Acasă > Cuvinte de folos > Pr. Constantin Sturzu: Am aflat că sunt pe moarte

Pr. Constantin Sturzu: Am aflat că sunt pe moarte

Am aflat că sunt pe moarte

pr. Constantin Sturzu

Pe scurt: să nu ne mai plângem de milă! Apoi, să primim Trupul Său spre a se atinge de al nostru (cum altfel, dacă nu prin împărtăşanie?), iar mintea noastră se va încredinţa de Cuvântul care o va şi trezi şi o va ridica, tânără şi dornică de viaţă, din sicriul în care s-a cuibărit până acum.

De ceva vreme încoace, un foarte bun prieten, suferind de o boală incurabilă, îşi aşteaptă, din clipă în clipă, sfârşitul. Este, cum se spune, pe moarte. Medicii nu-i mai dau nici o şansă, deşi deja a depăşit cu mult momentul până la care aceştia pronosticau că va mai trăi. Oricât de multă experienţă ai avea cu astfel de situaţii (iar ca preot te întâlneşti deseori cu persoane ce-şi numără zilele care le-au mai rămas), tot nu ştii ce este mai bine să zici sau să faci. Rugăciunea şi sfintele taine sunt singurul ajutor real, dar, din punct de vedere uman, e foarte greu să empatizezi cu durerea unui astfel de bolnav. E ca şi cum ai cere unui om sătul de mâncare să-l înţeleagă pe unul flămând. Sfinţii da, ei pot să empatizeze cu totul în astfel de situaţii, pentru că ei se pun cu toată fiinţa la rugăciune pentru aproapele lor, ajungând să primească şi să cunoască, uneori la propriu, durerile acestuia. Harul care izvorăşte din Dumnezeu îi face capabili de acest lucru; acest har se revarsă peste ei întrucât se unesc atât de intim cu Hristos Domnul, Cel ce S-a răstignit pe cruce, luând asupra Sa toate păcatele lumii. Cei care nu au ajuns să guste dulceaţa sfinţeniei, nu au, oare, nici o şansă să-i înţeleagă pe cei aflaţi în cumplite chinuri sau chiar pe moarte?

Hai să ne întoarcem un pic spre noi, cei care nu ne considerăm a fi ameninţaţi de spectrul trecerii în lumea de dincolo. Să ne gândim, spre exemplu, la condiţia noastră din punct de vedere biologic, la fragilitatea acestui trup care poate oricând ceda în faţa unei boli pe care nici nu bănuieşti că o ai. Faptul că acest trup nu poate exista fără a respira (decât foarte puţine momente), fără a mânca şi fără a bea, ca să vorbim doar de aceste nevoi fundamentale, nu înseamnă cumva că el este în permanent pericol? Dacă nu-i împlinesc trupului meu una din aceste nevoi, după o vreme, mai scurtă sau mai lungă, funcţie şi de rezistenţa organismului, nu se poate întâmpla altceva decât să survină decesul. Asta înseamnă că respir, mănânc şi beau pentru a putea trăi şi, implicit, pentru a amâna moartea. Cu alte cuvinte, nu doar cel cu un diagnostic medical necruţător, ci şi eu, omul care mă cred sănătos, sunt pe moarte! Doar că moartea este amânată prin faptul că trupul meu îşi primeşte acele elemente vitale, care-i asigură prelungirea vieţii, poate chiar pe foarte mulţi ani, dar care nu pot împiedica inevitabila întâlnire cu sfârşitul.

„Eu sunt pe moarte! Eu chiar sunt pe moarte!” Cât de straniu sună să repeţi aceste cuvinte. Până acum câteva clipe credeai că asta e valabil doar pentru celălalt, nu şi pentru tine. Acum realizezi că, aşa cum acela este încă în viaţă doar pentru că e conectat la o serie de aparate şi primeşte anumite medicamente (de care depinde viaţa lui), tot aşa şi tu eşti în această viaţă doar pentru că trupul tău încă mai primeşte substanţele hrănitoare şi absolut necesare unui trup altminteri gata să cedeze. Mai mult decât atât, dacă trupul meu e pe moarte, nici despre suflet nu putem spune că se simte prea bine. Orice păcat săvârşit îl răneşte, iar unele păcate rănesc sufletul până la a-l omorî, de aceea se mai şi numesc păcate de moarte. În fapt, despre tot omul care nu trăieşte în comuniune reală cu Dumnezeul Cel Viu putem spune că este mort din punct de vedere duhovnicesc. Această moarte se manifestă şi ca o întunecare şi o slăbire a puterilor sufleteşti, încât omul nu mai poate lucra binele, nu-i mai poate iubi pe cei din jurul său cu o iubire nepătimaşă. Dar, poate ce e mai important, un om mort din punct de vedere sufletesc nu mai trăieşte decât la nivelul biologicului şi al socialului, căutând să-şi împlinească tot felul de pofte şi ambiţii, nefiind conştient, evident, că investeşte într-o viaţă a unui trup aflat, precum am constatat, el însuşi pe moarte. Faptul că bolile psihice au ajuns să aibă o incidenţă crescută în zilele noastre (depresia, spre exemplu, face ravagii în rândul tuturor categoriilor, chiar şi la copii) este un semn al morţii sufleteşti. Un om mort sufleteşte poate să şi fie foarte activ, să aibă rezultate notabile în plan economic, politic, artistic, sportiv sau în oricare alt domeniu, dar, cu toate acestea, viaţa lui să fie lipsită de sens, fără gust, fără nici un fel de bucurie curată şi autentică.

Plânsul de milă

Ce ne facem când constatăm că suntem în acest punct, adică pe moarte şi în moarte? Un răspuns îl găsim în Evanghelia ce se va rosti mâine în biserici: „Şi după aceea, S-a dus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit.Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te. Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său” (Luca 7, 11-16).Tâlcuirea patristică a acestei pericope ne indică faptul că prin văduvă trebuie să înţelegem sufletul care s-a lepădat de bărbatul său, adică de Dumnezeu (Hristos mai este numit şi Mire al sufletului nostru).„Singurul copil” este mintea sau duhul sau inima (denumirile diferă în literatura teologică), adică ceea ce este mai adânc în suflet şi „locul” prin care omul intră în relaţie cu Dumnezeu (la exorcismele care se fac înainte de botez, preotul alungă, cu puterea lui Dumnezeu, pe diavolul „care se încuibează” în inima catehumenului, care parazitează şi bruiază comunicarea/ comuniunea omului cu Dumnezeu). Acest copil mort (adică duhul omului) este purtat în sicriu (a se înţelege trupul care se face ca un mormânt) afară din cetate (rupt, cu alte cuvinte, de Ierusalimul ceresc, de sălaşul celor vii în veac).

Avem acum și soluția la acest concubinaj al nostru cu moartea. Aparent, în cazul trupului care este pe moarte nu se poate face nimic, întrucât, din Evanghelii înțelegem că tânărul din Nain a fost înviat tot cu trup muritor. Dar faptul de a putea învia, prin puterea Fiului lui Dumnezeu, deja este semn că și noi vom învia, la sfârșitul veacurilor, cu un trup care nu va mai cunoaște lipsurile actualului nostru trup, fiind, cum se spune, nestricăcios. Căci chiar și în actualul nostru trup fiind, dacă ne lipim de Viață și de Cel ce este Izvor al vieții, putem pregusta învierea, făcând din el „vas al Duhului Sfânt”. Dar dacă și trupurile celor mai sfinți dintre oameni tot au gustat moartea atunci și trupul nostru va gusta, la un anumit moment, din amărăciunea despărțirii de suflet (avem, ca excepție, pe Ilie și Enoh, care au fost ridicați cu trupul la cer, dar și ei vor trebui să moară cu trupul, mai înainte de sfârșitul lumii). Sufletul, însă, nu este condiționat de trebuința vreunei morți. El poate să învieze deja încă de pe acum și să nu mai moară. Mântuitorul ne spune limpede că „Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață”(Ioan 5, 24). Acum, nu mai târziu, ne putem și noi muta, cu tot sufletul, din moarte în adevărata viață. Condiția este să ascultăm cuvântul Lui, așa cum a facut-o tânărul din Nain.

Însă pentru a putea asculta și primi cuvântul lui Dumnezeu este nevoie să te oprești din plâns – de aici și îndemnul adresat văduvei din Nain: „Nu plânge!” Să încetăm a ne mai plânge de familia în care ne-am născut, de relele și abuzurile pe care le-am suferit, de vecini, de țara în care trăim, de „ghinioanele” care ne urmăresc în viață, de preotul care nu se ridică la inalțimea standardelor noastre, de viitorul sumbru pe care-l întrezărim, de trupul nostru însuși sau de neputințele noastre șamd, șamd. Pe scurt: să nu ne mai plângem de milă! Apoi, să primim Trupul Său spre a se atinge de al nostru (cum altfel, daca nu prin împărtașanie?), iar mintea noastra se va încredința de Cuvântul care o va și trezi și o va ridica, tânără și dornică de viață, din sicriul în care s-a cuibărit până acum. Până nu vom face astfel, noi suntem cei mai de plâns, chiar mai mult decât cei cu boli grave și care sunt, doar medical vorbind, pe moarte.

Sursa: basilica.ro

  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.