Acasă > Predici > Pr. Dr. Dumitru Măcăilă: PREDICĂ LA DUMINICA DE DINAINTEA ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI (2011)

Pr. Dr. Dumitru Măcăilă: PREDICĂ LA DUMINICA DE DINAINTEA ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI (2011)

32331.b

PREDICĂ LA DUMINICA DE DINAINTEA ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI

Moto: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, și eu pentru lume” (Gal., 6:14)

Iubiți frați și surori în Hristos,

Peste trei zile vom celebra Înălțarea Sfintei Cruci. Din cauza acestei apropiate sărbători această primă zi a săptămânii este numită Duminica de dinaintea Înălțării Sfintei Cruci. De aceea, în cele ce urmează vă voi împărtăși câteva cuvinte despre însemnătatea Sfintei Cruci. Pentru a face acest lucru, mă voi „apropia” de pericopa apostolică de astăzi, care este partea finală a epistolei către Galateni a Sfântului Apostol Pavel, capitolul 6, versetele 11-18.

Apostolul Neamurilor începe prin a sublinia diferența dintre învățătura lui și aceea a iudaizanților. În timpul lui, nu erau mașini de scris și nici procesatori de cuvinte. Dacă eu vreau să subliniez un cuvânt, pur și simplu îl scriu cu aldine, cu litere groase, sau îl subliniez. Sfântul Pavel făcea același lucru luând pana în propria lui mână, probabil luând-o din mâna unui scrib sau secretar, și scriind ceea ce urmează cu litere mari: „Vedeți cu ce fel de litere v-am scris eu cu mâna mea!” (Gal., 6:11).

Problema pe care sfântul Pavel o are cu iudaizanții este una între Crucea lui Hristos și circumcidere. Pentru cel mai mare Apostol al lui Hristos, Crucea era izvorul mântuirii. Mai mult decât orice altceva, Crucea a rezumat mesajul lui Pavel, în timp ce circumciderea era esența învățăturii iudaizanților. Sfântul Pavel se bucura cu mândrie de Crucea lui Hristos, pentru că la Cruce, păcatele sale au fost spălate, fiind asumate de Mântuitorul. Evanghelia pe care o predica el era mesajul Crucii: „Căci cuvântul cruce pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.” (I Cor., 1:18).

Pentru iudaizanți, Crucea era ofensivă pentru că ea era cauza persecuției și suferinței lor. Pentru un iudeu necredincios, pentru ca cineva să-și găsească mântuirea doar în Crucea lui Hristos era atât de abominabil, încât cei ce credeau acest lucru erau persecutați. Pentru a evita persecuția, iudaizanții minimalizau importanța Crucii și promovau circumciderea. Ei, bine, această ignorare a Crucii pentru circumcidere îi făcea pe iudaizanți capabili să atragă lauda iudeilor, în locul persecuției pe care Sfântul Pavel și alți creștini primari au experimentat-o.

Pentru sfântul Pavel, Crucea era totul. Ceea ce avea, într-adevăr, importanță era moartea față de păcat și crearea unei noi ființe care au fost realizate de Hristos pe Cruce: „Căci în Hristos Iisus nici tăiere împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă” (Gal., 6:15). Iată cum comentează Sfântul Ioan Gură de Aur acest verset: „Prin făptura nouă, el vrea să spună noua noastră viață, atât în ceea ce privește trecutul cât și viitorul. Noi suntem înnoiți prin ceea ce este trecut, pentru că sufletul nostru, crescând în păcat, a fost imediat înnoit prin Botez. Este ca și cum fiind creați din nou, noi căutăm o nouă și cerească cale de viață.”

Iudaizanții erau mândri de propria lor circumcidere și se lăudau cu circumciderea altora, chiar dacă nici primii nici ai doilea nu au fost în măsură să țină porunca circumciderii, care era aceea de a ține cu acuratețe Legea lui Moise (v. 13). În timp ce semnul circumciderii era emblema de ucenicie a iudaizanților, semnele de persecuție pe trupul lui Pavel erau importante pentru el, pentru că ele erau probe pentru apartenența lui la trupul lui Hristos.

Nu vă amăgiți: Sfântul Apostol Pavel nu se bucura în suferință într-un mod masochist, dar el a găsit bucurie în suferință, pentru că aceasta l-a făcut capabil să aprecieze mântuirea sa! Ar fi extrem de greu pentru mine să găsesc o mai convingătoare mărturisire decât aceasta: „M-am răstignit împreună cu Hristos, și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine. Și viața mea de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine” (Gal., 2:20). El a găsit bucurie în suferință pentru că l-a făcut capabil să se identifice cu suferințele Mântuitorului: „Acum mă bucur de suferințele mele pentru voi și împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos pentru trupul Lui, adică Biserica” (Col., 1:24).

Iubiții mei, când vă uitați cu atenție la ea, Crucea însumează totul. Evanghelia care îi mântuiește pe oameni este cuvântul Crucii. Ucenicia este o chestiune de  „luarea Crucii de către unul și urmarea lui Hristos”  (Matei, 16:24). Când cineva alege să evite suferința cu orice preț, așa cum făceau iudaizanții, ofensa Crucii îi va conduce la schimbarea cuvântului Crucii cu „circumciderea”  sau cu orice alt act care le face plăcere oamenilor, dar Îl ofensează pe Dumnezeu!

Iudaizanții au acordat o mare valoare aprobării umane, absenței durerii și persecuției precum și prosperității prezente. Pentru că Evanghelia adevărată cauzează persecuție, și, spre deosebire de aceasta, cea falsă promitea pace și prosperitate, nu e prea greu să ne imaginăm cine erau învățătorii sprijiniți în mod generos! Dacă creștinii galateni au acceptat fără rezerve teologia iudaizanților nu e cert; ceea ce e sigur este că ei au ajuns să accepte multe șabloane din gândirea lor. Spre exemplu, ei considerau că a-l plăti pe predicator pentru a-i învăța că ei ar trebui să sufere pentru Hristos – că ei trebuie să-și ia crucea – era egal cu cheltuirea unor bani frumoși pentru o cauză rea. Cine vrea să plătească pentru a auzi despre durere și persecuție?

Totuși, pentru a răspunde la această întrebare într-o manieră cristică, noi trebuie să ne întoarcem la contextul pericopei apostolice de astăzi, la versetele 7-8 din același capitol: „Nu vă amăgiți: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ceea ce va semăna omul, aceea va și secera. Cel ce seamănă în trupul său însuși, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viață veșnică!”

Problema pe care iudaizanții o aveau cu suferința nu era decât o revărsare logică a viziunii lor superficiale despre lume. Iudaizanții, ca și cei mai mulți oameni de astăzi, caută să experimenteze plăcerea și să evite durerea, pentru că ei înțeleg viața doar în termenii a ceea ce este prezent și fizic. Nu e acesta un mod de a privi viața fără Hristos? Dar această greșită vedere despre viață e corectat de ceea ce teologii biblici numesc principiul ”semănatului și seceratului.”

Acest principiu subliniază responsabilitatea creștinului, fără a face vreun deserviciu suveranității lui Dumnezeu. În capitolul 5 al acestei epistole, Sfântul Pavel a scris despre „roada Duhului” (v. 22). Roadele Duhului sunt produse de harul lui Dumnezeu în viața creștinului. Sfântul Pavel vrea să ne reamintească că Dumnezeu e Cel Care ne dă roada.  Fermierul nu produce grâne; el doar seamănă sămânță. Dumnezeu este Cel Care dă!

Acest principiu ne ajută să câștigăm o perspectivă eternă. Semănatul este începutul procesului, în timp ce culesul este culminarea lui. Când fermierul își seamănă ogorul, el trebuie să facă aceasta cu credință! Aproape tot ceea ce face fermierul, el face în lumina a ceea ce speră să fie rezultatul. Tot așa este și cu viața spirituală. Este adevărat că, pentru prezent, trăind în conformitate cu Evanghelia, adeseori va rezulta în negare și suferință. Totuși, principiul semănatului și seceratului ne va reaminti că semănatul nostru va fi răsplătit cu seceratul, dar că aceasta se va întâmpla așa doar când Hristos se va întoarce. Iudaizanții au pierdut total din vedere perspectiva vieții veșnice!

