Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: Predică la Duminica a 19-a după Rusalii (2013)

Predică la Duminica a 19-a după Rusalii 

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Scara Raiului, Manastirea Sucevita

Iubiții mei,

În Evanghelia zilei [Lc. 6, 31-36], ehtrosuldușmanul nostru este iubitul nostru!

Și prin asta Domnul nu a vrut să ne spună că nu putem să avemdușmani, că nu e nimeni în stare să ne urască, să ne invidieze, să ne dorească răul…ci că nimeni, cu adevărat, nu ne este dușman.

Nici omul, nici demonul, nici animalul, nici vântul, nici apa, nici timpul, nici spațiul…nu ne dușmănesc cu adevărat. Nu ne stauîmpotrivă.

Pentru că raportarea creștină la toți și la toate e o raportare a dragostei.

Dacă suntem ai lui Dumnezeu, dacă Dumnezeul iubirii ne umple de slava Lui, nimeni nu ne e dușman…pentru că, prin El, toți suntprietenii noștri.

În inima împăcată cu Dumnezeu, în mintea înțelegătoare, care cunoaște de ce și pentru ce se petrec toate lucrurile, toate sunt curate, toate sunt sub paza lui Dumnezeu, sub privirea Lui și nimic nu panichează, nu șochează.

De aceea, omul care e cu Dumnezeu, nu vede nici în om și nici în demon un potrivnic real, pe cineva care ne conturbă cu adevăratmântuirea, pentru că noi suntem în mâna lui Dumnezeu.

Cine, cum, prin ce mijloace…poate să ne scoată din mâna Lui?

Numai noi înșine ne scoatem din mâna Lui, din relația cu El, când alegem distanța/ păcatul/ deznădejdea singurătății.

Tocmai de aceea nimeni nu ne e vrăjmaș cu adevărat.

Pentru că vrăjmașul nostru, neprietenul nostru, e tocmai cel care ne invidiază, care ne gelozește pentru ceva anume.

Și pentru ca să fii invidiat, trebuie să fii cunoscut.

Nu te urăște cineva care nu te cunoaște deloc.

Iar invidia, care naște răutăți la adresa ta, vine dintr-o dragoste bolnavă.

Pentru că te invidiază cineva tocmai pentru că te cunoaște. Te cunoaște într-un fel pătimaș, bolnav. Și de aici toate lucrurile care decurg din boala aceasta în mișcare, din boala sufletească a invidiei.

Acesta e motivul pentru care Domnul, deși păstrează în v. al 35-lea cuvântul ehtrus/ vrăjmași [GNT], pune lângă el pe agapate/ iubiți. Un paradox aparent…

Însă tocmai pentru că pot fi iubiți vrăjmașii, de aceea și Domnul a arătat că vrăjmaș nu are consistență reală, pentru că oricând poateredeveni prietenul nostru cel care ni se împotrivește.

Mulți cred că iubirea e lucru greu și, la fel, și iertarea.

Însă iubirea și iertarea sunt ca respirația. Sunt foarte ușoare.

Cel mai greu e să urăști. Să te lupți, continuu, cu Dumnezeu și cu oamenii.

A iubi e ușor, a te smeri e ușor, a ierta e ușor, a te ruga e ușor…

Mai greu e să ții în tine, la nesfârșit, ura, răzbunarea, invidia, insolența, nesimțirea…și să cauți clipa, ceasul, ocazia, ca să o împroști ca pe o cerneală a sepiei.

Acesta e motivul pentru care oamenii, care se tot apropie de Dumnezeu și se umplu de slava Lui, nu mai au timp și nici chef de ceartă, de ură, de răzbunare, pentru că înțeleg greul…bolii sufletești.

Și cunoscând cât răul face ura, cât rău face invidia, îi compătimesc pe cei care se complică și se pervertesc cu răutatea…și, mai ales, îi compătimesc pe demoni, care sunt ființe foarte triste, foarte singure…în stare de cele mai mari atrocități tocmai pentru că sunt foarte neîmpliniți.

Cum să te mai cerți cu cel care se ceartă zi de zi cu Dumnezeu în inima lui și pentru care suferă tot felul de dureri?

Sau ce lucru bun poți aștepta de la demoni, care, de mii de ani lucrează zilnic răul?

De aceea, orice cădere și alunecare a noastră în păcat trebuie trăite cu mare smerenie și acuratețe, pentru că în căderile noastre observămcâtă determinare au demonii în a ne provoca la păcat.

Și cum să nu te umpli de smerenie, când îi simți pe demoni, non-stop, cum îți lucrează curse, cum nu obosesc, în pisălogeala lor, la a te invita iar și iar la aceeași cădere în păcat…pe când râvna noastră pentru bine, pentru lucruri frumoase e infimă?

Cine sunt mai ageri în râvna lor: demonii sau noi?

Pentru că râvna noastră pentru Dumnezeu, râvna noastră pentru bine ar trebui să fie de zeci de ori mai mare decât a demonilor pentru rău.

Pentru că noi ne umplem de slava lui Dumnezeu, suntem întăriți de El pentru a face binele, pe când demonii, de unii singuri, împotriva slavei lui Dumnezeu, ne provoacă la asemenea rele.

Râvna lor pentru rău îi costă mult. Multe dureri pe demoni.

Și cu toate acestea nu se dau înapoi de la a ne provoca rele. Ni le provoacă cu orice risc.

Pe când binele îl facem cu Dumnezeu. Și binele e sănătos și ne umple de sănătate.

Iar dacă suntem plini de sănătatea lui Dumnezeu, de mântuirea Lui, de iertarea Lui, dacă El ne poartă în toate spre bine, de ce, de ce totuși noi, ca niște nerecunoscători lamentabili, Îi întoarcem spatele lui Dumnezeu și facem rele și mai mari, și mai respingătoare, cu totul lipsite de minte?

Lucru din care înțelegem, că pentru a lupta cu păcatele, cu patimile și cu demonii în noi, înseamnă a lupta cu strategie, a lupta ascetic și că lupta asta trebuie învățată de la Sfinți, adică de la cei care au biruit în această luptă, în ciuda tuturor căderilor lor.

Pentru că aici, în lupta cu păcatul…se vede cine suntem.

Aici se vede rezistibilitatea noastră teologică, cât suntem de intimi cu Dumnezeu și ce fel de sensibilitate avem când ne confruntăm cu cei care, din diverse motive, ne stau împotrivă.

Așa că cine e vrăjmașul nostru, când noi alegem păcatul în locul lui Dumnezeu?

Cine e vrăjmașul nostru când n-avem un sfat de dat, o carte de împrumutat, o faptă bună de făcut?

Și cum trebuie să iubim…vrăjmășia din noi, adică impulsul egoist, care ne scoate din comuniunea cu Dumnezeu?

Cum ne împăcăm cu noi înșine, cum ne suportăm pe noi înșine, cumne iubim pe noi înșine, dacă noi suntem cei mai mari dușmani ai noștri?

Simplu! Admițând în ființa noastră că orice gând sau sentiment sau avânt de voință, care ne scoate din relația cu Dumnezeu, care se împotrivește voii Lui…e vrăjmașul nostru.

Și că acest vrăjmaș al nostru, adică omul nostru cel vechi, trebuie răstignit/ remodelat/ curățit din iubire de Dumnezeu.

Căci pe măsură ce eu mă supun în toate lui Dumnezeu, înțeleg că toțiau nevoie de iubire, că toți au nevoie de frumos, că toți au nevoie de har în viața lor.

Că viața fără har e un iad continuu.

Și de aceea iubind, eu pot împrumuta, pot ajuta, pot fi bun și milostiv, mă pot îngriji de binele tuturor, mă pot ruga și îi pot ierta pe toți, pentru că văd lucrurile dinspre veșnicie spre istorie, dinspre Dumnezeu spre oameni.

Așadar iubirea duhovnicească, care e o mare harismă, e un dar al lui Dumnezeu pe care îl primim în urma tuturor faptelor și intențiilor noastre bune și iubitoare față de întreaga creație.

E desăvârșirea binelui după ce am făcut și dorit tot binele.

De aceea nu trebuie să o confundăm cu iubirea pentru oameni, pentru animale, pentru plante în general…pentru că iubirea pe care ne-o cere Dumnezeu e iubirea pe care El ne-o dă, cu care El ne umple, după ce ne vede pe noi înfocați după a face binele față de toți.

Fapt pentru care umanitarismul, faptele de ecologizare ale mediului, asistența socială…sunt pași spre iubirea lui Dumnezeu. Însă iubirea Lui se coboară în noi, când noi dovedim că suntem, cu adevărat, iubiri vii, dogoritoare, pentru creația preafrumoasă și preasfântă a lui Dumnezeu.

Însă, dacă nu avem iubirea Lui…trebuie să alergăm după ea!

Pentru că nu putem împlini poruncile lui Dumnezeu dacă nu alergămdupă a face binele, după a înțelege oamenii, după a prețui toate eforturile lor, mici sau mari, pentru a îmbogăți omenia între noi.

Și, iubiții mei, e nevoie tot mai mult de a ne arăta grija, sensibilitatea, disponibilitatea pentru a sări în ajutor și pentru a fi în dialog cu oamenii!

Dialogul cel mai mărunt, de foarte multe ori, scapă de multă singurătate și dă multă încredere oamenilor.

Ce facem pentru cineva sau pentru mulți se vede.

Lucrurile se schimbă în bine dacă sentimentele noastre sunt reale, sunt vii, sunt familiarizante.

Căci cu toții avem nevoie să ne simțim o mare familie, umanitatea creată de Dumnezeu și să căutăm să ne înțelegem tot mai multidentitatea și alteritățile din jurul nostru.

Și când voia lui Dumnezeu e împlinită, minunile se petrec.

Și orice schimbare în bine în oameni e o mare minune.

De aceea să fim oameni ai minunii, ai schimbării continue!

Să fim oameni ai profunzimii, ai conlucrării, ai comuniunii!

Dumnezeu să ne întărească în toată așteptarea cea bună…și să nu pregetați în a ierta.

Rugăciunea, cuvântul bun și întrajutorarea sunt iertarea de care toți avem mare nevoie. Amin!

Sursa: http://www.teologiepentruazi.ro