Acasă > Predici > Pr. Dr. Dumitru Măcăilă: PREDICĂ LA PRIMA DUMINICĂ DUPĂ CINCIZECIME – A TUTUROR SFINŢILOR (2012)

Pr. Dr. Dumitru Măcăilă: PREDICĂ LA PRIMA DUMINICĂ DUPĂ CINCIZECIME – A TUTUROR SFINŢILOR (2012)

Ic Tuturor Sfintilor

PREDICĂ LA PRIMA DUMINICĂ DUPĂ CINCIZECIME – A TUTUROR SFINŢILOR

          Moto: „Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei, 10:37)

          Iubiți frați și surori în Hristos,

Sunt convins că cei mai mulți dintre voi știu de-acum că mi-am petrecut 21 de ani în Statele Unite ca auto-exilat al regimului comunist de tristă amintire care a oprimat neamul nostru într-un mod mai diabolic decât au făcut-o otomanii pentru aproximativ patru secole. Ei, bine, v-am spus asta pentru a afirma ca „martor ocular” faptul că, în Washington DC, capitala Statelor Unite ale Americii, există un magnific monument ridicat în onoarea eroilor necunoscuți.

Trei soldați, ale căror nume sunt cunoscute doar de Dumnezeu, sunt îngropați acolo la Mormântul Soldatului Necunoscut. Ceva asemănător acestui Monument are și Biserica noastră Ortodoxă – de două ori milenară! Ea are un “monument” măreț, „ridicat” în onoarea soldaților necunoscuți care au murit slujindu-L pe Hristos – Sfinții ale căror nume sunt cunoscute doar de Domnul. Acest “monument” este Duminica de astăzi – Duminica Tuturor Sfinților – prima Duminică după marea Sărbătoare a Pogorârii Duhului Sfânt. În această Sfântă Zi, cei care, peste tot în lume, împărtășesc Credința Ortodoxă se adună în bisericile lor pentru a venera pe Sfinții care, în viață și în moarte, L-au iubit și L-au slujit pe Dumnezeu mai mult decât pe oricine altcineva.

Nu știu câți dintre voi sunteți conștienți de faptul că însăși ideea de a avea un „mormânt al soldatului necunoscut”  își are originea tot în Biserica Ortodoxă. Permiteți-mi să subliniez că dacă nu sunteți conștienți de acest fapt istoric, acest lucru e și din cauză că singura Credință adevărată, Credința Ortodoxă, poate fi considerată – pentru a parafraza cuvintele Mitropolitului Filip Saliba al Arhiepiscopiei Antiohiene din America – care obișnuia să spună că „Ortodoxia este cel mai bine ținut secret din America,” zic, poate fi considerată „cel mai bine ținut secret din lume!” Și asta din diverse motive, care nu fac obiectul acestei predici. Menționez, totuși, ca prim motiv, atacurile – mascate sau mai puțin mascate – ale dușmanilor Bisericii lui Hristos la adresa Bisericii celei „Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică!”

Iată, pe scurt, istoria acestei idei. În anul 614, persanii au atacat Țara Sfântă, pământ sfințit de pașii Mântuitorului Iisus Hristos, și au capturat Ierusalimul. Înseși relicvele Sfintei Cruci au fost luate în Persia ca pradă de război. Opt ani mai târziu, Împăratul bizantin Heraclie a lansat campania de recuperare a Tării Sfinte și a Sfintei Cruci, pe care Mântuitorul lumii S-a oferit pe Sine „o dată pentru totdeauna” (Evrei, 7:27) ca Jertfă perfectă Tatălui pentru răscumpărarea lumii.

În timpul unei bătălii, un tânăr soldat Creștin a murit pe câmpul de bătălie. Nimeni nu l-a putut identifica. Camarazii lui l-au îngropat acolo iar mai târziu pe mormântul lui a fost zidită o frumoasă capelă. Pavimentul capelei conținea un uriaș mozaic de o frumusețe care iți tăia răsuflarea cu inscripția: „În memoria războinicului al cărui nume e cunoscut doar de Dumnezeu!” Iată deci cum și-a îngropat lumea primul ei soldat necunoscut. Chiar și acest fapt istoric ar fi rămas necunoscut până astăzi dacă n-ar fi fost descoperirea de acum aproape 100 de ani a acelui uriaș mozaic în ruinele Ierusalimului. Arheologii care au descoperit mozaicul intact au putut citi inscripția de parcă ar fi fost scrisă în zilele noastre.

Iubiții mei: În calendarul Bisericii, fiecare zi a anului este dedicată unuia sau mai multor Sfinți. Noi toți suntem familiari cu cei mai mari Sfinți pentru că ne adunăm împreună pentru a ne închina lui Dumnezeu în ziua venerării lor. Dar pe lângă acești Sfinți cunoscuți, există nenumărați oameni și femei care au atins treapta sfințeniei despre care nu știm nimic! Nu știm nimic despre ei, dar numele lor sunt înregistrate în Cartea Vieții. Așa că, Biserica, odată pe an, îi cinstește pe toți împreună în această Duminică.

Nu vă amăgiți: Acești Sfinți, anonimi pentru noi, sunt din toate straturile sociale ale vieții! Unii au fost bogați, alții săraci; unii au fost albi, alții negri; unii au fost albiți de zile, alții strălucitori prin tinerețe! Aș putea continua folosind acest mod de descriere pentru a afla că diferențele dintre ei sunt numeroase. Totuși, ei au avut în comun un lucru: L-au iubit pe Dumnezeu mai presus de orice altceva! Ei au avut curajul de a lua o poziție pentru Dumnezeu în mijlocul celor mai dificile circumstanțe, n-are importanță cât de dușmănoși s-au dovedit tiranii satanici ai acestei lumi!

Ei nu s-au rușinat atunci când erau ridiculizați, când erau stigmatizați sau puși la stâlpul infamiei în comunitățile lor sociale, nu le-a fost teamă de moarte sau de închisoare, nici de pierderea vreunui mijloc de existență de dragul lui Hristos! Unii din Părinții Bisericii i-au descris ca „Sfinți fără aureole” din cauza vieții lor simple, dar de adevărați următori ai lui Hristos!

Iubiți credincioși: După ce oligarhii lumii au reușit – printr-un control diabolic al mass mediei – să scoată din vocabularul social cuvinte precum „păcat” sau „păcătos” lumea anti-creștină de astăzi respinge batjocoritor, luând în derâdere, însăși noțiunea de „sfânt.” Și totuși, orice Creștin adevărat e chemat să devină Sfânt! De fapt, în Biserica primară termenii de „Sfânt” și cel de „Creștin” erau sinonime. Astăzi, cei mai mulți dintre cei care, mai mult sau mai puțin, se numesc Creștini se simt rușinați să vorbească despre Sfințenie!

Nu e prea greu pentru noi să realizăm că ei nu acordă nici o atenție acestor cuvinte ale lui Hristos: „Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinții îngeri” (Marcu, 8:38). Ceea ce-i extrem de tragic e faptul că, cei mai mulți dintre Creștinii de astăzi, unii dintre ei Ortodocși cu numele, par să creadă că cel care luptă pentru Sfințenie nu-i întreg la minte! Totuși, opusul acestei convingeri e adevărat, pentru că a deveni Sfânt este scopul suprem al Creștinului, înseamnă să ajungă la îndumnezeire!

Cineva poate pune întrebarea: Cum poate un om să devină Sfânt? În cuvinte simple, cineva poate deveni Sfânt luptându-se pentru perfecțiune în orice virtute Creștină, dar mai presus de orice, aceasta înseamnă să trăiască în prezența lui Dumnezeu! Un Sfânt este cineva care cade dar care nu rămâne niciodată căzut. El se ridică și-și continuă întrecerea vieții.

Cineva nu poate eșua vreodată atât timp cât stă lipit de Hristos! Întrebat ce fac călugării în mănăstire, un monah a răspuns: „Ne ridicăm și cădem. Ne ridicăm și cădem!” Sfinții nu rămân niciodată căzuți. Ei perseverează în întrecerea vieții, n-are importanță cât de dificilă este aceasta! Și, prin mila lui Dumnezeu, ei ajung acolo unde a ajuns Sfântul Apostol Pavel când le-a scris galatenilor: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni, 2:20).

Când cineva trăiește în prezența lui Dumnezeu, vieți sunt transformate și minuni se întâmplă. Toți Sfinții au înfruntat riscuri fără teamă și ne-au lăsat exemple nepieritoare de curaj în fața persecuțiilor, a ridicolului, a privărilor de tot felul, a hărțuielilor, chiar în fața morții – de dragul lui Hristos și al actualizării Împărăției lui Dumnezeu aici și acum! Trăind astfel credința lor, nu numai că ei și-au schimbat viața lor viitoare – ca și pe a noastră – pentru mai bine; ei ne-au arătat ce înseamnă să trăim cu adevărat! Ei ne-au învățat că a trăi fără a-I urma lui Hristos este egal cu a fi un om mort printre cei vii!

Ascultați iarăși cuvintele Mântuitorului Hristos din Evanghelia de astăzi: „Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine!…” Iată cum comentează Sf. Ieronim acest verset: „Lumea este divizată în ea însăși de dragul credinței în Hristos. Fiecare casă are atât credincioși cât și necredincioși. Și un conflict necesar a fost trimis să rupă o pace rea… Iubește pe tatăl tău, pe mama ta, pe fiul tău. Dacă vine un timp când iubirea pentru părinții tăi și cea pentru copiii lui Dumnezeu sunt în conflict și nu pot fi menținute ambele iubiri, atunci categorica respingere a familiei tale poate fi o formă mai înaltă de loialitate familială în relația cu Dumnezeu.”

