Acasă > Predici > Pr. Dr. Dumitru Măcăilă: PREDICĂ LA DUMINICA ORBULUI (2011)

Pr. Dr. Dumitru Măcăilă: PREDICĂ LA DUMINICA ORBULUI (2011)

Vindecarea-orbului-9 (1)

PREDICĂ LA DUMINICA ORBULUI

          Moto: „Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt!” (Ioan, 9:5)

Hristos a înviat!

          Iubiţi fraţi şi surori în Hristos,

V-aţi gândit vreodată cine este omul născut orb pe care Hristos l-a vindecat în pericopa evanghelică de astăzi? Cine este acest om care bâjbâie după lumină? Cine este cel care, odată ce a fost vindecat, a spus: „Un lucru ştiu: că fiind orb, acum văd” (Ioan, 9:25)? Cine este acest orb decât voi şi cu mine? Nu suntem noi orbi până când Iisus ne atinge ochii pentru a ne face să vedem? Nu suntem noi acea persoană născută oarbă, bâjbâind în întuneric fără Iisus?

Gândiţi-vă cum ne orbeşte păcatul! El ne concentrează atenţia asupra unui lucru care ne este interzis. El ne face orbi faţă de atâtea lucruri bune în viaţă de care Dumnezeu vrea ca noi să ne bucurăm. Amintiţi-vă povestea lui Adam şi a Evei în Grădina Edenului: întreaga grădină le aparţinea pentru a se bucura de ea! Erau acolo milioane de copaci. Ei erau liberi să mănânce din toţi acei pomi. Doar fructul unui copac le-a fost interzis de către Dumnezeu să-l mănânce. Dar păcatul i-a orbit atât de mult că singurul pom pe care l-au „văzut,” singurul pom al cărui fruct l-au dorit strămoşii noştri în Paradis a fost cel interzis! Cât de orb e ucigaşul! Cât de orb e cel care comite adulter! Cât de orb este tâlharul! Cât de orb este orice păcătos! Cât de orbi sunt toţi, încât să nu vadă lucrurile care aduc adevărată bucurie!

Consideraţi cât de orbi suntem noi, încât nu vedem adevărata sursă de fericire! Mulţi oameni trăiesc astăzi doar pentru bani, pe care îi consideră a fi cheia către fericire. Foarte rar înţeleg ei că banii pot cumpăra alimente, dar nu pot cumpăra poftă de mâncare. Ei pot cumpăra o vacanţă în cel mai frumos loc din lume, dar nu pot cumpăra pacea minţii. Banii pot cumpăra un pat, dar nu pot cumpăra somn. Vă amintiţi? Iisus a plâns pentru Ierusalim: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi” (Luca, 19:42). Iar astăzi, El a plâns pentru noi. Pentru că şi noi suntem orbi faţă de lucrurile care pot aduce adevărata fericire. Noi căutăm satisfacţii oriunde, dar nu în Cel Ce a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!” (Ioan, 14:6).

Iubiţii mei: Vindecarea omului născut orb n-a fost un singur miracol. A fost unul dublu. Întâi, noi putem observa că nefericitul om din pericopa evanghelică suferea de o îndoită orbire. El era orb fizic din ziua în care s-a născut. Imaginaţi-vă, să nu vezi niciodată azurul cerului şi albastrul mării! Dar el era şi bolnav spiritual, pentru că el nu credea în Iisus Hristos, eternul Fiu al lui Dumnezeu!

Înainte ca pericopa evanghelică să se încheie, omul născut orb e vindecat de cele două feluri de orbire. Hristos i-a vindecat întâi vederea fizică şi a făcut posibil ca el să vadă pentru prima dată. Şi cel născut bolnav a trebuit să vadă pentru prima dată reflecţia chipului său în apa Siloamului. Doar după aceea a văzut el faţa Celui Care l-a vindecat. Mântuitorul Hristos i-a deschis ochii sufletului şi cel vindecat a crezut în El şi I s-a închinat Lui.

Înainte de a-i vindeca ochii spirituali, Iisus l-a întrebat: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” (Ioan, 9:35). Apropo, ce înseamnă să crezi în Hristos? Auzim aşa de des că fără credinţă cineva nu-i poate fi plăcut lui Dumnezeu şi că prin credinţă toate lucrurile sunt posibile. Chiar aşa, ce este implicat în adevărata credinţă în Hristos? Ei bine, credinţa noastră înseamnă mult mai mult decât să credem că Iisus Hristos a trăit pe pământ acum două mii de ani. Până şi cei mai îndârjiţi duşmani ai Săi au încetat să mai nege acest adevăr pentru a evita să devină caraghioşi!

Dar, pentru a profesa adevărata credinţă înseamnă mult mai mult decât să crezi, pur şi simplu, că Iisus Hristos a fost Cel mai mare Învăţător Care a trăit vreodată. Chiar şi unii atei sunt înclinaţi să creadă acest lucru! „Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om!” (Ioan, 7:46); acesta era raportul unora dintre cei care au fost trimişi să-L investigheze pe Iisus. Şi acest lucru e adevărat – învăţătura Lui nu este „din această lume!” Dar să crezi aceste lucruri nu este încă ceea ce înseamnă să crezi în Hristos aşa cum învaţă Biserica noastră Ortodoxă!

Adevărata credinţă în Hristos înseamnă să crezi în El ca Fiu al lui Dumnezeu Care a luat trupul nostru omenesc pentru a ne mântui. În timpul slujbei Sfintei Proscomidii, la un moment dat, preotul trebuie să mărturisească: „Căci n-a fost un înger, nici un om, ci Însuşi Domnul Care ne-a mântuit pe noi.” Da, să mărturiseşti adevărata credinţă înseamnă să te închini lui Hristos ca lui Dumnezeu şi să trăieşti ca El! Suntem mândri să fim creştini ortodocşi, creştini drept-credincioşi, dar de câte ori uităm că, aşa precum există o cale ortodoxă de a crede, tot aşa există şi o cale ortodoxă de a trăi? Adevărata credinţă ortodoxă înseamnă să fii aşa de implicat cu Hristos, chiar „îmbrăcat cu El,” că tot ceea ce faci poartă pecetea Lui.

Amintiţi-vă întrebarea pe care temnicerul le-a pus-o lui Pavel şi Sila în pericopa apostolică de astăzi: „Domnilor, ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc?” Şi răspunsul pe care l-a primit a fost: „Crede în Domnul Iisus şi te vei mântui tu şi casa ta” (Fapte 16:30-31). Unii oameni au fost tentaţi să creadă că fiinţele umane nu mai au nevoie de Hristos ca Mântuitor. În nebunia lor, ei spun că ştiinţa a progresat până la punctul că ne poate salva din orice. Dar ştiinţa nu e Mântuitorul! Ştiinţa poate moderniza o casă, dar nu poate transforma niciodată o casă într-un „acasă!” Iisus poate! Ştiinţa poate crea medicamente pentru vindecarea trupului până la o limită, dar nu poate sluji unei conştiinţe vinovate! Hristos poate!

„Domnilor, ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc?” Răspunsul pe care l-a primit temnicerul este singura cheie către mântuire! „Crede în Domnul Iisus!” Pune întreaga greutate a vieţii tale pe umerii lui Iisus, mizează întreaga ta viaţă pe El! Dacă acest lucru nu se întâmplă cu cineva, el nu are cum să spună că este creştin ortodox! Acela este în cel mai bun caz creştin ortodox doar cu numele, creştin prin certificatul de botez – pentru care Evanghelia Vieţii mântuitoare înseamnă puţin sau nimic!

Iubiţi credincioşi: A fost nevoie de un cutremur pentru ca temnicerul să fie determinat să le pună lui Pavel şi Sila cea mai importantă întrebare a vieţii sale. Întrebarea mea este: Va fi nevoie de un alt cutremur pentru a ne determina pe noi să punem aceiaşi întrebare? N-am avut noi suficiente cutremure? Toate războaiele, la fel de nejustificate şi barbare ca, spre exemplu, războiul din Iugoslavia de acum câţiva ani; disperarea, lipsa de sens, imoralitatea timpului nostru? Avem noi nevoie de ceva mult mai distrugător pentru a fi determinaţi să întrebăm: Ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc?

Dar, spre deosebire de temnicer, în loc să punem această întrebare extrem de importantă, în timpul „cutremurelor” noi strigăm: „De ce mi s-a întâmplat tocmai mie acest lucru? Nu pot să-l suport!” Şi încă continuăm să pretindem a fi creştini, da, ucenici ai Celui Care a îmbrăţişat Crucea pentru noi! Cu toate acestea, nu suntem încă în măsură să înţelegem ce înseamnă să fim mântuiţi, aşa că evităm întrebarea.

E adevărat, sunt momente când se pare că întreaga lume merge pe drumul celui viclean. Depravatul şi coruptul stă pe tron iar cel cinstit şi bun este condus la ghilotină. Dar aceste anomalii nu ne mai îngrijorează. Dumnezeu ştie toate acestea şi atunci când va decide El va spune forţelor răului: „V-am lăsat să mergeţi până aici, dar nu puteţi merge mai departe.” El nu-i va permite Satanei să-i învingă pe cei care cred cu adevărat în El. Cât de des uităm aceste cuvinte ale lui Hristos: „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi după aceasta n-au ce să mai facă…Temeţi-vă de acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în gheena; da, vă zic vouă, de acela să vă temeţi!” (Luca, 12:4-5).

Mântuirea înseamnă iertarea de păcate, iubiţii mei, venind de la întuneric la lumină, distrugerea morţii, vindecare, eliberare de puterea distructivă a diavolului, participarea la/şi împărtăşirea de noua viaţă în Hristos, restaurarea comuniunii cu Dumnezeu, îndumnezeirea omului. Mântuirea nu e o stare de a fi, ci o călătorie care începe cu botezul, un pelerinaj către Dumnezeu. Mântuirea nu este ceea ce eu sunt, ci ceea ce eu devin în Hristos şi în comuniune cu Duhul Sfânt. Mântuirea nu este ceea ce am făcut eu pentru a ajunge la ceruri, ea este ceea ce Hristos a făcut pentru mine ca să mă facă să ajung acolo.

Mântuirea este restaurarea chipului lui Dumnezeu în om. Ea înseamnă să trăieşti cu adevărat, să dobândeşti Duhul Sfânt, să fii un templu viu al Lui, să fii în Împărăţia lui Dumnezeu acum, să te împărtăşeşti de viaţă aşa cum a fost ea creată de Dumnezeu, să fii prin har ceea ce Dumnezeu este prin fire, să te înalţi la tronul lui Dumnezeu prin rugăciune, să fii un moştenitor al Împărăţiei lui Dumnezeu. Aceasta este mântuirea pe care ne-o oferă Hristos acum!

Vedem noi aceasta? Iisus a spus astăzi: „Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi!” (Ioan, 9:39). Vai nouă! Vindecarea omului care s-a născut orb ne arată că Hristos este Lumina lumii şi că fără El noi toţi trăim în întuneric! Atunci vă întreb: De ce strălucirea luminii Sale devine iluminare pentru unii şi orbire pentru alţii?! Distincţia în miracol nu este între cei care sunt orbi şi între cei care nu sunt; distincţia este între cei care ştiu că sunt orbi şi cei care pretind că văd!

Există o poveste veche despre o pioasă femeie tânără. Precum orbul din evanghelia de astăzi, şi ea s-a născut oarbă. Dar, spre deosebire de acesta, ea nu era oarbă spiritual, şi s-a apropiat de Dumnezeu printr-o viaţă trăită în sfinţenie. Într-o zi, ea a întâlnit un călugăr renumit. În timp ce călătoreau, ei dialogau despre Dumnezeu şi inimile lor au devenit foarte emoţionate în timp ce vorbeau despre Mântuitorul Hristos. La un moment dat, în timp ce călugărul admira la distanţă frumuseţea naturii, i-a părut rău pentru că însoţitoarea lui nu putea să admire asemenea frumuseţi care îţi taie respiraţia.

El s-a rugat fierbinte şi L-a rugat pe Dumnezeu să-i deschidă şi ei ochii fizici. Dumnezeu S-a milostivit şi ea şi-a căpătat vederea pe care n-o avusese niciodată; a început să strige de bucurie în timp ce privea nesăţioasă frumuseţile lumii. Dar la căderea nopţii, ea a fost cuprinsă de tristeţe. Călugărul nu putea înţelege cauza lacrimilor ei. Apoi femeia i-a spus: „Cere-i lui Dumnezeu să-mi închidă ochii din nou, deoarece, cu cât sunt mai strălucitoare lucrurile lumii pentru ochii mei, cu atât mai neclare sunt lucrurile lui Dumnezeu pentru sufletul meu. Cu cât văd mai mult din lume, cu atât văd mai puţin din Dumnezeu!”

Această impresionantă istorioară mă determină să închei cu aceste întrebări: Pentru că, de cele mai multe ori noi nu reuşim să-L vedem pe Dumnezeu în lume, este oare necesar să-I cerem Lui să ne închidă ochii, pentru a putea „vedea” inefabila Sa măreție divină prin Sfânta Liturghie? Nu suntem noi orbi, întocmai ca fariseii din evanghelia de astăzi, care nu vedeau, deşi nu erau orbi fizic, şi care nu vor să vadă nici după mai bine de două mii de ani de la venirea Mântuitorului, dacă noi nu-L vedem pe Hristos, „prezent invizibil” în Sfântul Potir? Amin. Hristos a înviat!

29 mai, 2011.

Categories: Predici Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.

%d bloggers like this: