Acasă > Predici > Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: Predică la Duminica a 31-a după Rusalii (2013)

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: Predică la Duminica a 31-a după Rusalii (2013)

Predică la Duminica a 31-a după Rusalii

Iubiții mei,

Evanghelia de azi [Lc. 18, 35-43] ne învață lucruri importante despre credință.

Lucruri pe care trebuie să le verificăm în noi…ca să vedem dacă credința noastră areaceste însușiri.

Și anume că credința se roagă, că credința stăruie în nădejde, că credința e dialogică, că edemnă, că e iubitoare și recunoscătoare.

Pentru că cel orb, din Ieriho, a cerut milă nu de la oameni ci de la Fiul lui David, de la Mesia, de la Singurul care putea să îl miluiască potrivit cererii sale.

De aceea credința e demnă, pentru că nu se încrede în oameni ci în Dumnezeu.

Însă, e adevărat, Dumnezeu lucrează prin oameni la bucuria și mântuirea noastră. Numai după ce noi ne punem cu totul nădejdea în El.

O credință care se roagă (v. 38-39)…

Și care, în același timp, stăruie în nădejde, pentru că nu i se răspunde imediat.

Însă credința e dialogică, pentru că orbul vorbește cu Domnul (v. 41-42).

Și îi cere lucruri cu demnitate, scurt, concis, fără temenele infinite…

Lucru care trebuie să ne învețe pe noi să fim deschiși, să acționăm imediat când ni se cereajutorul, dacă putem să dăm ajutor, și să nu ne placă umilința nesfârșită a oamenilor în fața noastră.

Pentru că atunci când umilești, ești, de fapt, umilit de demoni.

Ești îmbrobodit de ei…și te crezi important, de-ne-dat-jos…pentru că ți-ai uitat originile și demnitatea.

Însă demnitatea umană nu se pierde prin boală!

Nici prin sărăcie.

Iar cine are curajul să umilească săraci, văduve, orfani, oameni cu deficiențe, cu metehne…se umilește pe sine.

Pentru că arată că nu e om…nici măcar atunci când poate să arate că e om din destul.

Iar fostul orb, odată vindecat, ne arată că credința e iubitoare și recunoscătoare pentru că acesta „Îl urma pe El lăudând pe Dumnezeu [doxazon ton Teon]” (v. 43).

Însă, mai înainte de toate, observăm că credința e văzută în mișcare, ca stare interioară a omului, ca mod de acțiune al lui.

Pentru că Evanghelia de față vorbește despre cum se manifestă credința, cum arată ea într-un om și nu despre conținutul ei teologic.

Fiindcă acest conținut teologic, obținut prin citire și prin experiență și prin receptare de experiență trebuie să se manifeste viu, organic, iubitor, doxologic.

Iar Domnul ne ajută cu exemple, cu exemple vii de viață ortodoxă pentru ca să înțelegem care e credința care ne mântuie (v. 42).

Pentru că, pe de o parte, avem nevoie de credința adevărată a adevăratei Biserici a lui Hristos, care vine de la El la noi iar, pe de altă parte, trebuie să ne însușim, în mod existențial, această credință.

Riscurile sunt de ambele părți.

Dacă nu ești ortodox, ești mai aproape sau mai departe, potrivit erorilor în care crezi, de credința și viața Bisericii Ortodoxe iar, dacă ești ortodox, asta nu te mântuie automat, pentru că trebuie să îți însușești credința și viața ortodoxă în mod ființial.

Așa că, a te naște într-o familie de creștini ortodocși nu e un privilegiu, dacă nu afli dreapta credință a Bisericii și nu o întrupezi pe măsura ta.

Dacă vrei să fii ortodox cu adevărat, atunci, da!, e un mare dar de la Dumnezeu că te-ai născut acolo unde e Biserica.

Dar dacă nu faci nimic pentru mântuirea ta, pentru umplerea ta de viața lui Dumnezeu, a te fi născut acolo, într-o țară ortodoxă, înseamnă o călcare în picioare a darului lui Dumnezeu.

Pentru că unii Îl caută pe El…și Îl găsesc după dureri imense…pe când noi stăm cu El la masă de când suntem mici…și nu Îi observăm deloc prezența.

Așa că responsabilitatea noastră, a țărilor ortodoxe, e imensă, pentru că noi trebuie să fimlumina lumii și sarea pământului.

Și de viața și de dinamismul mărturisirii noastre ține mântuirea întregii lumi.

Pentru că mântuirea înseamnă să vezi, cu adevărat, pe Cel în care crezi și să trăiești în ritmurile poruncilor Lui și ale iluminărilor Sale.

Lucru pe care îl întâlnim în toate viețile Sfinților…unde observăm, pe de o parte, cum ei au căutat să împlinească poruncile Domnului cu multă atenție dar, pe de altă parte, au avut în viața lor multe iluminări, multe minuni, multe descoperiri de la Dumnzeu prin care au fost corectați, învățați, sprijiniți în înțelegerile și viața lor.

Astfel, credința e vie, credința crede/ se încrede în El, nădădjuiește în El, Îl iubește pe Dumnezeu, e dialogică, cuprinde toată problematica relației noastre cu Dumnezeu și cu semenii și în măsura în care e plină de vederea și de simțirea lui Dumnzeu e plină demântuirea Lui.

Iar aici observăm diferența enormă între ce înseamnă mântuire pentru ortodocși și ce înseamnă mântuire pentru alții.

Pentru că la noi mântuirea nu e ceva asigurat…nu e ceva pe care îl primești și din care nu mai poți să cazi niciodată, orice ai face…ci la noi mântuirea e continua viețuire în har, continua pocăință, continua dorință de mântuire, creșterea continuă în cunoașterea și iubirea Lui, creșterea continuă în fapte de multă demnitate și omenie, adică o stare haricădin care poți cădea oricând…

De aceea, marii Sfinți ai lui Dumnezeu nu se încredeau niciodată în ei, nu se credeau niciodată mântuiți…ci până în ultima clipă a vieții lor considerau că sunt foarte păcătoși, că mai au multe de îndreptat, că nu sunt vrednici de Dumnezeu chiar dacă ei erau plini de slava Lui și de mari fapte de curăție.

Și asta tocmai pentru că știau, din experiență, cât de ușor se cade din har, din simțirea harului și din vederea lui Dumnezeu…dacă lași gândurile demonice să încolțească în ființa ta.

Așa stând lucrurile, înțelegem că a fi oameni credincioși nu înseamnă a ieși în evidență la modul bătător la ochi pe oriunde mergem, ci a ne comporta într-un firesc plin de teologie și de curăție interioară.

Pentru că a fi ortodox nu înseamnă a șoca vizual sau a indispune la nivel social ci de a fiplăcut într-un mod demn, într-un mod frumos, într-un mod echilibrat.

Căci nu indispun, în primul rând, baticul, barba, reverenda, rasa monahală, cuviința, bunul simț, credința noastră…ci tocmai modul sfidător sau inept în care alegem să ne afișămcredința și modul de existență.

Dacă ne văd inflexibili, dacă ne văd bădărani, dacă ne văd perverși, dacă ne văd duplicitari, bineînțeles că au motive să hulească Biserica și credința…sau să se îndreptățească în comportamentul lor relaxat/ vicios.

Cu alte cuvine, credința ortodoxă e calea spre fericirea dumnzeiască…fiind, întotdeauna, o piatră de scandal pentru alții.

Și trebuie să ne asumăm și bucuriile duhovnicești dar și tristețile care țin de viața evlavioasă.

Iar în măsura în care învățăm continuu ceea ce trebuie să facem și ceea ce nu trebuie să facem și cât și cum să facem din ce trebuie să facem știm să ne comportăm cu firească eleganță și libertate duhovnicească interioară. Amin!

Sursa:http://www.teologiepentruazi.ro/2013/01/24/predica-la-duminica-a-31-a-dupa-rusalii-2013/

Categories: Predici Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.

%d bloggers like this: