PENTRU VREMURILE ŞI OAMENII DE ASTĂZI

(varianta pdf)

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, Cuvioase Maici,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

După nenumărate veacuri de aşteptare, făgăduinţa făcută de Dumnezeu celor dintâi oameni, la izgonirea lor din rai, de a trimite lumii un Mântuitor, Care să scoată omenirea din robia păcatului şi a morţii, se apropiase de timpul împlinirii ei. ,,Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”, taina dragostei şi a nesfârşitei purtări de grijă a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc, avea să se descopere oamenilor, Fiul lui Dumnezeu, Cel de o fiinţă şi împreună veşnic cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, avea să ia chip omenesc şi să devină Fiu al Sfintei şi Preacuratei Fecioare Maria. Cel dintâi care urma să aducă pe pământ această veste bună a fost trimisul lui Dumnezeu, arhanghelul Gavriil. Iar, după cum a spus Apostolul, ,,când a venit plinirea vremii, Dumnezeu, a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Galateni 4, 4-6)

Iubiţi fii duhovniceşti,

Câtă dragoste, câtă bunătate şi câtă purtare de grijă pentru om a arătat Părintele Ceresc, pentru a-l ridica din robia întunericului şi a-l face din fiu al păcatului, fiu al lui Dumnezeu, ne-o spune însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, atunci când zice: ,,că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe Fiul Său cel Unul-Născut, ca tot cel ce crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Niciun eveniment din istoria mântuirii nu poate să aibă o atât de mare importanţă pentru credincios, încât să-l renască, să-l răscumpere şi să-l facă făptură nouă în Hristos. Crearea şi răscumpărarea reprezintă rodul iubirii tainice a lui Dumnezeu, prin care El Se descoperă şi Se împărtăşeşte tot mai deplin naturii umane. Această taină a dragostei şi a purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru om se împlineşte prin naşterea cea mai presus de fire a Fiului lui Dumnezeu din Preasfânta Fecioară Maria. Veacuri de-a rîndul, însă, mulţi se vor întreba: de ce a fost nevoie, pentru mântuirea neamului omenesc, ca Însuşi Fiul lui Dumnezeu să se întrupeze şi apoi să moară răstignit pe cruce? Nu putea, oare, Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, cea negrăită, să găsească un alt mijloc pentru mântuirea noastră? Lămurirea acestei îndoielnice întrebări ne-a dat-o, pentru totdeauna, Sfântul Apostol Pavel, care spune: ,,Precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa moartea a trecut la toţi oamenii,
pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5, 12), tot astfel ,,printrun om a venit şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Corinteni 15, 21-22). Cu alte cuvinte, Hristos, Cel ce s-a întrupat şi s-a făcut om pentru noi, Care a pătimit pentru noi moartea pe cruce şi a înviat din morţi ca un Dumnezeu, este şi rămâne garantul nostru şi chezăşia mântuirii şi învierii noastre. Sfânta noastră Biserică întăreşte adevărul acesta, prin cântarea: ,,Taina cea din veac se descoperă astăzi şi Fiul lui Dumnezeu, Fiu al Omului se face, ca luând ceea ce este mai rău, să-mi dea mie ce este mai bun. Amăgitu-s-a de demult Adam, poftind să fie Dumnezeu şi n-a fost; iar Dumnezeu se face om, ca să-l facă pe Adam Dumnezeu” (Slava de la Laude, la praznicul Bunei-Vestiri)

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Venirea în trup a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos în mijlocul oamenilor şi naşterea Sa din Preacurata Fecioară Maria mai are, însă, şi o altă însemnătate pentru viaţa şi mântuirea noastră. Să pornim, deci, pe calea gândului şi să poposim lângă ieslea din Betleem, în care Pruncul Iisus, înfăşat în scutece, zâmbeşte Maicii Sale şi acoperă cu razele binecuvântării Sale pe magi şi pe păstori. Să ne îndulcim aici sufletele cu învăţături temeinice şi folositoare vieţii noastre de toate zilele. Precum se ştie, pruncul este simbolul nevinovăţiei. Pruncul Iisus este însăşi nevinovăţia întrupată. Fecioara este simbolul
curăţiei. Maica Preacurată a Pruncului dumnezeisc este tot ce a putut da pământul mai curat vreodată. O curăţie strălucitoare, sfinţită desăvârşit prin pogorârea Duhului Sânt asupra ei, în ziua cea mare şi binecuvântată a Buneivestiri. Mamă şi Copil, simbol al adevăratei familii creştine, aşa cum o doreşte Dumnezeu, cum suntem chemaţi să o înfăptuim toţi cei ce mărturisim, cu frică şi cu cutremur, numele cel sfânt al Domnului Hristos, adică toţi cei ce ne numim creştini. Către această sfântă familie au privit cu evlavie, cu încredere şi cu nădejde strămoşii, moşii şi părinţii noştri, iar icoana Maicii Domnului, cu Pruncul Iisus în braţe, nu a lipsit niciodată din casele lor. După pilda Maicii Preacurate, s-au aplecat maicile noastre asupra pruncilor lor. Cu nesfârşită dragoste şi duioşie i-au învăţat, îndată ce-au putut vorbi, să rostească numele Tatălui din ceruri, să-şi facă semnul Crucii, să îngenunche şi să se roage.

Tot după pilda Maicii Preacurate, şi-au dus ele pruncii la biserică şi s-au bucurat, văzând că pruncii lor cresc şi se întăresc în duh, se umplu de înţelepciune şi de darul lui Dumnezeu (Luca 2, 40). Biserica i-a îndemnat mereu pe părinţii ce se trudesc pentru bunul mers al familiei, cu povaţa Înţeleptului Solomon: ,,Ascultaţi, fiilor, învăţătura părinţilor voştri şi nu părăsiţi ceea ce v-au învăţat mamele voastre! Căci cunună plăcută vor fi acestea pentru capetele voastre şi lanţ preţios împrejurul gâturilor voastre” (Proverbele lui Solomon 1, 8-9). Înaintaşii noştri ne-au lăsat moştenire simţământul de demnitate omenească, încălzit la flacăra virtuţilor creştineşti, întărit cu focul dragostei de patrie şi de neam. De aceea, neamul nostru a fost întotdeauna un neam de oameni drepţi, plini de dragoste faţă de semeni, muncitori, devotaţi, cu înclinare statornică spre bună înţelegere şi pace.

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

De sărbătoarea Naşterii Domnului, Biserica adresează cuvânt de binecuvântare, mesaj de îmbărbătare şi de nădejde către toţi fiii şi fiicele ei, către întreaga lume. „Suflete şi inimă, spune cântarea bisericească, gătiţi-vă cu bucurie şi cu toată frica. Acum vine Împăratul Cel fără de început”.
Sufletul omului, mintea şi inima lui sunt chemate să înţeleagă taina Betleemului, să se deschidă spre Hristos, Cel ce ne-a născut din nou, spre nădejde vie. Nu orice fel de nădejde lumească şi vremelnică, ci nădejdea cea vie pe care Dumnezeu o dăruieşte, precum glăsuieşte proorocul Isaia: Eu, Eu sunt Cel ce dă nădejde! (Isaia 51, 12).

Rămânând întemeiaţi în credinţă, întăriţi şi neclintiţi de la nădejdea Evangheliei, suntem chemaţi să trăim în duhul Scripturii şi să-L mărturisim pe Hristos, Cel născut la Betleem, mort şi înviat pentru mântuirea lumii. Mărturisirea lui Hristos implică o viaţă personală de rugăciune, post şi jertfelnicie. A fi mărturisitor al lui Hristos înseamnă viaţă curată de familie, implicare responsabilă în societate şi onestitate în relaţia cu celălalt. Sărbătoarea Naşterii Domnului este moment potrivit pentru o conştientizare mai vie a demnităţii de creştin, a identităţii de român, a calităţii de om. Acestea toate se arată atât în mărturisirea credinţei celei adevărate, cât şi într-o atitudine responsabilă faţă de ceea ce se
întâmplă în jur.

Dacă privim societatea contemporană şi, în special, familia românească, nu putem să nu ne întristăm. Se vorbeşte permanent despre criza financiară, dar se neglijează faptul că cea mai gravă criză pentru lume este, în realitate, criza familiei. Atraşi în aşa-zisa comunitate virtuală a societăţii globalizate mediatic, se pare că tot mai mulţi au uitat cum este să-ţi petreci timpul cu soţia şi cu copiii, dar nu în faţa televizorului; cum este să stai cu vecinul în poartă la o vorbă ca nişte prieteni de-o viaţă; cum este să te rogi împreună cu ceilalţi în biserică, într-o părtăşie a dragostei. Omul de astăzi pare a fi tot mai mult prizonierul mediului informaţional generat prin televizor, ziare, publicitate şi internet – un peisaj arid în înţelesuri şi pustiu de sens. Tragic este acel destin al omului modern, dar şi mai tragic este faptul că puţini conştientizează problema înainte de a ajunge ei înşişi în mijlocul crizei, suferind consecinţele acesteia: destrămarea familiei, pierderea spiritualităţii, acceptarea necondiţionată a tuturor tentaţiilor. Oare cum s-a ajuns aici? Fabricanţii de iluzii şi vânzătorii de fantasme au sedus lumea cu momeala unei fericiri croite după măsura banului şi a confortului, şi a unei iubiri redusă la perspectiva limitată a sexualităţii. Modelele şi curentele de opinie, teoriile ştiinţifice şi ideologiile se insinuează cu atâta agresivitate în mintea omului modern, încât acesta, saturat de informaţii, dorinţe şi senzaţii în exces, nu mai găseşte niciun loc în suflet pentru a primi ceva bun şi folositor pentru viaţa sa.

Din ce în ce mai mulţi oameni au ajuns să înţeleagă faptul că ceva nu merge bine şi că totul se îndreaptă într-o direcţie greşită, dar nu ştiu ce să facă, iar pentru că se ştie că s-a ajuns la acest moment de criză, societatea contemporană oferă aşa-zise soluţii. De pildă, televiziunea, unul dintre principalii arhistrategi
ai războiului dus împotriva noastră astăzi, ne propune să stăm liniştiţi în fotolii pentru a urmări talk-show-urile unde alţii îşi vor bate capul cu problemele noastre. Noi putem sta liniştiţi: ,,cineva are grijă de soarta noastră” – opinia publică. Oare aceasta să fie calea sau întoarcerea cu toată inima la Dumnezeu?

Ne mirăm de ce copiii noştri sunt nefericiţi şi se avântă în tot felul de filozofii şi practici sinucigaşe! Ne întrebăm de ce soţul sau soţia, chiar şi atunci când nu le lipseşte nimic, se simt nemulţumiţi, nefericiţi, reproşându-şi fără motiv tot felul de nimicuri! Toate sunt simptomele aceleiaşi boli: se simt nedreptăţiţi, înşelaţi în aşteptările lor fireşti, în nevoia de a avea dragostea celuilalt, dragostea cea adevărată, curăţită de hipertrofierile unui ,, eu” bolnav.

În spatele acestei tendinţe de a ne ascunde în spatele pseudo-soluţiilor mediatice, se ascunde un egoism profund, născut, înainte de toate, din lipsa reală de comunicare şi din înţelegerea nevoilor celuilalt. În numele acestui egoism alegem să trăim doar pentru propriile interese, ignorând şi familia şi societatea ce ne înconjoară. Tot în numele lui acceptăm un consumism fără limită, în care lucrurile trecătoare ale acestei lumi sunt considerate singurele vrednice de dorit, în timp ce adevăratele valori sunt date uitării. Dacă ne situăm în acelaşi mediu care cultivă patimile şi egoismul ca şi cum ar fi cele mai mari cuceriri ale umanităţii, nu pricepem nici măcar ce ne lipseşte sau ce avem de reproşat celuilalt, ci resimţim doar nemulţumire şi un profund gol lăuntric.

Adevărata fericire nu-i mai este accesibilă, tolerând variantele surogat ale unei părelnice plăceri. Duhul lumii îi oferă, pentru moment, iluzia fericirii, punându-i la dispoziţie tot ceea ce i-ar putea capta atenţia, însă, în profunzime, omul căzut pradă propriului egoism se luptă să umple golul sufletesc lăsat în urma renunţării la comuniune.

Efectele acestei tulburări sunt resimţite cel mai acut în sânul familiei. Nu puţine sunt femeile care, alegând să fie mame, se simt frustrate pentru faptul că nu s-au realizat profesional, că nu au ales oportunităţile tinereţii, preferând să-şi crească şi educe copiii. Aceasta le-o spune mintea hrănită cu teoriile şi curentele vremii – deşi inima lor se odihneşte în preajma copiilor şi a soţului, la căldura căminului. Astfel de idei pot produce multă tulburare, ce merge până la crearea unei permanente stări conflictuale între soţie şi soţ, între părinţi şi copii.

La polul opus, aflăm o femeie care, pentru realizarea profesională, amână întemeierea unei familii, motivând că este prioritară consolidarea carierei. Împlinirea familială este condiţionată de veniturile materiale, de anumite compatibilităţi motivate mai mult sau mai puţin psihologic şi nu în ultimul rând, de parcurgerea, în prealabil a unor etape ale vieţii ce presupun mai degrabă libertinaj, decât o atitudine responsabilă. Întâlnim, de asemenea, tineri căsătoriţi, care refuză aducerea pe lume a unui copil, din cauza plăcerilor pe care le-ar putea pierde prin îngrijirea acestuia. Aceştia din urmă, deşi nu sunt lipsiţi de tot ce le-ar fi necesar pentru un trai mai mult decât decent, amână bucuria de a avea un copil, adesea chiar renunţă la ea, preferând să se lase purtaţi de un stil de viaţă lipsit de griji, de obligaţii şi, din păcate, de orice perspectivă cu adevărat importantă. În străfundul sufletului lor se simt nefericiţi şi neîmpliniţi, însă cazurile de refacere a propriei vieţi, de consolidare a familiei sunt din ce în ce mai rare. S-au înmulţit însă depresiile, consumul excesiv de alcool şi de droguri, dependenţa tot mai vizibilă de mediul virtual şi de informaţiile superficiale oferite de televizor.

Iubiţi credincioşi,

Aceasta este drama omului modern, aici putem afla cauza celor mai multe dintre bolile psihice sau trupeşti pe care acesta le suferă. Mintea, incapabilă să mai discearnă ceea ce este pozitiv şi folositor de ceea ce este negativ şi inutil în mesajul mediatic, adesea constrânsă să accepte false valori propuse de un pseudo-sistem educaţional, confundă binele cu răul, alegând astfel ceva potrivnic inimii, contrar propriei fiinţe zidite de Dumnezeu. Această prăpastie profundă între mintea îmbolnăvită de raţionalismul ateu al ideologiilor timpului şi inimă, nu exprimă altceva decât distanţa care se află între noi şi Hristos Dificultăţile familiei contemporane nu pornesc doar de la pretenţiile carieristice ale soţiei sau de la neacceptarea întregirii ei, prin naşterea de prunci, ci ele ţin de accentuarea lipsei de comunicare între soţi. Obosiţi şi complet marcaţi de rutina zilnică, cei doi uită să mai vorbească, să-şi mai împărtăşească întâmplările de peste zi, să discute cu calm şi cu multă purtare de grijă despre problemele cotidiene. Preferă să adopte o atitudine distantă, motivând că orice moment de comunicare este inoportun din cauza programului încărcat şi preferă să se însingureze. Amândoi uită că viaţa de familie este, înainte de toate, una bazată pe dragoste, pe respect şi, mai ales, pe comunicare sinceră.

Auzim tot timpul aceleaşi justificări: ,, faptul că trudesc toată ziua ca să câştig banii necesari oferirii întregului confort soţiei şi copiilor, nu-i asta cea mai bună dovadă că-i iubesc?” sau ,,faptul că merg la muncă şi, în acelaşi timp, mă ocup şi de gospodărie şi de creşterea copilului, nu-i aceasta dovada cea mai bună că-l iubesc?” Desigur, munca pentru dobândirea celor necesare existenţei este importantă, dar nu suficientă pentru a fi socotită măsura dragostei după care însetează un om pentru a fi fericit. Poţi foarte bine să munceşti numai pentru a-ţi face datoria socială şi mai puţin din dragoste. Poţi, bunăoară, să asiguri bunăstarea familiei numai pentru că este familia ta. Ea îţi reprezintă ,,e-ul” în faţa lumii, astfel că mulţi se comportă cu proprii copii şi cu soţia ca şi cum ar fi proprietatea lor, legitimată chiar prin munca depusă pentru a-i întreţine. Exemple asemănătoare întâlnim şi în cazul femeilor.

Dragostea adevărată nu pretinde nici recunoaştere, nici nu reproşează, nu caută ale sale, ci te face să te dăruieşti celuilalt întru totul. Dragostea te îndeamnă să faci răbdare când nervii soţului cedează şi te nedreptăţeşte, dragostea înseamnă să-ţi asumi pe celălalt cu toate slăbiciunile sale omeneşti, cu bolile şi neputinţele sale, căci om este şi nu o bucată de carne destinată desfătărilor trupeşti şi creării unei perpetue bune dispoziţii. Dragostea este un martiriu continuu, în care înveţi să dăruieşti, dăruindu-te înveţi să te smereşti, smerindu-te, te întăreşti în credinţă, rugându-te lui Dumnezeu să-i acopere lipsurile celuilalt şi propriile tale lipsuri. Fie şi numai atunci când unul dintre soţi iubeşte, celălalt va deveni cu siguranţă mai bun, mai mulţumit sufleteşte şi se va simţi odihnit în sânul familiei. Se poate însă dobândi această dragoste fără Dumnezeu? Se poate oare cultiva această iubire jertfelnică atunci când punem satisfacerea pântecului în primul plan, când hainele la modă sunt indispensabile pentru a ne simţi ,,fericiţi”, când ne îmbătăm simţurile cu dorinţe desfrânate şi ne credem centrul pământului?

Ne mirăm de ce, peste tot, aflăm despre divorţuri. Aproape jumătate dintre tinerele familii divorţează. Nu realizăm însă faptul că noi înşine nu ne-am crescut copiii în perspectiva întemeierii unei vieţi de familie. Furaţi de duhul lumii, ne-am educat copiii în ideea de a face carieră, de a câştiga cât mai mulţi bani în viaţă, de a arăta cât se poate de bine şi a fi cât mai independenţi, în genere, de a-şi procura cât mai uşor materia cu care să-şi hrănească egoismul şi trufia.

Dragostea părinţilor pentru copii este un sentiment atât de puternic şi de profund, încât Psalmistul David, insuflat de Duhul Sfânt, îl aseamănă cu iubirea dumnezeiască, zicând: ,,Precum iubeşte un tată pe fiii săi, aşa iubeşte Domnul pe cei ce tem de El” (Psalmul 102, 13). Şi Domnul nostru Iisus Hristos, în propovăduirea Sa, a alăturat îndurările Părintelui ceresc cu binefacerile iubirii părinteşti a oamenilor, spunând ,,Dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El”(Matei 7, 11). Aşadar, este firesc să ne iubim copiii mai mult decât orice, dar se întâmplă de prea multe ori că dragostea aceasta să fie departe de a fi toată după voia lui Dumnezeu.

Ne trudim din răsputeri să le facem fiilor noştri un rost în această viaţă vremelnică, dar neglijăm să-i pregătim şi pentru cealaltă viaţă care este viaţa cea adevărată. Uităm de rostul lor veşnic, uităm că pe copii ni i-a încredinţat Dumnezeu spre creştere şi, cu ajutorul Lui, să facem din ei cetăţeni ai Împărăţiei Sale. Dorim ca fiii noştri să fie fericiţi, dar le oferim o fericire iluzorie şi efemeră atunci când pierdem din vedere că Mântuitorul Hristos a făgăduit fericirea celor săraci cu duhul (adică smeriţi), celor ce plâng, celor prigoniţi pentru dreptate şi batjocoriţi pe nedrept pentru Numele Lui cel Sfânt.

Trăim într-o societate care promovează lideri, pentru care copiii noştri sunt mereu antrenaţi într-o competiţie. Trăim emoţiile alături de ei şi mereu visăm că ai noştri vor fi primii, sau cât mai în frunte, mereu câştigători, cei mai buni şi întotdeauna mai presus decât alţii, cu care ne-am obişnuit să-i comparăm. Dar ne-am întrebat vreodată în ce măsură sunt pregătiţi copiii noştri să întâmpine un succes? Ne-am gândit vreodată că un mare succes în ordinea exterioară a vieţii poate însemna începutul unui dezastru sufletesc, care să-i arunce în ispita încântării de sine şi a dispreţuirii celorlalţi? La ce-i foloseşte copilului nostru să fie mereu primul în clasament, dacă se înstrăinează de Dumnezeu? Înaintea lui Dumnezeu este mare cu adevărat numai acela care nu este câtuşi de puţin preocupat de mărimea sa, adică cel smerit.

Nu putem vorbi unui copil despre smerenie şi cu atât mai puţin unui adolescent, care trece prin perioada dificilă a descoperirii şi afirmării propriei identităţi, în care se consideră centrul tuturor lucrurilor şi crede că lumea toată gravitează în jurul lui. Deşi nu le putem vorbi despre smerenie, îi putem deprinde, încet, cu smerita cugetare. Să-i învăţăm că înaintea lui Dumnezeu fiecare suflet este la fel de important, chiar dacă unul are cinci talanţi, iar altul doar trei sau unul singur. Să le deschidem ochii ca să vadă ce este bun în fiecare dintre semenii lor. Să le educăm simţirea de a se putea bucura cu cel care se bucură şi a compătimi pe cel întristat. Să le explicăm că nu este atât de important succesul sau eşecul în veacul de acum, ci atitudinea sufletească faţă de acestea. Un eşec în care îşi vor recunoaşte partea de vină şi-l vor primi ca fiind îngăduit de Dumnezeu, spre folosul lor, poate fi un prilej de înaintare în viaţa duhovnicească, un pas important către Împărăţia lui Dumnezeu.

Aşa precum un succes deosebit pe care şi-l atribuie deplin, fără să vadă în el darul lui Dumnezeu, poate fi începutul unei prăbuşiri sufleteşti. Cum vom reuşi să dăm o educaţie creştină copiilor noştri într-o societate dominată de spiritul de competiţie? Explicândule mereu că noi, creştinii, suntem antrenaţi într-o altă competiţie, în care regula de bază este iubirea de Dumnezeu şi de oameni şi în care este câştigător acela care îşi cere iertare primul, care dă ,,Bună ziua” primul, care e întotdeauna primul la ce este mai greu, care sare cel dintâi în ajutorul celui necăjit sau în apărarea celui nedreptăţit. Nu spiritul de competiţie trebuie revizuit, ci ierarhia valorilor după care alergăm, pentru care ne zbatem şi ne luptăm. În ,,competiţia creştină” nu este biruinţă mai mare decât biruinţa asupra propriului egoism, asupra propriilor slăbiciuni şi neputinţe. Aici să-i vrem pe copiii noştri a fi cei dintâi!

Dorim multe pentru fiii noştri… Însă Mântuitorul Hristos ne-a arătat că există o anume prioritate în privinţa aceasta, zicând: ,,Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, iar celelalte se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta, dar avem arvuna ei încă de aici, încă de pe acum. Cine nu trăieşte de aici în Împărăţia lui Dumnezeu, nu va avea niciodată parte de ea.

În toată educaţia pe care o facem copiilor, rolul exemplului părinţilor este covârşitor. Sufletul curat al copiilor simte repulsie faţă de ipocrizie. De multe ori părinţii sunt mai atenţi la răspunsurile pe care le dau la întrebările copiilor, decât la modul în care ei înşişi îşi duc viaţa. Copiii sesisează ruptura între ceea ce zic şi ceea ce fac părinţii lor, iar faptul acesta discreditează în ochii lor învăţătura primită de la părinţi. De aceea, să grăim copiilor întâi cu fapta şi mai pe urmă cu cuvântul, având pururea în minte că ceea ce eşti îţi vorbeşte mai tare decât ceea ce spui. Să luăm aminte la Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu care a avut 11 copii (4 fii şi 7 fiice) şi a fost cunoscut ca un părinte harnic, înţelept şi generos care, împreună cu soţia sa, Doamna Maria Brâncoveanu, femeie curajoasă, evlavioasă şi iubitoare de Biserică şi Neam, reprezintă un model demn de urmat pentru familia creştină, pentru educaţia creştină a copiilor, pentru multa statornicie în mărturisirea dreptei credinţe şi promovarea valorilor culturii creştine.

Fraţi şi surori în Domnul,

Trăim într-o lume secularizată, în care valorile Bisericii sunt de cele mai multe ori contestate, respinse sau puse sub semnul întrebării. Ca părinte creştin, ajungi deseori să te întrebi: ce-i de făcut pentru a transmite copiilor noştri dragostea pentru credinţă? În alte vremuri, întregul mod al societăţii era clădit pe norme şi valori creştine, astfel încât era mult mai simplu să-ţi educi copiii fără a ajunge să te lupţi cu o lume întreagă pentru sufletele lor… Căci a fi părinte creştin în zilele noastre este o provocare la care trebuie să răspundem cu bărbăţie.

Suntem puşi în situaţia de a le vorbi despre Biserică unor copii asaltaţi de violenţa din jocurile pe calculator, de distracţii şi de ultimele tendinţe în modă. Pe lângă acestea, se adaugă şi presiunea mass-mediei şi a ,,grupului de egali”, gata oricând să le faciliteze accesul la tentaţiile secolului acesta, însă niciodată dispuşi să-şi asume responsabilitatea pentru degradarea treptată şi distrugerea tinerei generaţii. Această uşurinţă cu care copiii şi tinerii cad în mrejele acestor ispite este cauzată, în primul rând, de o lipsă tot mai acută a modelelor. Câtă vreme, şcoala românească acceptă cu multă uşurinţă modele externe, însă total nepotrivit contextului nostru social, refuzând valorile tradiţionale, nu putem vorbi despre o educaţie care să răspundă cu adevărat nevoilor elevilor şi celor ce vor deveni principalii susţinători ai ţării.

