,

În Sfintele Evanghelii, patimile şi Ȋnvierea Mântuitorului sunt descrise cu un realism vizibil şi sunt prezentate ca fiind o necesitate în planul iconomiei mântuirii noastre. Domnul şi Mântuitorul nostru, vorbind despre suferinţele, răstignirea şi moartea Sa, a arătat permanent că este absolut necesar ca El să moară pentru noi. El prezenta această taină„pe faţă”( Marcu 8, 32), ca fiind absolut necesară pentru noi: „De atunci a început Iisus să le arate ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis, şi a treia zi să învieze”( Matei 16, 21; Marcu 8, 31; Luca 9, 22). Deci, murind pentru noi, Domnul ne dă putinţa să ne întoarcem la viaţă, El Ȋnsuşi făcându-Se pârga celor adormiţi (I Corinteni 15, 20) şi întâiul născut din morţi (Coloseni l, 18). Prin jertfa şi moartea Sa pe cruce, El ne mai arată cât de mult ne iubeşte şi cât de mult ne apreciază ca fiinţe create de El după chipul Său. Fiind răstignit afară din  cetatea omenească, ne încredinţează că toţi cei ce vor crede în El se îndumnezeiesc deplin prin intrarea lor la Tatăl (Evrei 9, 12-14). Apoi, prin această suferinţă, care aduce mântuirea pentru toţi oamenii din toate timpurile şi din toate locurile, Stăpânul nostru ne adevereşte că a surpat peretele cel despărţitor dintre noi şi Tatăl, care ne închidea comunicarea cu Dumnezeu. Ȋn felul acesta, El ne descoperă că a venit timpul să rupă vechea despărţitură dintre noi şi Dumnezeu şi să dezvăluie celor ce cred în El frumuseţea adevărului despre Tatăl şi despre Ȋmpărăţia cerurilor. Cunoscând această taină a mântuirii, dumnezeiescul Pavel mulţumea totdeauna lui Dumnezeu pentru harul dat credincioşilor în Hristos Iisus: „căci întru El v-aţi îmbogăţit deplin întru toate, în tot cuvântul şi în toată înţelepciunea şi în toată cunoştinţa”( I Corinteni l, 4-5). Deci, cum zice Sfântul Chiril: „După ce s-au săvârşit toate împotriva Mântuitorului Hristos şi El Şi-a dat duhul pentru noi, de acum închinătorii lui Hristos vor avea să se îmbogăţească în toată înţelepciunea, întru toată cunoştinţa şi în tot cuvântul, primind cunoştinţa tainei Lui netulburată şi liberă de orice umbră”( Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan 12,  p. 784).

Drept măritori creştini,

Mântuitorul Hristos a suferit de bunăvoie supunând trupul Său nu numai morţii, ci şi celor de după aceea, adică îngropării şi aşezării în mormânt. Cum ne spun Sfinţii Evanghelişti, mormântul era într-o grădină nouă, fapt ce ne aduce aminte că moartea Domnului Hristos s-a făcut pentru noi început al intrării noastre în Rai. Sfântul Chiril al Alexandriei ne spune referitor la aceasta: „Ce altceva ar însemna aducerea trupului lui Hristos în grădină dacă nu reîntorcerea noastră în Raiul cel de demult în care Mântuitorul a intrat ca un Ȋnainte – Mergător pentru noi? Iar faptul că mormântul era nou înseamnă trecerea neobişnuită şi nouă de la moarte la viaţă şi înnoirea sufletelor noastre, pe care Hristos ne-a adus-o”( Ibidem,  p. 786).

Deci, fiind îngropat ca un muritor, Mântuitorul a transformat moartea în propriul Său trup şi apoi în toţi cei ce cred în El. De acum moartea a fost schimbată într-o moarte nouă, fiind transformată „într-un fel de somn, spre o putere şi împlinire a unei trebuinţe superioare”. Odinioară, din cauza păcatului strămoşului Adam, puterea morţii pusese stăpânire pe firea noastră, împărăţind „de la Adam până la Moise şi peste cei ce nu păcătuiseră, după asemănarea greşelii lui Adam”( Romani 5, 14). Dar, prin Mântuitorul Hristos, noi am trecut de la chipul celui pământesc la chipul celui ceresc (I Corinteni 15, 49: „După cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul celui ceresc”) şi am fost răscumpăraţi prin moartea Sa. Astfel, moartea şi Ȋnvierea Domnului nu se învechesc niciodată, nu slăbesc, ci cresc în putere şi bucurie din viaţa lui Dumnezeu. Din acest motiv, patimile şi moartea Domnului nu sunt un insucces reparat prin Ȋnviere, ci, dimpotrivă, moartea pe Cruce este o biruinţă a iubirii nemărginite a Fiului lui Dumnezeu pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire. Sfântul Ioan Evanghelistul sublinia acest aspect încă de la Cina cea de Taină: „Iubind pe ai Săi din lume, până la sfârşit i-a iubit”( Ioan 13, 1: „Iar înainte de sărbătoarea Paştilor, ştiind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit”). Aşa că Hristos Domnul a împlinit toate din iubire pentru noi, adică din iubire a creat lumea, din iubire S-a născut din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, din iubire a luat toate suferinţele noastre şi din iubire S-a adus pe Sine jertfă, punându-Şi sufletul pentru oile Sale (Ioan 10, 15-18). Nimeni n-a putut să frângă iubirea Lui, nici suferinţele, nici bătăile şi nici chiar răstignirea n-au reuşit să transforme iubirea Domnului în ură, tocmai pentru că El este iubire (I Ioan 4, 16: „Şi noi am cunoscut şi am crezut iubirea, pe care Dumnezeu o are către noi. Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el”) şi„lumina care a luminat în întuneric şi întunericul n-a cuprins-o”( Ioan 19, 5). Prin urmare, iubirea smerită a Domnului Hristos a fost şi rămâne forţa de neînvins şi puterea care biruie suferinţa morţii noastre.

            Fiul lui Dumnezeu, însă, suferind „până la moarte” pentru noi, El nu suferă pentru ca noi să fim scutiţi de suferinţă şi de moarte, ci ca suferinţa noastră să fie biruitoare asemenea suferinţei Lui. Mai mult, Cel iubitor de oameni, deşi a răbdat atâtea de la iudei şi ostaşi, S-a rugat Tatălui pentru răstignitorii Săi, arătând prin aceasta că Ȋi era milă de ei şi îi iubea întru totul. Acest plan al înţelepciunii divine se împlineşte astfel  în cruce şi în Ȋnviere, prin care noi suntem răscumpăraţi din viaţa noastră deşartă cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat şi neprihănit. De fapt, Mântuitorul Hristos, Care a suferit încă de la Naştere, suferinţă care s-a perpetuat până la răstignirea pe cruce între doi tâlhari, cum ar fi putut ca El să nu sufere când, ca Dumnezeu, vedea permanent păcatele şi slăbiciunile noastre? Fără îndoială că El a suferit îndelung pentru toţi şi a plâns pentru noi, fără să-L fi văzut cineva râzând sau zâmbind, cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei 6, 6, PG 57, 69).

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Patimile Domnului Hristos poartă în sine iubirea fără margini a lui Dumnezeu faţă de lume. Pentru aceasta, Crucea reprezintă răscumpărarea oamenilor din robia diavolului şi a morţii, biruinţa iadului şi începutul unei alte vieţi veşnice. „Dacă m-ar întreba cineva, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, care este cea mai mare faptă a Mântuitorului, eu aş trece sub tăcere creaţia cerului şi a pământului, învierea morţilor şi alte multe minuni şi fapte deosebite şi aş păstra numai Crucea, care este mai presus de orice lucrare a Lui” (Sf. Ioan Gură de Aur,Omilie la Profetul Isaia 28, 16). Fiecare lucrare, fiecare cuvânt, fiecare minune a Domnului este considerabilă şi divină, dar Crucea este admirabilă şi mai presus de toate, zice Sfântul Ioan Damaschin (Sf. Ioan Damaschin, Despre credinţa ortodoxă IV, 11, PG 94, 1128 D). Mântuitorul, prin suferinţă, cruce şi moarte, a trecut prin toate suferinţele şi a purtat toate luptele oamenilor împotriva răului. El a îndurat pentru noi de la Ghetsimani şi până pe Golgota toate tulburările umane şi toate tristeţile posibile care s-au acumulat în decursul timpului, de la Adam până la El şi, apoi, până la sfârşitul veacului. De asemenea, El a suportat toate bolile oamenilor ca şi când ar fi fost ale Sale, S-a întristat de toate necazurile noastre ca şi când ar fi fost ale Sale. Pentru aceasta a şi spus: Ȋntristat este sufletul Meu până la moarte” (Matei 26, 38). Văzând aceste suferinţe, putem spune că în El întreaga natură umană a plâns şi s-a tânguit, cunoscând unde a ajuns prin căderea în păcat şi în moarte. Dar, pentru a ne vindeca de această decădere, în locul nostru şi pentru noi, Domnul S-a întristat şi S-a înfricoşat de toate păcatele lumii. Toate acestea s-au adunat ca într-un potir de amărăciune şi tristeţe pentru care Domnul cerea Tatălui: „de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta” (Matei 26, 39). Aceasta înseamnă că în Mântuitorul noi am ajuns la conştiinţa deplină a imensităţii căderii noastre şi la disperarea spre care ne îndreptam fără El. Trăind toate acestea, Mântuitorul Hristos, singurul dintre toţi oamenii conştient pe deplin de groaza păcatului şi a morţii, Se ruga cu lacrimi, în locul nostru, Tatălui ceresc, ca noi să fim izbăviţi de păcate şi de moarte, aşa cum se exprimă Sfântul Apostol Pavel: „El, în zilele trupului Său, a adus, cu strigăt şi cu lacrimi, cereri şi rugăciuni către Cel ce putea să-L mântuiască din moarte şi auzit a fost pentru evlavia Sa”(Evrei 5, 7). Aceste roade ale Crucii şi Ȋnvierii Domnului ne-au fost lăsate nouă în Biserică ca prin ele să ne curăţim de toată întinăciunea şi să ne izbăvim de moarte. Acest har îl avem în Sfintele Taine şi, mai ales, în Taina Sfântului Maslu. Anul acesta este dedicat acestei Sfinte Taine şi vindecării bolnavilor.

Iubiţii mei fii şi fiice sufleteşti,

Mântuitorul Hristos, suferind pentru noi, a îndulcit suferinţa noastră, schimbându-o în bucurie (Fapte 5, 40-41: „Iar ei au plecat din faţa sinedriului, bucurându-se că s-au învrednicit, pentru numele Lui, să sufere ocară”). Ȋn acest sens, patima Sa are o semnificaţie mântuitoare şi de viaţă dătătoare pentru întreaga lume tocmai pentru că este divină şi pentru că are capacitatea să treacă pe oameni de la robie la libertate, de la moarte la viaţă. Nu era posibil să trecem de la robie la îndumnezeire, de la  blestem la împăcare, de la moarte la viaţă, decât numai prin moartea şi Ȋnvierea Mântuitorului Hristos, Care S-a răstignit şi a înviat pentru noi. „Cum ar fi fost posibil, zice Sfântul Vasile cel Mare, ca să intre cineva în intimitatea lui Dumnezeu, fiind străin de familiaritatea Lui? Cum s-ar fi putut libera cel care era sub jugul sclaviei?”( Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh 13, 29, PG 32, 117D). Răspunsurile la aceste întrebări le-a dat Domnul prin Ȋnvierea Sa din morţi, când a zis: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi”(Ioan 11, 25). Aşadar, praznicul Ȋnvierii Mântuitorului este sărbătoarea biruinţei vieţii asupra morţii şi a depăşirii tuturor greutăţilor din viaţa noastră pământească. Fiind permanent în comuniune cu Mântuitorul, orice încercare nu ne va speria, căci puterea duhovnicească a Celui înviat din morţi este în noi. Deci, trăind cu credinţă şi speranţă în Domnul, vom trece dincolo de necazuri şi suferinţe, cum ne spune proorocul Isaia: „Nu te teme, că Eu sunt cu tine, nu privi cu îngrijorare, că Eu sunt Dumnezeul tău. Eu îţi dau tărie şi te ocrotesc şi dreapta Mea cea tare te va sprijini” (Isaia 41, 10). Ca atare, dacă suntem credincioşi, vom dobândi prin Ȋnvierea Domnului posibilitatea de a ne împărtăşi de puterea Duhului Sfânt, pentru a trăi după legile lui Dumnezeu.

            Având, deci, credinţă în Ȋnvierea Mântuitorului, vă îndemnăm pe toţi, iubiţi fraţi şi surori, să fiţi buni şi mărinimoşi, cinstiţi şi corecţi cu toţii, capabili să împărţiţi din darurile dumneavoastră tuturor. Acest fel de viaţă creştină cuprinde în sine şi grija faţă de ţara noastră, faţă de poporul nostru, faţă de sfânta noastră Biserică Ortodoxă, faţă de familia şi casa noastră. Practicând aceste virtuţi spirituale străbune vom avea şi o atitudine responsabilă faţă de valorile noastre tradiţionale, de natura înconjurătoare şi de bogata moştenire culturală clădită pe parcursul a secole întregi de înaintaşii noştri. Trebuie să ştiţi că în realizarea acestor fapte bune Dumnezeu nu ne cere lucruri peste puterile noastre, ci ne cheamă, zicând: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi; Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre; Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară” (Matei 11, 28-30). Prin urmare, pentru a înţelege această chemare trebuie să învăţăm să ne rugăm mai mult şi să facem bine tuturor oamenilor, atât celor apropiaţi, cât şi celor străini. Cel mai dificil este începutul, când trebuie să ne oprim pentru a nu răspunde la ură cu ură, la răutate cu răutate, la minciună cu minciună, la judecată cu judecare. Fireşte, este necesar şi foarte folositor ca măcar o dată să simţim mulţumirea de a face bine cuiva, fie că acesta este unul din familia noastră, un coleg de serviciu, un credincios din parohie, un vecin sau un simplu necunoscut. Mulţumirea sufletească şi sentimentele de satisfacţie sunt mari şi pot deveni parte din viaţa noastră. Doar atunci vom putea simţi schimbările în bine din societate, când vom conştientiza prezenţa legăturii de nezdruncinat dintre faptele noastre bune şi bunăstarea generală.

Preaiubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

În această sărbătoare sfântă a Ȋnvierii Domnului dorim să vă împărtăşim tuturor bucuria aducerii Sfintelor Moaşte ale Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, Arhipăstorul nostru, în Oltenia, în săptămâna a treia după Sfintele Paşti.

Sfântul Calinic, cu binecuvântarea Preafericitului  Părinte  Patriarh, va veni la noi după mai bine de 160 de ani de când a trecut în Ȋmpărăţia cerurilor.

Fiind făcător de minuni şi vindecător de boli şi suferinţe, este bine să veniţi şi să vă închinaţi Sfintelor sale Moaşte.

Fie ca Mântuitorul Hristos pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Calinic, să tămăduiască sufletele şi trupurile noastre de toate suferinţele şi să ne îndrepte paşii spre tot lucrul bun.

Vă îmbrăţişăm pe toţi şi vă dorim să trăiţi aceste sărbători Sfinte în pace şi sănătate:

„Hristos a înviat !”

Al vostru către Hristos Domnul rugător şi permanent mijlocitor în Duhul Sfânt,

† Dr. Irineu, 

Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

Categories: Mari duhovnici Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.