Iată și exegeza Fer. Augustin la acest verset cristic: „Te voi iubi în Hristos, nu în locul lui Hristos. Tu vei fi cu mine în El, dar eu nu voi fi cu tine fără El. Ei spun ‘Dar pe noi nu ne interesează Hristos.’ Dar pe mine mă interesează El mai mult decât mă interesezi tu. Trebuie ca eu să mă supun celui care m-a crescut și să-L pierd pe Cel Care m-a creat?”

Și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Cine ține la sufletul lui îl va pierde, iar cine-și pierde sufletul pentru Mine îl va găsi” (Matei, 10:38-39), ne spune iarăși Mântuitorul Hristos astăzi. Unul din Părinții Bisericii ne ajută să înțelegem acest cuvânt aparent greu de înțeles: “Omul care-și poartă propria cruce este cel care, dacă e necesar, este pregătit să înfrunte orice primejdie de dragul lui Dumnezeu până la și incluzând însăși moartea, decât să-L abandoneze pe Hristos… Este mai bine să mori pentru Dumnezeu și să trăiești veșnic decât să trăiești de dragul intereselor umane și să suferi moartea veșnică.”

Aceasta este ceea ce Sfinții au făcut – ei au murit de dragul lui Hristos. Scrie iarăși Sfântul Ilarie de Poitiers: „Aceasta e așa pentru că cei care aparțin lui Hristos și-au răstignit trupurile lor împreună cu obiceiurile și plăcerile lor păcătoase. Nu suntem vrednici de Hristos dacă nu ne luăm propria cruce, prin care noi suferim, murim, suntem îngropați și înviem împreună cu El.”

Iubiții mei, există o istorioară despre o tânără Creștină a cărei mamă a murit. La puțin timp după această pierdere, ea s-a convertit la Hristos. S-a rupt total de lume și de capcanele ei. Dar tatăl ei era un om de lume. El iubea lumea cu toate deșertăciunile ei. Oriunde mergea, o lua pe fiica lui cu el. Iar ea, pentru a-și aminti că, indiferent de locul unde mergea și indiferent de ceea ce făcea Dumnezeu este cu ea, purta o mică cruciuliță de fier în jurul gâtului. Aceasta nu era un ornament pentru a-și înfrumuseța trupul, așa cum fac mulți dintre noi; cruciulița era ceea ce îi amintea că trebuie să-și înfrumusețeze sufletul. Purtarea acelei mici cruciulițe de fier îi amintea ei în orice moment că Dumnezeu era cu ea. Ea trăia în prezența lui Dumnezeu. Acesta este „secretul” unei vieți Creștine cu adevărat fericite!

Acest fel de fericire nu poate fi oferit de această lume fără Dumnezeu! Pentru a gusta această fericire noi trebuie să trăim zi de zi în așa fel de parcă Dumnezeu stă lângă noi. Înseamnă să vorbim în așa fel ca și cum Dumnezeu aude fiecare cuvânt! Înseamnă să lucrăm în așa fel ca și cum Dumnezeu vede orice faptă. Înseamnă să gândim în așa fel de parcă Dumnezeu ne cunoaște orice gând. Dragii mei, acesta nu e un mod fictiv de gândire; acesta e realitatea reală! Dumnezeu este cu noi! Dacă trăim în prezența lui Dumnezeu nu numai că devenim Sfinți, noi aducem în Împărăția lui Dumnezeu și alte ființe umane. De fapt, asta e ceea ce a făcut o femeie în vârstă dintr-o frumoasă poveste adevărată, cu care voi încheia predica de astăzi.

Era un mare om de știință care a început să frecventeze regulat o anumită biserică. Când și-a exprimat dorința de a deveni membru activ al acelei biserici, pastorul s-a gândit că predicile sale l-au convins pe savant să ceară acest lucru. Dar, spre marea lui surprindere, a aflat că nu predicile lui, ci o bătrână, mică de statură, care i-a întins mâna pentru a-i cere ajutor în timp ce cobora scările bisericii după slujba de duminică. Ajungând la ultima treaptă de jos a scării, ea i-a spus omului de știință: „Cred că tu ești un următor al lui Hristos, nu?”

Acesta i-a răspuns: „Ei, bine, sunt interesat de asta.” „Apoi,” a continuat savantul, „bătrâna doamnă s-a uitat la mine și zâmbind radiant, plină de iubire, mi-a spus ‘O, vino mai aproape. Iisus Hristos înseamnă totul pentru mine!’ Când am văzut lumina de pe fața ei, am înțeles că ea trăia într-o lume diferită de a mea. Și am vrut acea lumină!” Acea mărturisire sinceră, frumoasă, cinstită despre ceea ce însemna Iisus Hristos pentru ea l-a adus la Hristos pe un suflet care altfel era pierdut! Iată întrebarea mea: Câte suflete pierdute ai adus tu la Hristos din cauză că ei au văzut lumina vieții Lui strălucind pe fața ta? ți? Sau, pe câți ai alungat din biserică? Amin.

10 iunie 2012

Categories: Predici Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.