Acasă > Cuvinte de folos > Pr. Constantin Sturzu: Cina la care s-au întâlnit cananeeanca, vameşul şi fiul risipitor

Pr. Constantin Sturzu: Cina la care s-au întâlnit cananeeanca, vameşul şi fiul risipitor

144059_cina_cea_de_taina

ORNAM1

Cina la care s-au întâlnit cananeeanca, vameşul şi fiul risipitor

pr. Constantin Sturzu
 

Adică împărtăşania nu se dă celui cuminte şi moraliceşte impecabil, dar cu pretenţia că „i se cuvine”, ci se dă celui ce este în permanentă stare de pocăinţă, care are conştiinţa că a „cheltuit în păcate viaţa lui” şi care, la fiecare Sfântă Liturghie, reface traseul fiului risipitor, de la chinuitoarele roşcove ale unei existenţe (încă) în afara lui Dumnezeu, la negrăita veselie a Cinei la care se jertfeşte „viţelul cel îngrăşat”.

Continuăm a comenta, în lumina anului omagial euharistic (2014), pericopele lunii februarie, după ce, într-un articol anterior, am sesizat înţelesuri ale sfintei spovedanii şi ale sfintei împărtăşanii plecând de la cele patru lecturi evanghelice duminicale din luna ianuarie. Prima duminică a lunii februarie ne-a amintit de insistenta rugăciune pe lângă Domnul a unei femei de alt neam decât iudeii (cf. Matei 15, 21-28). Femeia aceasta – cananeeancă – cerea lui „Iisus, fiul lui David” ca fiica sa să fie izbăvită de demonul care o chinuia. Strigătul ei rămâne o vreme fără un răspuns din partea Domnului, Care Îşi continuă drumul „prin părţile Tirului şi ale Sidonului”. Abia când intervin apostolii, Mântuitorul vorbeşte, dar nu direct către ea, ci către ucenici, însă astfel încât răspunsul să fie auzit şi de către această mamă disperată…

La fel se întâmplă şi în taina spovedaniei. Avem în duhovnic un ucenic al Domnuluicare poartă strigătul nostru de implorare a milei. Duhovnicul este, dacă e să ne exprimăm în termenii moderni, o adevărată „interfaţă” între noi şi Dumnezeu, cel care face posibilă comunicarea noastră cu El. De aceea se şi cere să primim orice cuvânt de la spovedanie ca de la Dumnezeu, căci doar aşa el poate deveni lucrător în viaţa noastră (asta, evident, după ce ne-am ales cu grijă acel povăţuitor în care să avem încredere că ne poate ghida spre mântuire). Convingerea Bisericii este că, şi dacă un sfat ar fi dat greşit la scaunul de spovedanie – duhovnicul cugetând omeneşte, nu duhovniceşte -, pentru credinţa noastră că e de la Dumnezeu şi pentru ascultarea noastră, împlinirea acelui cuvânt aduce roada aşteptată, căci Dumnezeu va îndrepta ceea ce este greşit, ulterior. Finalitatea spovedaniei, evaluată în dimensiunea sa dialogică, este deci şi aceea de a ne pune în contact direct (mijlocit la început) cu Dumnezeu, aşa cum femeia cananeeancă a ajuns să vorbească direct cu Mântuitorul. E ceea ce se întâmplă în cazul celor care primesc şi încredinţări divine directe, dar care sunt în armonie cu cele primite la scaunul de spovedanie… Dar cel mai tulburător lucru ce reiese din „păţania” cananeencei este modul în care ea se smereşte şi acceptă „fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor”. Şi stăpânul casei, şi câinele mănâncă dintr-o aceeaşi pâine, chiar dacă cel din urmă doar din resturile ei. Şi cel virtuos, ce s-a învrednicit a fi numit „casnic al lui Dumnezeu”, şi cel ce s-a „câinit” de atâtea păcate, dar care s-a pocăit şi a fost dezlegat spre a se împărtăşi, se hrănesc din acelaşi trup şi acelaşi sânge al Domnului. Dumnezeu nu face nici o diferenţă atunci când ne hrăneşte euharistic.

***

În Duminica Vameşului şi a Fariseului (Luca 18, 10-14) învăţăm că la spovedanie venim să ne căim de faptele noastre cele rele, nu să ne lăudăm cu cele bune ale noastre. Fariseul nu exagera cu nimic, chiar împlinise cele ale Legii. Ba, mai mult, avea întrutotul dreptate când vedea că „ceilalţi oameni” sunt „răpitori, nedrepţi şi desfrânaţi”. Era o constatare corectă, dar care lui nu-i folosea absolut deloc, dimpotrivă. Judecându-i pe ceilalţi după greşelilor lor – fără a lua în calcul, eventual, şi faptele bune pe care le vor fi făcut aceştia – şi constatând la sine doar lucruri bune – fără a se gândi că, poate, va fi avut şi greşeli sau porunci pe care nu le-a împlinit -, fariseul nu face decât să rateze„îndreptarea”. O ratează pentru că nu o caută: el vinde „îndreptarea” pe„îndreptăţire”. Aşa e şi la spovedanie, cu cei care vin să se laude cu cele bune şi/sau spovedesc păcatele altora, în loc să se ocupe de ale lor.

Atitudinea vameşului este corectă nu doar ca model de pocăinţă, ci şi ca mod de raportare la euharistie. Atunci când acesta, cu ochii în pământ şi bătându-şi, cu durere, pieptul, spune: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”, el spune, de fapt: „Doamne eu am greşit şi am căzut într-un mod de existenţă în care întreaga mea făptură este neputincioasă, coruptă fiind de relele săvârşite. Doar Tu, Doamne, mă poţi izbăvi de trupul morţii acesteia, doar dacă Te jertfeşti Tu pentru mine, ca să-mi dai viaţă din viaţa Ta, doar aşa eu pot învia, mă pot ridica la demnitatea la care m-ai chemat atunci când m-ai creat”. Şi atunci înţelegem că noi putem alege să ne hrănim cu rodul jertfei săvârşite pe Golgota – adăpându-ne din acea coastă dumnezeiască împunsă de suliţa soldatului, adică să ne adăpăm din Izvorul (Sursa) vieţii noastre. Dar putem să şi refuzăm, plini de sine, considerând că ne-am câştigat deja dreptul la viaţă veşnică prin faptele/ meritele noastre. Aceasta este mentalitate fariseică.

***

Reflectând asupra Duminicii întoarcerii Fiului risipitor (Luca 15, 11-32), unii pot trage concluzii greşite. Este vorba de cei care consideră că dacă nu au păcate mari, grave, atunci nu au ce spovedi. Când am spus, la parohie, că ne putem spovedi şi săptămânal, nu puţini au fost cei care au vociferat, considerând că te apropii de scaunul de spovedanie doar când ai ceva grav pe suflet (avort, furt, desfrânare etc.) sau atunci când „mai aduni ceva păcate, să ai ce spune”. Căci uite – susţin aceştia – fiul risipitor s-a pocăit pentru că a greşit mult, a plecat de acasă, a pierdut averea în desfrânări, fapte pe care fratele fiului risipitor, cel cuminte şi ascultător, nu le-a făcut. Aici este la mijloc o păcăleală drăcească. Omului i se pare că dacă „n-a dat în cap la nimeni, n-a furat, nu şi-a înşelat soţul/soţia etc.”, înseamnă că nu are ce spovedi. Or taina pocăinţei nu se reduce la a sesiza lucrurile rele săvârşite. Chiar şi reducându-o la asta, şi tot am găsi ce spovedi şi zilnic. Căci, nu-i aşa?, cine poate să trăiască un ceas şi să nu păcătuiască? A păcătui nu înseamnă a face unul din lucrurile grave, strigătoare la cer. În orice secundă în care nu suntem cu totul uniţi cu Dumnezeu, suntem în păcat (căci asta înseamnă a fi în afara lui Dumnezeu). Dar, chiar şi neluând în calcul acest aspect, tot am găsi suficiente motive să ne spovedim. Iată, fratele fiului risipitor a dat dovadă de invidie şi de neiubire de aproapele său (şi rudă de sânge, pe deasupra!). Acestea nu sunt lucruri de spovedit? Mai mult, acest frate mai mare căuta aprecierea şi răsplata, or nu acestea sunt lucrurile pe care le căutăm atunci când plecăm genunchii noştri sub epitrahil.

Iar ceea ar trebui să ne pună foarte serios pe gânduri este că „viţelul cel îngrăşat”(adică Hristos euharistic, în tâlcuirile patristice) nu a fost junghiat decât pentru fiul risipitor, nu şi pentru fratele său. Adică împărtăşania nu se dă celui cuminte şi moraliceşte impecabil, dar cu pretenţia că „i se cuvine”, ci se dă celui ce este în permanentă stare de pocăinţă, care are conştiinţa că a „cheltuit în păcate viaţa lui” şi care, la fiecare Sfântă Liturghie, reface traseul fiului risipitor, de la chinuitoarele roşcove ale unei existenţe (încă) în afara lui Dumnezeu, la negrăita veselie a Cinei la care se jertfeşte „viţelul cel îngrăşat”.

***

Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi pare a pune în dificultate demersul nostru, la o lectură, chiar şi atentă, a pericopei de la Matei 25, 31-46, nesesizând elemente de legătură nici cu spovedania, nici cu euharistia. Şi totuşi dialogul pe care-l poartă Împăratul cu cei separaţi – „cum desparte păstorul oile de capre” – de o parte şi de alta este unul relevant pentru cel ce voieşte a se spovedi. De la cei de-a dreapta, învăţăm că nu e bine să ne asumăm nici un merit din faptele noastre. Cu smerenie să spunem: „Când, Doamne, am făcut eu ceva bun?”. Iar dacă sesizăm, totuşi, fapte concrete prin care am împlinit voia Domnului, să spunem că nu suntem decât nişte „slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17, 10).

De la cei de-a stânga, învăţăm că întotdeauna trebuie să mărturisim nu doar răul pe care l-am făcut, ci şi binele pe care nu l-am făcut, deşi ne stătea la îndemână şi nu se cerea de la noi decât un dram de bunăvoinţă. Căci asta se cere când ţi se spune să hrăneşti pe cel flămând sau să răcoreşti pe cel însetat (din cele care-ţi prisosesc, pe care de multe ori le arunci la gunoi!), să primeşti pe cel străin (în casa ta, nu să-i plăteşti cazarea la un hotel!), să îmbraci pe cel gol (cu haina aceea care stă degeaba în garderoba ticsită!), să cercetezi pe cel bolnav (nu să-l vindeci!), să mergi la cel aflat în teminţă (nu să-l eliberezi!). Adică nu ni se cer lucruri peste puterile noastre sau care ar presupune un mare efort, ci tocmai cele care ne sunt foarte la îndemână.

Hristos se smereşte, identificându-se cu „aceşti prea mici” tocmai spre a ne da şansa să Îi venim în ajutor – adică să ne plecăm spre El. Aşa se smereşte şi când preface prescura în sfântul Său trup şi vinul liturgic în sfântul Său sânge. Devine, astfel, accesibil! Căci cine poate spune că este greu a deschide gura spre a primi aceste sfinte taine (cu excepţia celor gravi bolnav, desigur). Problema este cum ajungem până la acest moment, dacă noi ne străduim să aflăm calea spre potirul euharistic. Căci o dată ajunşi acolo – cu dezlegare şi binecuvântare – Hristos Domnul face totul posibil şi accesibil. Revoltător de accesibil pentru toţi fraţii fiilor risipitori şi pentru toţi fariseii acestei lumi!

Sursa: http://www.doxologia.ro

Categories: Cuvinte de folos Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.