Acasă > Predici > Pr. Dr. Dumitru Măcăilă: PREDICĂ LA DUMINICA TUTUROR SFINŢILOR (2011)

Pr. Dr. Dumitru Măcăilă: PREDICĂ LA DUMINICA TUTUROR SFINŢILOR (2011)

D Tuturor Sfintilo

PREDICĂ LA DUMINICA TUTUROR SFINŢILOR

          Moto: „Cel ce iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei, 10:37)

          Iubiţi fraţi şi surori în Hristos,

Astăzi sărbătorim prima duminică după Cincizecime, care este dedicată memoriei tuturor Sfinţilor, cunoscuţi şi necunoscuţi, de-a lungul Istoriei Umane. Biserica noastră drept-măritoare a numit această zi Duminica Tuturor Sfinţilor, pentru a ne învăţa că este o legătură profundă între ultima Duminică – a Cincizecimii – şi această Duminică. Aceasta este aşa pentru că scopul principal al Pogorârii Duhului Sfânt a fost acela de a face Împărăţia lui Dumnezeu – Biserica – vizibilă pe pământ şi de a ne ajuta să ajungem la sfinţenie.

A fi sfânt nu e o stare anormală rezervată pentru câţiva aleşi. Sfinţenia este o înflorire normală a vieţii creştinului în viaţa Sfintei Treimi. Fiecare creştin adevărat şi dedicat este chemat să devină sfânt. De fapt, în Biserica primară termenii „sfânt”  şi „creştin” erau similari. Într-un foarte natural mod, primii creştini au făcut tot ceea ce au putut pentru a răspunde chemării lui Hristos: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârşit este” (Matei, 5:48). Sfântul Pavel ne reaminteşte că voia lui Dumnezeu este sfinţirea noastră (I Tes., 4:3), şi că El ne-a ales „dintru început spre mântuire, întru sfinţirea duhului şi întru credinţa adevărului” (II Tes., 2:13).

Nu vă amăgiţi: un sfânt nu este cineva care este perfect – el este un păcătos care se pocăieşte şi care-L urmează pe Hristos! Pericopa evanghelică de astăzi ne arată într-un mod foarte clar condiţiile sfinţeniei. Iată prima condiţie pentru sfinţenie: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei, 10:32). Există doar un Hristos adevărat, Cel predicat de Biserica Ortodoxă de peste 1980 de ani! Nu ezitaţi să-L predicaţi nerăstălmăcit celor cu care vă întâlniţi „întâmplător,” celor cu care vă întâlniţi în mod obişnuit, sau celor cu care trăiţi împreună şi care nu vă împărtăşesc credinţa. De ce e necesar să faceţi aceasta?

Pentru că a doua condiţie a sfinţeniei este subliniată foarte clar de către Mântuitorul Hristos: „Cel ce iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei, 10:37). Nu mai e nici un secret că adevărul nerăstălmăcit al Evangheliei poate crea conflicte ascuţite în interiorul familiilor, pentru că anumiţi oameni aleg să fie sub autoritatea lui Satan. Sfântul Apostol Pavel ne avertizează că Satan poate deveni chiar şi un înger de lumină pentru a amăgi întreaga lume (II Cor., 11:14)! De aceea este esenţial pentru cei care sunt sub autoritatea lui Hristos Cel adevărat să-L facă cunoscut către cei dragi ai lor, dacă vor să fie demni de Hristos!

E adevărat, este extrem de dificil să faci aşa ceva în lumea fără Dumnezeu de astăzi, lume aflată într-o stare de confuzie totală, o lume care este împotriva lui Dumnezeu şi – ceea ce este cel mai grav – vădit împotriva Credinţei Creştine! Este şi motivul pentru care Mântuitorul Hristos a subliniat o a treia condiţie pentru sfinţenie, care este egală cu purtarea crucii: „Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Matei, 10:38).

Pentru ca un adevărat ucenic al lui Hristos să-şi poarte crucea până la sfârşit, el trebuie să fie gata, dacă va fi absolut necesar, să-şi sacrifice chiar şi relaţiile de familie. „Noi învăţăm cu siguranţă,” spune sfântul Simeon Noul Teolog, „că crucea şi moartea constă în nimic altceva decât în completa mortificare a voinţei de sine. Cel care-şi urmează voinţa, chiar dacă puţin, nu va fi niciodată capabil să împlinească preceptele lui Hristos Mântuitorul.” Aşa că, dacă voi sunteţi satisfăcuţi cu viaţa pe care-o trăiţi, fără Hristos, şi renunţaţi la purtarea crucii, iată ce are să vă spună Hristos Însuşi: „Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi” (Matei, 10:39).

Comentând acest pasaj evanghelic, W. Barclay scrie: „Nicăieri nu este  transparenta cinste a lui Hristos mai viu arătată decât este arătată aici. Aici El aşează necesitatea creştină în punctul ei cel mai acut şi cel mai necompromis… El le spune oamenilor Săi exact ceea ce ei puteau aştepta… dar rămâne faptul că toate loialităţile trebuie să cedeze locul loialităţii faţă de Dumnezeu… Nu există loc pentru o linie politică de ‚siguranţa întâi’ în viaţa creştină.”

Şi continuă: „Omul care caută întâi uşurinţa şi confortul şi siguranţa şi realizarea ambiţiilor personale, poate foarte bine să realizeze toate aceste lucruri – dar el nu va fi un om fericit; pentru că el a fost trimis în această lume să slujească lui Dumnezeu şi aproapelui. Un om poate să dobândească viaţă, dacă asta doreşte el; dar făcând aceasta, el va pierde tot ceea ce face viaţa valoroasă pentru alţii şi demnă de a fi trăită de către el. Calea de a-i sluji pe alţii, modul de a împlini scopul lui Dumnezeu pentru noi, drumul către adevărata fericire constă în a pierde viaţa, pentru că numai aşa noi vom găsi viaţa, aici şi după moarte.”

Gândiţi-vă la ceea ce a făcut sfântul Petru după Cincizecime. El s-a ridicat în public şi L-a mărturisit pe Hristos. Dacă noi pretindem să fim adevăraţi următori ai lui Hristos, trebuie ca fără teamă şi fără intimidare să-L mărturisim pe Hristos în faţa lumii anti-creştine de astăzi, prin ceea ce facem dar, în primul şi în primul rând, prin ceea ce suntem! Creştinismul s-a răspândit tocmai pentru că cei care-L urmau pe Hristos n-au fost tăcuţi!

Ascultaţi ceea ce doi dintre Apostoli, Petru şi Ioan, au spus sinedriului: „Noi nu putem să nu vorbim de cele ce am văzut şi am auzit!” (Fapte, 4:20). Ei erau total devotaţi obedienţei faţă de Dumnezeu decât faţă de consiliul evreiesc. Petru şi Ioan au fost foarte clari: Obedienţa faţă de Dumnezeu este de valoare mai înaltă decât obedienţa faţă de autorităţile publice. Ei erau total doritori să plătească preţul pentru această alegere, chiar să accepte martiriul!

Iată una din marile porunci ale lui Hristos către noi: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, astfel încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei, 5:16). Prietenii mei, dacă acest lucru nu este evident pentru cei din jurul nostru, cu greu ne putem noi considera următori ai lui Hristos! Aşa după cum a spus cineva, pentru ca cineva să-L mărturisească pe Hristos înaintea oamenilor, nu are nevoie de o înaltă educaţie teologică. Voi trebuie să vă trăiţi în aşa fel Credinţa creştină încât viaţa să devină o predicare a Evangheliei. Noi trebuie să împărtăşim lumii povestea despre ceea ce Iisus, Hristosul lui Dumnezeu, a făcut pentru noi!

Iubiţi credincioşi: Câţi dintre noi vrem să-L predicăm astăzi pe Hristos prin viaţa noastră? Unul din cele mai tragice aspecte ale Ortodoxiei contemporane a fost subliniat de un preot ortodox din America, după ce a studiat un grup de credincioşi convertiţi la Credinţa noastră. El a descoperit că una din cele mai importante plângeri ale celor care au găsit calea către Ortodoxie este că nu a existat o activă mărturie ortodoxă. Cei mai mulţi din cei care s-au născut în familii ortodoxe nu sunt conştienţi de faptul că ei posedă „mărgăritarul de mult preţ” (Matei, 13:46). Ei îl ţin ascuns, neînţelegând că, pentru a beneficia de strălucirea lui răscumpărătoare, au nevoie de credinţă fierbinte şi de efortul perseverent de a-l „descoperi” şi altora.

Iată câteva din descoperirile triste ale Părintelui Theodore Bobosh, în cuvintele câtorva dintre convertiţi: „N-a existat mărturie ortodoxă activă  care să mă atragă către Biserică. Mi-am găsit, cumva, drumul către Ortodoxie…Niciodată n-am venit în contact cu vreun martor ortodox…Indiferenţa faţă de credinţă a atâtor ‚născuţi ortodocşi’ este groaznică…Cea mai mare durere a mea este că se pare că aproape nu simţim nevoia, nici impulsul să predicăm mântuirea…Noi avem cel mai mare dar dintre toate darurile. De ce suntem atât de reticenţi în a-l împărtăşi altora?” Acesta este un mare mister pentru mine!

Iubiţii mei, personal simt un fel de durere aproape fizică punând întrebarea adresată de câţiva convertiţi la Credinţa noastră, adică de convertiţi la Credinţă: De ce suntem noi atât de reticenţi în a împărtăşi cel mai mare dar dintre toate darurile? Puneţi-vă această întrebare: Dacă eraţi judecaţi pentru că sunteţi creştini, ar fi fost găsite suficiente probe pentru a fi pedepsiţi? Pentru mulţi dintre noi, ar fi puţine probe, pentru cei mai mulţi, cu greu s-ar găsi o singură probă pentru a fi condamnaţi că sunt creştini!

Părintele Coniaris are o poveste despre un tânăr creştin care a mers într-o vară la lucru, într-un atelier de tăierea scândurii la joagăr. Câţiva dintre prietenii săi i-au spus că unul din cei mai duri şefi de acolo îi va face viaţa mizerabilă din cauza credinţei lui creştine. El şi-a petrecut vara în acel atelier. Când a venit acasă, prietenii lui l-au întrebat: Ţi-a făcut acel boss viaţa mizerabilă din cauza credinţei tale creştine? Răspunsul lui a fost: Nu, nu mi-a făcut-o! El n-a aflat niciodată că eu sunt creştin!

Comparaţi această atitudine laşă şi ruşinoasă cu cea a milioanelor de sfinţi şi martiri creştini pe care îi sărbătorim astăzi. În Biserica primară ei au fost aduşi în faţa magistraţilor romani pentru a fi investigaţi pentru credinţa lor. După ce mărturiseau fără frică credinţa lor în Hristos, ei erau aruncaţi în închisoare unde orice mijloc – uman şi inuman – era folosit, pentru a-i determina să-şi abandoneze credinţa. Cei care au îndurat până la sfârşit, dându-şi viaţa pentru Hristos, erau, în final aruncaţi la animale carnivore sau arşi de vii. Sfântul Policarp, înainte de a fi ars la stâlp, s-a rugat cu seninătate, mulţumindu-i lui Dumnezeu: „Doamne, Dumnezeule…Îţi mulţumesc că, prin bunătatea Ta, m-ai găsit vrednic de această zi şi oră!” El a considerat o onoare să fie ales să-L mărturisească pe Mântuitorul său prin jertfa muceniciei!

          Iubiţii mei:

Iisus a spus astăzi: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei, 10:32). Acum, gândiţi-vă la Hristos, plasându-Şi mâinile Sale în jurul vostru într-o zi şi recunoscând înaintea tuturor îngerilor cerului că sunteţi ai Lui. Nu ne spune El că va face exact acest lucru? Nu vă amăgiţi: El îi va nega pe cei care L-au negat pe El, şi îi va recunoaşte pe cei care L-au mărturisit pe El, înaintea Tatălui Său Care este în ceruri. Ştiind acest lucru, vă întreb: De ce sunt atât de mulţi dintre noi aşa de şovăielnici în a-L mărturisi pe Hristos înaintea oamenilor?

Acesta este adevărul care nu poate fi negat al Evangheliei! Vorbind despre adevăr, Hristos a spus: „Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan, 8:32). Întrebarea este: De ce este adevărul, adeseori, echivalat cu durerea? Cât de exact a fost Sebastian Agar când a spus: „Adevărul care îi face pe oameni liberi este în cea mai mare parte adevărul pe care oamenii nu vor să-l audă!” Aşa după cum a spus cineva: „Veacul în care trăim este unul foarte dificil. Lumina adevărului este prea adeseori întunecată de umbra înşelăciunii!” De ce atât de mulţi dintre noi ezită să-L mărturisească pe Hristos – singura Cale către Tatăl – să-L împărtăşească celor care sunt tot mai însetaţi şi mai flămânzi de El cu fiecare respiraţie pe care-o trag în piept? De ce? Amin.

19 iunie 2011.

Categories: Predici Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.