Principiul „semănatului și seceratului” al Sfântului Apostol Pavel ne reamintește că noi vom culege ceea ce am semănat. El folosește imaginea semănatului și a seceratului pentru a ne arăta legătura directă dintre ceea ce este făcut în această viață și ceea ce vom culege în veșnicie. Noi avem de ales doar între două lucruri cu privire la ceea ce vom culege în această viață: noi putem culege fie „în Duh” fie „în trup.” Semănând în Duhul înseamnă să investim resursele noastre în lucruri ”duhovnicești,” care sunt veșnice. Semănând în trup înseamnă să investim în ceea ce este mai curând fizic, muritor, și deci doar trecător, decât veșnic!

Totuși, această întrebare trebuie să capete răspuns: Știind că această lume, împreună cu trupurile noastre pământești, vor trece, de ce investim noi doar în ceea ce este corupt? Așa cum a spus cineva, semănând pentru trup e ca și cum ai cumpăra tone de cartofi pe care le pui într-o bancă, sperând să prosperi de pe urma lor zece ani mai târziu. Ceea ce facem noi în această viață, dragii mei, are consecințe, atât pentru acum cât și pentru eternitate. A crede că noi ne putem aștepta ca Dumnezeu să binecuvânteze tot ceea ce este corupt, este o ofensă pentru Dumnezeu! Cum e posibil să ne așteptăm ca un Dumnezeu drept și mai presus de sfințenie să binecuvânteze nedreptatea?

Principiul semănatului și al seceratului ne va da un nou sens al urgenței. Pe de o parte, noi înțelegem că seceratul poate fi foarte îndepărtat în timp, dar, pe de altă parte, înțelegem că există doar un timp limitat în care putem lucra și totuși există o eternitate în care urmează să ne bucurăm de roadele muncii noastre. „Până când avem vreme, să facem binele către toți, dar mai ales către cei de o credință cu noi,” ne sfătuiește sfântul Pavel (v. 10). El subliniază urgența datoriei prezente în lumina timpului limitat rămas. Fermierul are doar câteva zile  în care își poate planta sămânța. Dacă acel timp trece, este prea târziu! Tot așa, adevăratul creștin are același sens de urgență, știind că atunci când Hristos Se întoarce, nu mai este timp pentru muncă!

Dar, ce se poate spune despre voi? Înțelegeți voi că atunci când Hristos Se va întoarce, nu mai este timp pentru muncă? Dacă El vine acum, aparțineți voi cu siguranță lui Hristos? Iată, iarăși, cuvintele sfântului Pavel: „Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele” (Gal. 5:24). De fapt, în pericopa apostolică de astăzi, el merge un pas mai departe: „De acum înainte, nimeni să nu-mi mai facă supărare, căci eu port în trupul meu semnele Domnului Iisus” (Gal., 6:17). Este Hristos centrul vieții tale încât tu poți spune cu sfântul Apostol Pavel că porți semnele lui Iisus în trupul tău?

Comentând acest verset, Fericitul Ieronim spune: „Cel care a fost flagelat mai mult decât impunea legea, a fost în închisoare în mod frecvent, care a fost bătut cu vergi de trei ori, a fost bătut cu pietre odată și a suferit toate celelalte lucruri care au fost scrise în catalogul lui de laude – acesta este cel care poartă în trupul său semnele Domnului Iisus”. Ți-ai răstignit tu trupul cu patimile și cu poftele lui?

Așa cum sublinia cineva, când sfântul Pavel vorbește de semnele lucrurilor pe care le-a suferit el pentru Hristos, el vorbește despre rănile care îl arată pe el a fi sclavul lui Hristos. În fond, nu autoritatea sa apostolică este ceea ce Apostolul folosește ca bază pentru îndemnul său: – Ceea ce folosește el pentru aceasta sunt rănile pe care le-a purtat de dragul lui Hristos! Întrebarea încă rămâne: Aparții tu lui Hristos într-atât încât să te poți lăuda, cu Sfântul Pavel, că porți semnele Domnului Iisus în trupul tău? Aparții tu Lui? Amin.

11 septembrie 2011.

Categories: Predici Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.

%d bloggers like this: