Acasă > Predici > Pr. Dr. Dumitru Măcăilă: PREDICĂ LA DUMINICA A ZECEA DUPĂ CINCIZECIME (2011)

Pr. Dr. Dumitru Măcăilă: PREDICĂ LA DUMINICA A ZECEA DUPĂ CINCIZECIME (2011)

D_X

PREDICĂ LA DUMINICA A ZECEA DUPĂ CINCIZECIME

          Moto: „O neam necredincios și îndărătnic!… Adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, i-ați spune muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință” (Matei, 17:17;20)

          Iubiți frați și surori în Hristos,

Un anume filosof grec, Cels, a spus despre Mântuitorul Hristos: „Oricare alt învățător îi cheamă la el pe cei mai buni dintre oameni, pe cei inteligenți și buni, dar Acest Iisus fără simț practic îi cheamă la El pe cei bătuți și zdrobiți…, eșecurile și gunoaiele!” Departe de a se rușina de această realitate, Biserica noastră se bucură cu mândrie sfântă tocmai din această cauză! Este adevărat că Hristos îi ia pe cei zdrobiți și învinși, dar nu-i lasă așa. Din gunoaiele pe care alții, precum Cels, le-ar arunca, El face noi ființe umane. El îi ridică pe aceia deasupra nimicniciei eșecului și-i face făpturi noi!

Gândiți-vă la sfântul Pavel. El a fost transformat în cel mai mare Apostol din cel mai înverșunat persecutor al creștinilor. Totuși, el n-a fost cruțat de „ghimpele din trup”. Ascultați propriile lui cuvinte: „Și pentru ca să nu mă trufesc cu măreția descoperirii, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al Satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc” (II Cor., 12:7).

Ce-a fost acest ghimpe? Poate o problemă fizică cronică, sau anumiți lideri creștini incapabili să înțeleagă adevărul revelat de Hristos, sau anumiți izraeliți care-l atacau fără milă pentru predicarea Evangheliei; n-are importanță ce era acest ghimpe, tocmai această slăbiciune a lui – și nicidecum experiența sa mistică – este calea prin care puterea lui Hristos lucrează în el!

Ghimpele din trup al sfântului Pavel l-a condus la o mai mare dependență de Hristos și la o mai mare putere. Hristos îi ia pe cei zdrobiți și învinși de ghimpele lor din trup așa cum era Pavel și îi face precum l-a făcut pe el, „făptură nouă” (II Cor., 5:17). Cu o condiție: să aibă credință în El! Nu există altă cale de a deveni „fii ai lui Dumnezeu, neîntinaţi în mijlocul unui neam rău și stricat” (Filipeni, 2:15). Ascultați ceea ce autorul epistolei către Evrei are de spus despre acest lucru: „Fără credință dar nu este cu putință să fim plăcuți lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și Se face răsplătitor celor care Îl caută”(Evrei, 11:6).

Cineva poate întreba: Ce este credința? Cum definim noi credința creștină? Credința este o revelație mistică în sufletul uman. Credința creștină este mai largă, mai puternică, da!, mai apropiată de realitate decât însuși gândul! Ea este mai complexă decât sentimentele separate. Ea conține în ea însăși sentimentele de dragoste, teamă, venerație, reverență, umilință. Credința creștină nu poate fi numită o manifestare a voinței pentru că, deși „mută munții,” creștinul renunță la propria-i voință când crede cu adevărat, și se dedă total voinței lui Dumnezeu. Drumul spre credință se află în inimă; adevărata credință nu poate fi concepută separat de o iubire pură, sacrificială, pentru că ea „este lucrătoare prin iubire” (Gal., 5:6).

Sfântul Pavel merge atât de departe încât să spună că, „tot ce nu este din credință este păcat” (Rom., 14:23). Fără credință, legătura vie dintre cer și pământ ar fi non-existentă, prăpastia abisală creată de păcat n-ar putea fi trecută. Autorul epistolei către Evrei descrie credința ca fiind „încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei, 11:1). Dacă-mi permiteți să exprim un paradox, invizibilul este adesea mai real decât vizibilul, adică, credința este pătrunderea sufletului în viitor, sau în invizibil, „văzându-L” pe Dumnezeu ca pe Realitatea ultimă!

Gândiți-vă la epilepticul demonizat din pericopa evanghelică de astăzi: Copilul uni tată era posedat de demon și suferea atacuri de epilepsie, fiind adus la un pas de a fi aruncat în foc și în apă. Hristos i-a spus tatălui disperat: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede” (Marcu, 9:23). De ce cere Mântuitorul credință de la tatăl disperat? Pentru că, în acest caz, credința este opusul îndoielii. Amintiți-vă de Adam și Eva: Ei s-au îndoit de cuvântul lui Dumnezeu! Îndoiala lor le-a deschis ochii spre o lume a durerii, spre o lume a coruptibilității, lume care le-ar fi rămas necunoscută, dacă nu s-ar fi îndoit! Credința tatălui a fost condiția imperativă pentru a izgoni „duhul surd și mut” din tânărul turmentat într-un „neam necredincios și îndărătnic.”

Iubiți credincioși: Cel mai trist adevăr despre viața noastră este că mulți dintre noi venim astăzi la Hristos cu o credință călduță în cel mai bun caz. Nu vă amăgiți: O asemenea credință este la fel de rea ca și una rece. Iată cuvintele Mântuitorului Hristos: „Astfel, fiindcă ești căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea” (Apoc., 3:16). În caz că m-ați pierdut, permiteți-mi să subliniez acest lucru: Nu ne-a spus Hristos, „Căci la Dumnezeu toate sunt cu putință?” (Marcu ,10:27). Ei, bine, când suntem confruntați cu o situație ce pare insurmontabilă, nu spunem noi, „Imposibil!”, fără ca măcar să încercăm o singură dată s-o rezolvăm? Când i-a răspuns lui Petru la întrebarea: De câte ori trebuie să-i iertăm pe cei care ne rănesc?, Mântuitorul i-a spus: „Nu zic ție până de șapte ori, ci până de șaptezeci de ori câte șapte” (Matei, 18:22). „Ce? Nu se poate!,” este răspunsul nostru.

„V-am logodit unui singur Bărbat, ca să vă înfățișez lui Hristos fecioară neprihănită” (II Cor. 11:2), spune Sfântul Apostol Pavel, sfătuind pe cei ce-l urmează să trăiască ca fecioarele într-o generație adulterină. „Tu probabil ți-ai pierdut mințile”, spune lumea, și cei mai mulți dintre noi agreează, și se alătură acestei lumi fără Dumnezeu. „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor” (Matei, 4:3), spune Mântuitorul. Nonsens!, spune societatea fără Dumnezeu, și unii dintre noi tind să agreeze, de asemenea, cu ea!

Vă rog să vă gândiți: Câte gânduri, vise și planuri mărețe sunt ucise din fașă tocmai pentru că noi ne îndoim că la Dumnezeu toate sunt cu putință? Ei, bine, tocmai această îndoială, sau lipsă de credință, sau puțină credință, sau necredință, sunt cele pe care Hristos le critică sever în pericopa evanghelică de astăzi, când spune: „Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință” (Matei, 17:20).

Credința este centrală, esențială pentru viața noastră; fără credință nimic cu adevărat bun nu ni se poate întâmpla. Când Hristos a vorbit despre mutarea munților, el a folosit o expresie cu care iudeii erau familiari. Un mare interpret al Scripturii, care a putut să explice și să rezolve mari dificultăți, era văzut ca unul care muta munții. Iisus n-a intenționat niciodată ca această expresie să fie înțeleasă în sens literal.

În fond, omul obișnuit nu găsește necesar să mute un munte fizic. Așa cum spunea cineva, ceea ce Hristos a vrut să spună este că, dacă voi aveți credință, toate dificultățile pot fi rezolvate, și chiar cea mai grea sarcină poate fi îndeplinită. Ceea ce este destul de tragic e faptul că, cuvintele lui Hristos, „O, neam necredincios și îndărătnic!” sunt mai actuale acum decât au fost vreodată în istoria umană!

Hristos a venit pentru a fi întâmpinat de cerințele nevoilor omenești și de suferința umană, chiar după slava arătată pe vârful Muntelui Hermon, unde Și-a arătat pentru o clipă divinitatea Sa. Chiar după ce a auzit vocea Tatălui, a auzit cererile presante ale nevoii omenești ale unui tată disperat. Doar prin credință reală, da, la fel de mare cât un grăunte de muștar, Îl putem întâlni pe Dumnezeu în locul secret al inimii noastre ca și în locurile publice. E necesară o credință genuină pentru a putea aduce nevoile noastre înaintea lui Dumnezeu – nu neapărat să găsim și liniște și confort netulburat – ci să fim întăriți pentru a întâmpina nevoile celor săraci, ale celor neprivilegiați, sau mai puțin privilegiați. „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea” (Ioan, 16:33).

Unii pretind a fi ortodocși, dar nimic din ceea ce fac ei nu ilustrează o asemenea pretenție. Ceea ce vreau să subliniez aici este că, pentru ca credința noastră să devină vie, noi trebuie s-o practicăm; așa după cum am spus de multe ori de la amvon, nu există Ortodoxie fără Ortopraxie! Un doctor nu e doctor dacă nu-și practică profesia! Pentru ca cineva să creadă că el nu are nevoie să-și practice credința pentru a se mântui e echivalent cu o auto-amăgire de cel mai rău fel, e echivalent cu a fi un Protestant în cel mai fericit caz – să se amăgească, adică, cu învățătura Protestantă că el se va mântui numai prin credință!

Această erezie, ca toate celelalte erezii, nu e fundamentată biblic! Această erezie contrazice Sfânta Scriptură care zice: „Vedeți, dar, că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credință” (Iacov, 2:24). În epistola sa către romani, sfântul Apostol Pavel subliniază că „prin credință se va îndrepta omul, fără faptele Legii” (Rom., 3:28), adică, fără faptele legii Vechiului Testament; dar nicăieri  nu spune Scriptura că noi suntem justificați „numai” prin credință! Dimpotrivă, Scriptura spune clar că, „credința, dacă nu are fapte, e moartă în ea însăși” (Iacov, 2:17).

„În calitate de creștini, noi nu mai suntem sub cerințele legii Vechiului Testament, pentru că Hristos a împlinit legea” (Rom., 3:20), citim în Studiul Ortodox al Bibliei. „Prin mila lui Dumnezeu, noi suntem aduși într-o relație de Nou Legământ cu El. Nouă, celor care credem, ni se dă intrare în Împărăție, prin harul Său. Prin mila Lui, noi suntem justificați prin credință și împuterniciți de către Dumnezeu pentru fapte bune și pentru faptele dreptății care Îi aduc Lui slavă” (subliniere adăugată).

„De aceea, iubiții mei, precum întotdeauna m-ați ascultat, nu numai când eram de față, ci cu atât mai mult acum când sunt departe, cu frică și cu cutremur lucrați mântuirea voastră” (Filip. 2:12). Da, lucrați mântuirea voastră cu frică și cu cutremur, pentru că credința singură, dacă nu are fapte, este moartă!

„De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede! Și îndată strigând tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred Doamne! Ajută necredinței mele!” (Marcu 9:23-24). Necredinței lui, adică necredinței noastre! Întrebarea este: De ce sunt așa de mulți atât de șovăielnici în a se uni cu Hristos printr-o credință vie care ar revărsa puterea lui Dumnezeu ce aduce vindecare vieții noastre? De ce suntem noi atât de șovăielnici în a zice: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele?” De ce este atât de dificil pentru unii să înțeleagă că nu este nici o altă cale pentru ca ei să fie adevărați creștini ortodocși și să se mântuiască, decât practicându-și credința lor? De ce? Amin.

21 august, 2011.

Categories: Predici Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.