Cu mai bine de un veac în urmă, Spiru C. Haret începea o amplă reformă a educaţiei, pornind de la consolidarea în satele româneşti, a unui sistem ce cuprindea şcoala, învăţătorul, manuale şi programa perfect adaptată la nevoile lumii de atunci. Mulţi preoţi s-au implicat activ în această extraordinară muncă şi nimeni nu a avut ceva de obiectat în ceea ce priveşte compatibilitatea dintre Biserică şi Şcoală. Am descoperit în rafturile unui anticariat corespondenţa unui astfel de preot, Theodor Bălăşel care a reuşit în parohia lui să clădească, alături de biserică, şi o şcoală, şi un cămin cultural, să pună bazele unui sistem agricol eficient. În tot acest timp a rămas preotul satului şi tată a unsprezece copii. Dacă în condiţiile sfârşitului de secol XIX toate aceste fapte cu adevărat importante erau posibile, oare de ce astăzi ele trezesc animozităţi şi reacţii total nepotrivite?

Mulţi dintre adolescenţii de astăzi sunt copii fără copilărie. Urmând reţeta succesului neapărat, despre care am amintit deja, aleg să se maturizeze grăbit pentru a se integra artificial într-un grup de aşa-zişi prieteni şi, în ultimă instanţă, pentru a face pe plac unei societăţi pe cât de competiţionale, pe atât de inconştiente. La vârste fragede sunt învăţaţi despre lucruri pe care părinţii şi bunicii lor nu le puteau auzi fără să roşească, despre aşa numite realităţi absolut necesare dezvoltării lor. Astăzi se propune introducerea în şcoli, încă din cursul primar, a orelor de educaţie sexuală.

Denumirea aceasta sună aspru, sec, după cum este şi conţinutul pe care doreşte să-l transmită. Este covârşitor pentru sufletul unui copil să fie determinat să accepte că singurele care contează sunt relaţiile biologice, în timp ce dragostea, grija, respectul nu sunt decât sentimente ce ţin de alte vremuri şi pe care astăzi ne este jenă să le mai amintim.

Copilăria este prin definiţie o zonă în care copilul poate creşte şi se poate juca… Copilăria depăşeşte distincţiile de gen, pentru că principala ei caracteristică este nevinovăţia şi curăţia. Este de neimaginat ce se întâmplă în multe dintre şcolile occidentale, unde copiii sunt încurajaţi la şcoală să vorbească dezinvolt despre sexualitate. Cu timpul, sentimentul decenţei şi al ruşinii dispar, lăsând locul unei atitudini indiferente faţă de tot ceea ce ar trebui discutat în cadrul cel mai intim, mai tainic al familiei. Sunt foarte
mulţi susţinători ai acestui proiect, care consideră că acesta este foarte necesar pentru orice om, absolut necesar! Dacă acceptăm cu uşurinţă precocitatea cu care copiilor li se oferă posibilitatea de a pătrunde pe tărâmul sexualităţii, începând de la cele mai fragede vârste, vom fi obligaţi, mai târziu, să le oferim un răspuns şi un sprijin real pentru toate eşecurile pe care le vor suferi. Este inoportun să vorbeşti copiilor despre probleme delicate precum contracepţia şi nu atât pentru faptul că nu ar înţelege, ci pentru faptul că nu li se oferă, în egală măsură, perspectiva familiei.

Astfel vor începe să se îndoiască şi să-şi piardă capacitatea de a se mai ataşa de altă persoană. Ataşamentul este necesar pentru căsătorie, pentru familie şi, dacă ai suferit mult înainte să împlineşti optsprezece sau douăzeci de ani, îţi pierzi acest ideal. Dorinţa de a avea o familie se atenuează şi ea încetul cu încetul, lăsând locul unei singurătăţi plină de frustrare şi lipsită de perspectivă.

În esenţă, le distrugem abilitatea de a-şi întemeia o familie, ceea ce intră în contradicţie cu însăşi dorinţa tinerilor. Toate anchetele şi sondajele arată că aceştia au ca ideal de viaţă întemeierea unei familii, iar generaţia noastră are datoria să-i facă pe aceştia capabili şi din punct de vedere psihologic pentru a-şi consolida viitorul cămin. Tânăra generaţie ar trebui prevenită în legătură cu toate riscurile pe care le presupune acceptarea fără discernământ a provocărilor şi tentaţiilor lumii actuale, însă totul este trecut sub tăcere. În tot acest timp, anumite minorităţi încearcă să ne convingă de faptul că orice orientare sexuală este bună şi trebuie respectată, tolerată. În situaţia în care nu ne declarăm de acord cu această părere, suntem catalogaţi ca fiind „homofobi” şi susţinători ai discriminării.

Deşi acum pare a se promova libertatea, toleranţa, antidiscriminarea şi alţi asemenea termeni, aceştia sunt transmiţătorii unei aşa zise realităţi găunoase, folosite pentru a răsturna valorile şi a induce oamenii în eroare, manipulându-i. Dacă se continuă astfel, familiile sunt distruse, iar căsătoria este complet afectată.

Potrivit noilor modele, soţul şi soţia nu mai reprezintă un trup, ci sunt doi parteneri, între care poate exista cel mult un contract cu relevanţă strict economică şi socială. Consecinţa este că familia este înlocuită de un surogat, în care nici tatăl, nici mama nu mai acceptă să mai urmeze drumul firesc al căsătoriei. Această atitudine se oglindeşte cu claritate în criza demografică prin care trecem. Foarte curând, ea va conduce la probleme foarte grave în societate, deoarece sistemele noastre de asigurări sociale nu vor putea menţine standardele cu care ne-am obişnuit.

Aceste standarde permit încă menţinerea păcii, iar oamenii obţin fondurile necesare traiului. Odată ce acestea vor fi limitate – ceea ce se va întâmpla foarte curând, deoarece nu mai avem copii care să intre pe piaţa muncii şi să plătească taxe şi contribuţii sociale – sistemul social nu va mai putea funcţiona şi vom intra într-o zonă în care brutalitatea şi violenţa vor deveni omniprezente în societate. Când sistemul economic nu va mai permite bunăstarea materială de până acum, credem că se va mai întâmpla ceva: vom fi prea plini de griji pentru a ne mai preocupa de probleme precum homosexualitatea şi schimbarea de gen sau alte astfel de nebunii.

Revoluţia sexuală a adus cu sine o morală a relativităţii depline. Nu mai este condamnabil nimic la modul absolut, totul este relativ, totul se modifică de la o situaţie la alta. Întrucât tu eşti cel care îşi cunoaşte cel mai bine situaţia, doar tu eşti singurul care poţi decide moralitatea propriilor fapte.

Iubiţii mei,

Singurii factori în măsură să stăvilească aceste situaţii neplăcute sunt Familia, Şcoala şi Biserica. În acest context, Religiei îi revine rolul principal de a-i învăţa pe copii şi pe tineri binele, să fie toleranţi şi să aibă discernământ, oferindu-le repere fără de care aceştia riscă să se sufoce în faţa acestor asalturi ale răului. În ultimii ani credincioşii români, în special creştinii ortodocşi din România, sunt supuşi unei presiuni din ce în ce mai accentuate pentru a se obişnui mai întâi, a accepta apoi şi a-şi însuşi în cele din urmă ideea că Religia nu-şi are locul între disciplinele din trunchiul comun al educaţiei din ţara noastră. Sondaje de opinie comandate ideologic, diferite grupuri de reflecţie, fundaţii sau ONG-uri, care militează pentru eliminarea Religiei din şcolile publice de stat din România, încearcă să convingă opinia publică de
faptul că, odată cu democratizarea societăţii româneşti, încrederea în Biserică scade, iar importanţa religiei în viaţa românilor se diminuează şi ea pe zi ce trece.

Or, ceea ce deranjează, de fapt, este prezenţa Religiei – sau, mai bine spus, a Bisericii – în spaţiul public, dat fiind că şcoala nu este altceva decât o oglindă a societăţii. Şi aşa cum îi stă bine oricărei secularizări de tip balcanic, tendinţa de opunere faţă de predarea Religiei în şcoli este alimentată şi de idei cum că aceasta ar fi contrară progresului, societăţii democratice şi tendinţelor europene actuale. În consecinţă, Biserica Ortodoxă Română, care luptă pentru menţinerea Religiei în învăţământul de stat, este considerată ca retrogradă sau opunându-se unei societăţi a cunoaşterii promovată astăzi, cu insistenţă, în arealul european. Bineînţeles, lucrurile nu sunt noi, discursul celor care se opun predării Religiei în şcoli putându-se regăsi şi în alte epoci, în diferite părţi ale Europei. Luând exemplul Uniunii Europene, mult trâmbiţat de cei ce se împotrivesc predării Religiei în şcolile româneşti, observăm că România nu constituie nici pe departe o excepţie în cadrul UE, aşa cum lasă să se înţeleagă, de cele mai multe ori, discursul lor polemic. În întreaga Europă, studiul Religiei este prezent, într-o formă sau alta, în şcolile publice finanţate de Stat.

În acest context, ne arătăm surprinşi nu atât de solicitările acestor neprieteni ai orei de religie, cât mai ales de uşurinţa cu care o instituţie fundamentală a statului, precum Curtea Constituţională a României, s-a grăbit să declare articolele care prevăd că Religia este disciplină şcolară obligatorie, parte a trunchiului comun, ca fiind neconstituţionale şi discriminatorii. Aceeaşi lege aflată în vigoare stipulează foarte clar că elevul, cu acordul părinţilor, e liber să-şi aleagă pentru studiu religia şi confesiunea şi, mai mult, e liber să nu frecventeze ora de religie. Unde e constrângerea?

Unde sunt reclamaţiile elevilor sau ale părinţilor? Recenta hotărâre a Curţii Constituţionale de a solicita acordul scris al părinţilor pentru ca elevii să participe la orele de religie, cu toate consecinţele de rigoare, reprezintă un regres faţă de actuala Lege a Învăţământului, care prevede în articolul 18 (1) că „Planurile cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun“.

Acest act este o mare nedreptate făcută tocmai copiilor şi tinerilor care sunt beneficiarii orei de Religie, prin faptul că aruncă în derizoriu şi relativ preocuparea faţă de educaţia lor morală. Referitor la atitudinea de conştiinţă, se deduce că decizia Curţii Constituţionale din 12 noiembrie 2014 transferă toată
responsabilitatea de decizie asupra părinţilor, doar în cazul orei de religie, nu şi al altor discipline şcolare. Este evident că se încearcă descurajarea participării elevilor la ora de religie prin măsuri birocratice excesive pentru majoritatea părinţilor acestora, favorizând, în schimb, o minoritate care nu acceptă ora de religie, deşi învăţământul religios este garantat de Constituţie.

Privită simbolic, o asemenea atitudine împietează libertatea câştigată prin jertfa tinerilor din revoluţia din Decembrie 1989 şi al cărei semn vizibil în spaţiul public este ora de religie. Pentru un credincios, necesitatea orei de Religie este evidentă. Cei care militează pentru scoaterea orei de Religie din programa şcolară fie o consideră inutilă, fie văd în ea un mijloc de manipulare a conştiinţei elevilor de şcoală generală sau liceu. Consideră că un copil care frecventează constant orele de religie devine un om religios, ba chiar un creştin-ortodox, în mod automat, vrând-nevrând, peste voinţa sa. De ce nu este ora de religie inutilă? Concis spus, pentru că România are nevoie în viitor de o societate compusă din oameni morali. Nu credem că cineva ar putea contrazice cu argumente solide acest deziderat comun sau că oponenţii predării religiei în şcoli aspiră să trăiască într-o societate a viitorului anomică, anarhică, în care domneşte fărădelegea şi în care fiecare dintre noi ne-am purta ca nişte fiare sălbatice unii faţă de alţii. 

Sporirea râvnei creştine poate fi cheia scoaterii tinerilor din nemotivarea ce-i împinge spre suicid fizic şi moral, poate constitui redresarea lor întru demnitate umană. De zeci de ani copilul român este evaluat la ştiinţe pentru care nimeni n-a făcut referendum sau cerere să ne arate dacă reprezintă cu adevărat corola de lumini a gândirii umane. De ce recunoaşterea unui compus chimic ori a unei legi cinetice trebuie să fie mai importantă decât cunoaşterea de sine, de ce nota la matematică sau limbă străină este mai importantă decât nota la dispoziţie de viaţă, nu ne va putea explica niciun teoretician onest. De ce cunoaşterea formulei inerţiei e mai importantă decât scoaterea din inerţie a micuţilor noştri, niciun manual de evaluare nu va şti să răspundă. Poate că toate acestea s-au născut ca forme de evaluare de teamă ca nu cumva un spirit eliberat în Hristos să nu pericliteze dezastrul către care ne-a dus acest mod de a privi lucrurile.

Decizia Curţii Constituţionale privitoare la ora de Religie marchează o nouă provocare pentru misiunea Bisericii în societatea românească. Din acest motiv, Biserica Ortodoxă Română cheamă pe toţi credincioşii ei să apere şi să promoveze valorile credinţei creştine şi ale spiritualităţii româneşti, în relaţie cu instituţiile publice şi cu societatea românească în general. Nu întâmplător, anul 2015 a fost proclamat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi şi Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii în Patriarhia Română. Iată, în faţa atâtor provocări care se abat asupra fidelităţii noastre în credinţa pe care am moştenit-o să avem curajul mărturisirii, urmând exemplul Sfântului Ioan Gură de Aur care s-a dovedit a fi un apărător al dreptei credinţe, un învăţător al pocăinţei, un luminător al familiei
creştine şi al vieţii monahale şi un promotor al filantropiei creştine, precum şi al marilor păstori de suflete – ierarhi, preoţi şi călugări – care, prin slujirea şi activitatea lor, au contribuit la susţinerea, consolidarea şi dinamizarea vieţii şi misiunii parohiei şi mănăstirii sub toate aspectele.

Zelul misionar al Sfântului Ioan Gură de Aur nu trebuie
să rămână doar în paginile cărţilor de istorie, ci trebuie folosit ca
exemplul cel mai grăitor pentru misiunea Bisericii în actualitate. De
aceea, îndemnăm preoţii şi pe toţi cei interesaţi cu adevărat de viaţa
şi activitatea bisericească, să evidenţieze toate lucrările importante
ce s-au petrecut în parohiile lor. Figurile preoţilor venerabili de
odinioară şi ale personalităţilor ce au sprijinit strădaniile Bisericii
se cuvine să fie readuse la lumină, prin intermediul monografiilor
şi al evenimentelor de promovare a acestora. Deja, în mai multe
biserici şi mănăstiri din cuprinsul eparhiei această lucrare a fost
începută. Mănăstirea Comana, Mănăstirea Sfântul Ioan Rusul, Schitul Strâmbu – Găiseni, Centrul pastoral-cultural „Gavril Drugănescu”, biserica „Naşterea Maicii Domnului” din Meletie,
biserica „Sfânta Treime” – Smârda din Giurgiu, biserica „Sfinţii
Arhangheli Mihail şi Gavriil” de la Herăşti, biserica „Sfântul Ier.
Nicolae” de la Floreşti – Stoeneşti au realizat lucrări de înaltă
ţinută ştiinţifică şi duhovnicească, prin care încearcă să promoveze
activitatea pe care o desfăşoară. Multe dintre acestea au putut fi
realizate cu sprijinul şi cu implicarea autorităţilor locale, care au
înţeles adevărata valoare şi dimensiune a acestor eforturi. Meritul
acestor scrieri este, înainte de toate, unul misionar, pentru că într-o
societate care doreşte tot mai insistent ne-implicarea Bisericii,
aceasta trebuie să-şi rostească ferm cuvântul şi să nu cedeze în faţa
unor asemenea tendinţe. Vom fi alături de fiecare parohie unde se
va intensifica lucrarea pastorală, încercând să sprijinim eforturile
preoţilor şi credincioşilor pentru bunul mers al Bisericii noastre.

Fraţi creştini,

Suntem spre sfârşitul anului 2014. A fost un an greu
pentru toţi, iar pentru unii dintre semenii noştri chiar
foarte greu. Mulţi dintre confraţi şi-au pierdut locurile
de muncă, alţii au rămas îndatoraţi la bănci, pierzându-şi casele şi
alte bunuri. Drama plecărilor la muncă în străinătate a continuat
să facă victime în numeroase familii. Despărţirile dintre soţi s-au
înmulţit spre disperarea copiilor. O anumită stare de nelinişte s-a
strecurat în sufletele multora. Aceasta a fost, în general, atmosfera
care a dominat viaţa noastră şi a celor din jur în anul care tocmai se incheie. Apropierea sărbătorilor legate de Naşterea Domnului, Anul Nou şi Boboteaza aduce, parcă, o anumita linişte. Cel puţin
la suprafaţa lucrurilor o anumită stare de optimism se face simţită.
Ce se întamplă în adâncul sufletului, singur Dumnezeu cunoaşte.
Din pricina contextului dificil care defineşte viaţa omului
de un anumit timp încoace, se observă la mulţi o anumită
predispozitie spre deznădejde. Tristeţea, resemnarea, plictiseala
îşi fac loc tot mai mult în sufletele multora. S-a schimbat mult
lumea în ultimii ani – sau mai curând, noi ne-am schimbat,
adaptându-ne cu plăcere sau cu durere noului ritm. Timpul nu
mai este acelaşi, această substanţă a vieţii şi a memoriei noastre.
Cine să mai priceapă, oare, aceste lucruri, cine să mai afle răgazul
de a asculta şi a contempla trecerea timpului, căutând dincolo de
el la Cel de îl iconomiseşte? Nu ştim cum, dar, pentru că timpul
trece aşa de repede, nici lucrurile nu mai au însuşirile de odinioară
– frumuseţea, pacea, adâncimea şi odihna lor. Realitatea a devenit
fluidă, ne scapă printre degete, precum imaginile de la televizor
care vin şi pleacă. Iar viaţa noastră se transformă într-un vis.
Totul este cauzat de graba cu care se desfăşoară firul
lucrurilor, ghemul vieţii noastre. Alergăm de la serviciu acasă,
mai cumpărând câte ceva în drum, ne grăbim să mâncăm pentru
a ne încheia seara la televizor. Privim imagini care nu sunt, dar
devin ale noastre, precum într-un vis de noapte. Dar este noapte,
pentru că numai în umbra lucrurilor poate fi văzută alergarea
de imagini de pe micul ecran. La limită, când umbra e totală şi
realitatea dispare cu totul, strălucirea ecranului capătă cea mai mare vizibilitate. Astfel că omul de astăzi îşi duce existenţa între cele două lumi antinomice: realitatea şi imaginea ei, care o
concurează până la a o substitui cu totul. Tocmai de aceea zilele
vieţii noastre au ajuns atât de uniforme şi cenuşii, tot atât pe cât
sunt de asemănătoare între ele telenovelele, meciurile sau ştirile
de la televizor.
Cum procedăm pentru a ieşi din această situaţie? În chip
firesc, trebuie să ne întoarcem la adevăr, căci numai adevărul
ne face liberi şi fericiţi. Iar aceasta se poate împlini numai prin
Biserică, numai în Hristos. Din anul 2007, Patriarhia Română a
înfiinţat, cu binecuvântarea şi implicarea Preafericitului Părinte
Patriarh Daniel şi a tuturor membrilor Sfântului Sinod, postul de
televiziune Trinitas şi s-a extins la nivel naţional emisia pentru
Radio Trinitas. Cele două instituţii ale Bisericii reuşesc astăzi
să răspundă cu succes avalanşei de informaţie superficială cu
care suntem asaltaţi în fiecare zi. Nicăieri altundeva nu se mai
promovează dreapta credinţă, modelele autentice de viaţă
creştină, morala Evangheliei şi buna rânduială. De aceea, Vă
îndemnăm părinteşte să nu pregetaţi a acorda atenţie emisiunilor
celor două posturi, pentru că ele întregesc misiunea preotului,
fiindu-i acestuia de un real ajutor.
Există astăzi tot mai mulţi oameni care frecventează
des biserica şi chiar se spovedesc, dar nu progresează deloc.
Dimpotrivă! Viaţa lor nu diferă mult de cea a celor mai puţin
credincioşi: necazurile se ţin lanţ, nemulţumiri interioare,
conflicte, depresii, alunecări în păcate mari, divorţuri etc. Văzându-i, ceilalţi exclamă cu oarecare satisfacţie: ,,Şi ce le-a folosit că au fost credincioşi?!”. Problema este tocmai aceasta:
mintea, concepţiile, felul de a gândi şi simţi, de a ne raporta la
lume şi la ceilalţi de lângă noi nu sunt potrivit Evangheliei lui
Hristos, ci duhului lumesc, cu care mulţi dintre noi am crescut
şi în care ne-am scăldat până când au apărut încercările ce ne-au
adus sau readus la Biserică. Aşadar, nu numai prezenţa cu trupul
în sfintele biserici ne va putea ajuta, ci schimbarea minţii şi a
concepţiilor pătimaşe – la care unii ţin, din păcate, mai mult decât
la proprii copii, mai mult decât la propria familie şi sănătate, mai
mult decât la Hristos.
Trebuie să avem sinceritate şi hotărâre în a ne împotrivi
cugetării lumeşti, ideologiilor care, prin televiziune şi internet, ni
se sălăşluiesc în suflet. Împărţiţi între lume şi Dumnezeu, nu vom
putea dobândi o conştiinţă liniştită, nu ne vom putea împlini ca
oameni şi creştini. Desigur, în această lucrare de curăţire şi înnoire
a minţii nu-i bine să pornim singuri. Trebuie mai întâi să mergem
cât mai des la biserică pentru a ne împărtăşi de darurile Sfântului
Duh prin Sfintele Taine. Bunăoară, alături de chemarea numelui
lui Dumnezeu în rugăciune, este esenţial să ne adăpăm cât mai
mult mintea din cuvintele dătătoare de viaţă ale Evangheliei, ale
vieţilor şi învăţăturilor Sfinţilor Părinţi. Acestea au mare putere în
luminarea minţii, în cunoaşterea cu alţi ochi a lumii în care trăim
şi a conştientizării vieţii trăite până acum.
Mai importantă decât toate este însă aflarea unui
duhovnic iscusit, martor al conştiinţei noastre şi al cuvântului
lui Dumnezeu rostit către noi. De asemenea, pentru descurcarea
încâlcelii de idei şi dorinţe pătimaşe care ne stăpânesc mintea
şi sufletul, nu este suficientă doar acea spovedanie fugitivă
şi sumară a câtorva păcate, de genul: ,,nu am furat, ucis şi
desfrânat”! Numai cu aceasta nu facem decât să ne adormim
conştiinţa cu gândul că ne-am împlinit şi datoriile religioase,
însă fără a schimba semnificativ ceva în viaţa noastră. Pocăinţa,
„metanoia” în limba greacă, înseamnă, etimologic vorbind, o
schimbare a minţii, o părăsire a modului vechi de a gândi şi a
fi. Să ne întoarcem la rădăcinile credinţei noastre, la temelia
Bisericii, care sunt sfinţii. Să citim despre vieţile mucenicilor şi
să le admirăm credinţa, înţelepciunea, curajul şi virtutea. Să ne
aducem aminte cum au suportat chinuri de neimaginat din care
au ieşit nevătămaţi, binecuvântându-şi călăii. Sau noii martiri
care au supravieţuit neclătinaţi torţionarilor comunişti în lagăre
şi închisori. Să deschidem mineiele şi sinaxarele şi viaţa noastră se
va umple de modele cu calităţi admirabile, care, spre deosebire de
cele fictive pe care ni le înfăţişează societatea actuală, sunt oameni
adevăraţi care au trăit şi trăiesc în Hristos
Aşadar, noi suntem cei ce alegem – nu Dumnezeu ne
rezervă un destin sau altul! Viaţa noastră este, încă din lumea
aceasta, chipul fidel al hotărârii sau al nehotărârii noastre de a-L
iubi din toată inima, din tot sufletul şi din tot cugetul nostru pe
Dumnezeu.

Iubiţii mei fii şi fiice duhovniceşti,

Cu aceste gânduri şi poveţe, Vă îmbrăţişez în dragostea lui
Hristos şi Vă doresc tuturor să prăznuiţi Sfintele Sărbători
ale Naşterii Domnului, Anului Nou şi Bobotezei cu
pace, sănătate şi alese bucurii, potrivit datinii străbune. Totodată,
aducem mulţumiri celor care au sprijinit concret activităţile
Centrului Eparhial, precum şi tuturor clericilor şi credincioşilor
care au contribuit în fiecare lună cu banul lor la colecta naţională
pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului, înţelegând
că această biserică are valoare de simbol pentru întreg neamul
românesc. De aceea, Vă îndemn ca şi în anul următor să Vă aduceţi
obolul Dumneavoastră la realizarea acestei lucrări mari şi sfinte.
La cumpăna dintre ani, adică în noaptea de 31 decembrie 2014
spre 1 ianuarie 2015, suntem chemaţi să ne rugăm lui Dumnezeu,
Domnul timpului şi al istoriei, pentru sănătate şi mântuire, pentru
toţi românii din ţară şi din străinătate.
Împărtăşindu-Vă părintească binecuvântare, rog pe
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Domnul vieţii şi al păcii, să Vă
dăruiască toate cele de folos, bucurându-Vă de aceste sărbători
întru mulţi ani!
Al Vostru părinte duhovnicesc, de tot binele voitor şi
pururea către Domnul fierbinte rugător,

†AMBROZIE
EPISCOPUL GIURGIULUI