Pe locul unde se găsea peștera celor șapte tineri, cu trecerea timpului s-a construit un ansamblu arhitectonic bisericesc. Acesta a fost descoperit după săpăturile arheologice care s-au făcut în apropierea orașului Efes în anul 1927.

Sfinții cei șapte tineri, Maximilianós, Exakoustodianós, Iámvlihos, Martinianós, Dionísios, Ioánnis și Konstantínos au trăit în vremea împăratului Deciu (249-251 d. H.). Tinerii aceștia, îndată ce li s-a oferit prilejul, după ce au chibzuit îndelung, au împărțit tot ceea ce aveau săracilor și au mers și s-au ascuns într-o peșteră. Acolo, rugându-se pentru a se elibera de patimile trupești și a nu cădea în mâinile împăratului, și-au dat sufletele în mâna Domnului. Atunci când împăratul s-a întors în Efes, a cerut să-i fie aduși înainte, pentru a-i forța să aducă jertfe idolilor. Îndată ce a aflat că aceștia muriseră în peșteră, a poruncit ca gura peșterii să fie închisă cu un zid de piatră.

Trecuseră de atunci 194 de ani și ajungem în zilele împăratului Teodosie al II-lea cel Mic (408-450 d. H.). Atunci a apărut în sânurile creștinismului o erezie care nu accepta dogma învierii morților. Secta aceasta, la care aderaseră și câțiva episcopi, a provocat multă tulburare în Biserică. Împăratul, văzând tulburarea ce s-a produs în rândul creștinilor, nu știa ce anume să facă. Însă, nu a deznădăjduit, ci îmbrăcându-se într-un sac de păr, a stat jos pe pământ, și se tânguia, și se ruga lui Dumnezeu să-i arate în ce mod să înlăture această erezie.

Domnul nu a trecut cu vederea lacrimile împăratului, și i-a îndeplinit cererea în felul următor: cel care avea în stăpânire munții unde se găsea peștera în care se aflau cei trei tineri, a vrut, la un anume timp, să facă o stână pentru turma sa. Astfel, luând timp de două zile pietre pentru a-și construi stâna, încet, încet s-a deschis intrarea peșterii. Exact în acel moment, la porunca Lui Dumnezeu, cei șapte tineri, care muriseră în peștera aceea, au înviat și au început să vorbească între ei ca și cum adormiseră în ziua precedentă și acum tocmai se treziseră. Trupurile lor erau ca și înainte de a muri, fără să poarte urma stricăciunii, iar veșmintele lor nu putreziseră deloc din pricina umezelii din peșteră, deși trecuseră 194 de ani.

După învierea lor, cei șapte tineri și-au adus aminte că împăratul Deciu vroia să îi pedepsească, și exact despre acest lucru vorbeau ei acum. Maximilianós spunea către ceilalți: ,,Și dacă vom fi arestați, fraților, să dovedim curaj și să nu trădăm credința noastră nobilă. Tu, frate Iámvlih, mergi să cumperi pâine. Dar, de data aceasta să cumperi mai multe. Ieri ai cumpărat puține pâini și nu ne-au ajuns. Ne-am culcat aproape flămânzi. Și încearcă, de asemenea, să afli ce mai gândește despre noi Deciu”.

Când Iámvlihos a mers în oraș a văzut pe un stâlp de marmură semnul Sfintei Cruci. Acest lucru i-a produs uimire și bucurie, în același timp, văzând că Sfânta Cruce se afla expusă și în alte spații publice. De asemenea, a observat că clădirile nu mai semănau cu acelea pe care le știa el, și nu mai recunoștea nici oamenii pe care îi știa cândva. Credea că are vedenie sau că a căzut în extaz. S-a dus la brutărie, a luat pâinile pe care le avea de cumpărat și, după ce a plătit, a plecat imediat grăbindu-se să ajungă la ai săi la peșteră. Pe când se pregătea el să plece, vede pe brutari că trec din mână în mână moneda de argint cu care el plătise pâinile, privind spre el și spunând că acesta a găsit vreo comoară, pesemne, de vreme ce moneda cu care plătise pâinile avea pe ea chipul împăratului Deciu care murise cu 194 de ani în urmă.

După întâmplarea aceasta Iámvlihos s-a speriat foarte tare și a rămas fără grai, crezând că aceștia l-au recunoscut și îl vor pârî ca să fie arestat și dus în fața împăratului Deciu. A căzut, așadar la picioarele lor și îi ruga zicând: ,,Vă rog, domnii mei, aveți în mâinile voastre toți banii mei, vă dau înapoi și pâinile pe care le-am luat. Lăsați-mă doar ca să plec”. Brutarii i-au răspuns: ,,Arată-ne comoara pe care ai găsit-o și dă-ne și nouă o parte din ea. Altfel, te vom preda ca să fii omorât. Și, spunând aceasta, i-au și trecut un lanț gros în jurul gâtului și au început să îl târască pe drumul principal al orașului. Mai apoi, l-au dus la judecător pentru a fi judecat. Acela, îndată ce l-a văzut, l-a întrebat: ,,Spune-ne, tinere, cum ai găsit comoara, cât de mare este și unde se găsește?”. Sfântul i-a răspuns: ,,Eu nu am spus că aș fi găsit vreo comoară. Moneda cu care am plătit pâinea o am de la părinții mei. Și nu știu ce se întâmplă cu mine acum. Atunci, judecătorul l-a întrebat: ,,Din ce oraș ești?”. Iámvlihos a răspuns: ,,Din acest oraș, dacă acesta este Efes”. Atunci, judecătorul l-a întrebat iarăși: ,,Care sunt părinții tăi? Să vină și ei aici, și, dacă vor adeveri ceea ce spui, te vom crede”. Sfântul i-a răspuns: ,,Acela este tatăl meu, și acela este rudă cu mine și cutare este bunicul meu”. Judecătorul, imediat ce a auzit ceea ce a spus sfântul, i-a răspuns: ,,Numele pe care le-ai pomenit nu sunt cunoscute, și, în afară de aceasta, sunt nume care nu se mai folosesc astăzi. Prin urmare, nu cred nimic din ceea ce ne-ai spus”. Atunci, sfântul i-a spus judecătorului: ,,Eu nu am altceva ce să spun, acesta este adevărul. Nu cunosc alt adevăr”.

După ce a ascultat ceea ce a avut sfântul de zis, judecătorul i-a spus: ,,Nelegiuitule, moneda pe care ne-ai arătat-o are zugrăvit pe ea chipul împăratului Deciu și este veche de aproape 200 de ani. Cum crezi că poți să ne păcălești în felul acesta?”. Atunci, Iámvlihos a căzut la picioarele judecătorului de față cu toți cei adunați acolo, și îi ruga zicând: ,,Vă rog, domnii mei, spuneți-mi, unde se găsește împăratul Deciu care era în orașul acesta?”. Toți cei prezenți i-au răspuns: ,,Nu mai există împăratul Deciu în vremea aceasta. Acesta a împărățit în urmă cu foarte mulți ani”. Atunci, Iámvlihos le-a spus: ,,Din acest motiv sunteți surprinși, domnii mei. De aceea, haideți să mergem împreună la peșteră, și, poate din ceea ce veți vedea, veți crede tot ceea ce v-am spus eu. Eu știu doar că am fugit din oraș din pricina lui Deciu, iar ieri, venind să cumpăr pâine, tocmai l-am văzut pe Deciu care intra cu suita sa în oraș.

Episcopul Marínos, auzind tot ceea ce a povestit Iámvlihos, i-a spus judecătorului: ,,Eu am impresia că ceea ce se întâmplă este o mare minune de la Dumnezeu. Să mergem, să-l urmăm cu toții la peșteră!”. Și au pornit împreună spre peșteră, Iámvlihos, urmat de episcopul Marínos și mulțime de popor. Primul a intrat în peșteră Iámvlihos, apoi a intrat episcopul, care, imediat ce și-a întors privirea în partea dreaptă a intrării în peșteră, a zărit o cutie pecetluită cu două peceți de argint. Cutia aceasta fusese așezată acolo de Rufínos și Theódoros (care erau creștini), și care fuseseră trimiși acolo împreună cu alții de către împăratul Deciu, pentru a astupa cu pietre intrarea în peșteră. Cei doi creștini scriseseră și sinaxarele celor șapte tineri, și au scris și numele acelora pe plăci de plumb. Așadar, când s-au strâns acolo toți fruntașii poporului, împreună cu judecătorul, au deschis acea cutie și au găsit înăuntru plăcile de plumb, pe care le-au citit, și au simțit cu toții că aceasta este o mare minune care se întâmplă. Au intrat, apoi, mai adânc în peșteră, și i-au găsit acolo pe ceilalți și au căzut la picioarele lor. S-au așezat mai apoi cu toții la pământ și au început să îi întrebe. Sfinții le-au povestit despre fiecare dintre ei, și despre prigoana lui Deciu împotriva creștinilor. Auzind cele ce sfinții le povesteau, toți au fost cuprinși de mirare și dădeau slavă Lui Dumnezeu, Cel care face minuni.

Atunci, judecătorul și episcopul Marínos au redactat o scrisoare către împăratul Teodosie, în care au povestit toate faptele acestea minunate. Acela s-a minunat foarte despre câte a auzit, și a alergat la rându-i imediat la Efes. Odată ajuns acolo, a intrat imediat în peșteră. Acolo i-a găsit pe cei șapte tineri și, după ce a căzut cu genunchii la pământ, a udat cu lacrimi picioarele sale și le-a șters apoi cu veșmântul său. Bucuria și emoția lui erau nemărginite, de vreme ce Domnul nu a trecut cu vederea rugămintea sa, și l-a învrednicit să vadă cu proprii ochi învierea morților. Pe când împăratul Teodosie, episcopii și ceilalți vorbeau cu sfinții, aceștia au simțit că le este somn și așa, în fața tuturor, au adormit în Domnul.

Atunci, împăratul, după ce a oferit daruri prețioase de aur și argint, a poruncit să fie lucrate șapte racle argintate în cinstea sfinților și să fie așezate acolo cinstitele lor moaște. Dar, în noaptea care a urmat, sfinții i-au apărut în vis împăratului și i-au spus: ,,Împărate, lasă-ne mai departe în peșteră, acolo unde s-a întâmplat învierea noastră. Astfel, după ce a avut loc un mare sinod al episcopilor și al fruntașilor cetății, împăratul a poruncit ca moaștele sfinților să fie depuse în peșteră, așa cum aceia îl rugaseră în vis. În continuare, a organizat în locul acela o mare serbare, a oferit găzduire și daruri bogate tuturor sărmanilor din Efes, și a scos din închisoare pe toți episcopii care fuseseră închiși fiindcă propovăduiseră dogma învierii morților. Mai apoi a avut loc o slujbă la care au participat toți cei prezenți, la care s-au citit rugăciuni și toți au dat slavă Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos.

Laud ceata celor șapte mucenici
Care a arătat lumii învierea morților

sursa: pemptousia.ro