Acasă > Cuvinte de folos, Predici > Pr. Constantin Sturzu: Visul umanist secular naşte „derbedei”

Pr. Constantin Sturzu: Visul umanist secular naşte „derbedei”

Visul umanist secular naşte „derbedei”

pr. Constantin Sturzu

Uman, în sensul desăvârşit al cuvântului, nu poate fi decât Dumnezeu care S-a făcut Om pentru ca noi să devenim dumnezei.

 

 

Campania de defăimare a Bisericii e departe de a se încheia, ba chiar tinde a lua proporţii. De aceea vom face trimitere, ceva mai încolo, la o reacţie de acest gen a unui om politic. Deocamdată să ne întoarcem puţin la cei care orchestrează, de ani buni de zile, în România, atacuri sistematice la tot ceea ce înseamnă viaţă religioasă. Este uşor de constatat că suportul ideologic al celor care se erijează în apărători ai democraţiei şi ai drepturilor omului îl reprezintă umanismul secular. Nu fac aici referire la vreo organizaţie sau mişcare anume, care ar avea acest concept în denumire, ca atare sau deghizat. Ci fac referire la un tip de mentalitate care nu este deloc nouă în cultura europeană, care s-a dezvoltat pe măsură ce omul a dobândit o din ce în ce mai mare autonomie faţă de natură şi a căpătat încredere în forţele sale. Dezvoltarea ştiinţei şi a culturii au adus cu sine şi această ispită, a ideii că omul nu mai are nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu, că-şi este suficient sieşi.

Culmea este că, indiferent de gradul de dezvoltare economică sau de cât de înalte sunt creaţiile culturale, omul devine mai degrabă un element marginal, mai mult chiar decât în epoci în care nu exista o atât de mare încredere în puterea raţiunii. Constatând o criză a umanismului european, unul dintre cei mai lucizi filosofi ai perioadei interbelice, Nicolai Berdiaev, se simte îndreptăţit să constate existenţa unei dialectici interioare a acestuia,„în care umanismul trece în antiumanism. Afirmarea omului drept fiinţă sieşi suficientă are ca revers negarea omului, duce la descompunerea principiului pur uman în principiul care pretinde a fi mai presus de uman (supraomul) şi în principiul care, indubitabil, se află mai jos de uman”(Nikolai Berdiaev, Cunoaşterea de sine, Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 246). Iar vinovată de acest antiumanism este tocmai încrederea exarcebată a omului în propriile sale forţe, fapt corelat şi cu neglijarea sau chiar cu exilarea lui Dumnezeu din viaţa personală şi din cea socială.Într-un cadru îngust, strict antropocentric, omul nu-şi mai manifestă deplina sa forţă creatoare, relativizarea valorilor producându-se, în opinia lui Berdiaev, pe fondul unei adevărate „democratizări” a culturii, în epoca unei revolte plebeiene contra oricărei culturi aristocratice”, care ar dori să anuleze orice tip de inegalitate.

Aşa s-a ajuns la campania deşănţată care se face astăzi pentru legitimarea unor deviaţii sexuale, la hirotonia femeilor în anumite confesiuni, la promovarea dreptului fiecăruia de a-şi schimba, prin operaţii chirurgicale, sexul şamd. Toate acestea într-o lume în care promiscuitatea şi vulgaritatea, violenţa şi decăderea morală, transformarea omului în utilizator de tehnică performantă concomitent cu pierderea accentuată a dreptului la intimitate, furnizarea de alimente din ce în ce mai chimizate şi creşterea gradului de dependenţă faţă de medicamente şi multe, multe alte elemente de acest gen indică mai degrabă un anumit grad de dezumanizare către care se tinde. Acest proces de decădere spirituală nu are un sfârşit decent, nu există o limită dincolo de care să nu se poată coborî. Decăderea de care vorbeşte şi rusul Berdiaev duce omul înspre bestialitate. Iar orientarea spre bestialitate nu este generată doar de coborârea în subteranele umanităţii, ea este în egală măsură provocată şi de o supraînălţare a ei. Căci cu cât se aburcă mai sus omul, rupând legătura cu Dumnezeu, cu atât mai mare este căderea. De câte ori nu aţi citit în presă despre oameni de mare rafinament intelectual sau cu poziţii sociale mai mult decât onorabile care se dovedeau a fi vinovaţi de fapte pe care nu le întâlneşti nici la reprezentanţii regnului animal? Un umanism fără Dumnezeu, cu cât accentuează mai mult rolul omului şi autonomia sa, cu atât mai mult, în mod paradoxal, îl afundă în tenebrele subumanului. Vinovatul principal pentru acest traseu de coşmar, în care bestialitatea devine singura ţintă posibilă, este identificat de Berdiaev în triumful pe care l-a avut iluminismulveacului al XVIII-lea şi care îşi arată, în continuare, şi roadele sale nefaste.

Uman nu poate fi decât Dumnezeu

De altfel nici aplicarea seacă a unor principii religioase în viaţa sa nu-l pot salva pe om de la această cădere. Nici măcar poporul lui Israel, al Vechiului Testament, deşi popor ales al lui Dumnezeu, nu a fost scutit de ispita de a face din principii un idol şi de a se dezumaniza, în felul acesta. Spre exemplu, încercând o aplicare „în literă”, nu „în duh” a poruncii de a se ţine departe de popoarele idolatre, ajunseseră până acolo încât să-i socotească pe unii ca aceştia drept un soi de „câini”. Mulți dintre

evreii de atunci, ba chiar uneori și apostolii Mântuitorului, se mirau când Domnul vorbea cu romanii, cu samarinenii sau cananeenii, tratându-i cu respect. De aceea ne scandalizează, cumva, acele cuvinte aparent crude şi jignitoare („Nu este bine să iei pîinea copiilor şi s-o arunci cîinilor” – v. Matei 15, 26), pe care El le adresează femeii cananeence care cerea să-i izbăvească fiica de un demon şi care are, la rândul ei, o replică de o smerenie uimitoare: „Da, Doamne, dar şi câinii mănîncă din fărîmiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (v. 27). Domnul nu făcea, pe de o parte, decât să rostească ceea ce mulţi de pe lângă el gândeau, arătându-le cât de inumană era o astfel de mentalitate, ce urmări poate avea în modul nostru de a ne raporta la un om. Pe de altă parte o face pentru a evidenția și mai mult cât de vrednică de admirație era, de fapt, această femeie, vindecându-o, apoi, pe fiica ei, și exclamând, ca niciunde altundeva în Evanghelii: „O, femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie după cum voieşti „ (v. 28). Acest episod noutestamentar, ce va fi evocat mâine în bisericile ortodoxe, ne întăreşte, o dată în plus, gândul că omul – indiferent de cât de bine intenţionat, de cultivat, de civilizat sau de moral ori cât de „fidel” unor principii abstracte, fie ele și de natură religioasă, ar fi -, nu poate fi pe deplin uman (sau umanist). Uman, în sensul desăvârşit al cuvântului, nu poate fi decât Dumnezeu care S-a făcut Om pentru ca noi să devenim dumnezei. Scoţând din ecuaţie divinitatea, nu putem obţine decât un calcul meschin, o aritmetică a profitului şi a plăcerilor imediate, o filosofie fragilă, bazată pe o raţiune umană atât de limitată şi de limitativă. Umanismul secular, în care omul pare a fi „despovărat” de tot ceea ce nu i-ar fi propriu în sensul natural al cuvântului, nu poate avea nimic în comun cuumanismul creştin, pentru că, în acesta din urmă, omul îşi capătă cea mai înaltă demnitate posibilă tocmai prin comuniunea sa spirituală, în cel mai intim grad, cu cel care este Dumnezeul-Om.

Soluţiile la problemele omenirii nu se pot identifica doar în gândirea şi acţiunea umană din care excludem intervenţia divină, cum cred umaniştii seculari. În lipsa unei relaţii cu oPersoană divină, omul este capabil de orice, chiar şi de crimă, după cum ne confirmă şi geniul lui Dostoievski. A se vedea, spre exemplu, reacţia recentă a unui domn politician care a afirmat, tranşant şi fără echivoc, la o televiziune, că toţi preoţii din ţara asta (cu doar trei excepţii) sunt nişte derbedei. Credeţi că a reacţionat cumva la această insultă vreun umanist secular? Citiţi ce scrie pe unul dintre saiturile lor la secţiunea care defineşte umanismul secular: „El afirmă valoarea, demnitatea şi autonomia individului şi dreptul fiecărei fiinţe umane la cel mai mare nivel de libertate posibilă, compatibilă în acelaşi timp cu drepturile altora. Umaniştii au datoria de a se îngriji de întreaga umanitate, inclusiv generaţiile viitoare. Umaniştii sunt de părere că moralitatea este o parte intrinsecă a naturii umane, bazată pe înţelegere şi grijă faţă de ceilalţi, ce nu are nevoie de confirmare externă.”O persoană care crede profund în aceste valori citate anterior, ar trebui, nu-i aşa?, să nu aibă somn noaptea, să protesteze vehement când o categorie socială este insultată într-un mod atât de urât de o personalitate a vieţii publice. Dacă cineva ar fi afirmat despre atei că sunt toţi nişte derbedei, cu siguranţă am fi avut parte de o astfel de reacţie. Dar aşa, când n-ai nici un Dumnezeu, de ce să te deranjeze faptul că în jurul tău există persoane jignite şi umilite public?

În fapt, taman atacurile inflamate ale umaniştilor seculari au creat, voit sau nu, condiţiile prielnice pentru astfel de „ieşiri”, precum cea a fiului marelui violonist Ion Voicu. Într-o astfel de situaţie, umaniştii atei mai degrabă par a se vedea cu un vis împlinit: acela ca Biserica şi membrii ei (clerici sau laici) să devină victime ale linşajului mediatic. Nefiind între cei trei preoţi de excepţie pe care-i cunoaşte domnul Voicu (care se declară „un bun creştin practicant”, de altfel), nu-mi rămâne decât şansa ca, în conformitate cu eticheta lipită de domnia sa, să-mi asum şi eu statutul de „derbedeu”. Şi, în duhul femeii cananeence, îi adresez şi eu un gând mai „golănesc”: „Da, domnule Mădălin Voicu, dar şi derbedeii sunt tot oameni, şi pentru ei S-a răstignit Hristos. Să vă rugaţi şi pentru noi, gunoiul acestei lumi, să ne mântuiască Domnul!”(Variantă revizuită de autor a textului publicat în cadrul rubricii „Acum, după două mii de ani”, în ediția tipărită a Ziarului de Iași.)

Categories: Cuvinte de folos, Predici Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.