Acasă > Cuvinte de folos, Predici > Pr. Dr. Dumitru Măcăilă: PREDICĂ LA SĂRBĂTOAREA SFÂNTULUI APOSTOL ŞI EVANGHELIST IOAN TEOLOGUL

Pr. Dr. Dumitru Măcăilă: PREDICĂ LA SĂRBĂTOAREA SFÂNTULUI APOSTOL ŞI EVANGHELIST IOAN TEOLOGUL

Sf Ioan Evanghelistul

PREDICĂ LA SĂRBĂTOAREA SFÂNTULUI APOSTOL ŞI EVANGHELIST IOAN TEOLOGUL

          Moto: „Cine mărturisește că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne întru el și el întru Dumnezeu…Dumnezeu este iubire  și cel ce rămâne în Dumnezeu rămâne în iubire și Dumnezeu rămâne întru el” (I Ioan, 4:15-16)

          Iubiți frați și surori în Hristos,

După cum unii dintre voi știu, astăzi dimineață am avut bucuria de a săvârși Sf. Liturghie, pentru a sărbători liturgic pe Sf. Apostol și Evanghelist Ioan Teologul. De fapt, sărbătorirea lui este și pe data de 8 mai, dar astăzi, 26 septembrie, se sărbătorește mutarea lui la Domnul; pe 8 mai se sărbătorește momentul în care mormântul său a fost deschis și din sfintele moaște ale Apostolului izvora o mireasmă cerească, care era și tămăduitoare de boli. Deși am spus câteva cuvinte legate de această sărbătoare la sfârșitul Sf. Liturghii, am decis să vă vorbesc mai pe larg în această seară după slujba Sf. Maslu, pornind de la versetul pe care l-am folosit ca moto și care a fost luat din pericopa apostolică de astăzi.

După cum consemnează Sf. Tradiție, Sf. Ioan a fost asistat în scrierea Evangheliei de către unul din ucenicii săi, Sf. Prohor. Sf. Ioan, împreună cu fratele său Iacob, sunt cunoscuți și ca boanergeV,  „fiii tunetului”, (Marcu, 3:17). Ei erau pescari, ca și tatăl lor Zevedeu. Ioan este considerat cel mai tânăr între Apostoli și „ucenicul cel iubit” al lui Hristos, (13:23; 21:7, 20) așa după cum el însuși mărturisește în Evanghelia sa.

Pe Cruce, Iisus a dat-o pe mama Sa în grija Sf. Apostol Ioan și nu a unuia din copiii ei, pentru că ea n-a avut un alt copil în afară de Iisus. Iacob, fratele lui Ioan și primul episcop al Bisericii din Ierusalim, ca și Iosif, Simon și Iuda sunt numiți frații lui Iisus la Matei, 12:46-48. Permiteți-mi să adaug aici că, în Orientul Mijlociu primar, cineva care făcea parte din rudele apropiate ale cuiva era numit în mod obișnuit frate sau soră. De asemenea, conform Sf. Tradiții, „frații și surorile lui Iisus” erau de fapt copiii dreptului Iosif, logodnicul Fecioarei Maria, dintr-o căsătorie anterioară.

Ei erau numiți copiii Mariei, deși în fapt erau copiii ei vitregi din căsătoria anterioară a logodnicului ei, dreptul Iosif. Astfel, aceste referiri la frații și surorile lui Iisus nu contrazic învățătura neschimbată a Bisericii Ortodoxe că Născătoarea de Dumnezeu a fost Fecioară înainte de Naștere, în timpul Nașterii și după Nașterea lui Hristos. Absența fraților biologici ai lui Hristos e înțeleasă clar din faptul că El, fiind în agonie pe Cruce, o încredințează pe Mama Sa Apostolului Ioan. Acest fapt prin el însuși ar fi fost considerat o crimă împotriva legii mozaice dacă Fecioara Maria ar fi avut și alți copii. Detractorii acestui adevăr biblic pierd din vedere faptul că, Iisus, ca Fiul lui Dumnezeu fără de păcat, n-a încălcat nici o lege tocmai pentru că El a venit să o împlinească (Matei, 5:17)!

În timp ce Și-a încredințat mama ucenicului iubit, Iisus a spus: „Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta!” (Ioan, 19:26-27). Numind-o pe mama Sa femeie, Iisus folosește un termen de demnitate și afecțiune. Adresându-i ucenicului Său cuvintele, Iată, mama ta!, Mântuitorul Hristos stabilește simbolic rolul Fecioarei Maria ca Mamă a tuturor celor credincioși Lui, adică, Mamă a întregii Biserici. Dacă Fecioara Maria ar fi avut și alți copii, Iisus n-ar fi dat-o în grija Apostolului Ioan, care era fiul Salomeei, și care era sora Mamei Lui. Prin actul Său de încredințare a Mamei Sale vărului Său, Apostolul Ioan, Hristos ratifică învățătura Bisericii Ortodoxe dintotdeauna privind pururea Fecioria Maicii Domnului.

Apostolul Ioan a fost un „stâlp” al Bisericii din Ierusalim, iar mai târziu s-a mutat în Efes, unde a slujit ca episcopul Bisericii de acolo până la sfârșitul vieții sale. În timpul stăpânirii împăratului roman Domițian  (AD 81-96), care s-a dovedit unul dintre cei mai înverșunați persecutori ai creștinilor, Sf. Ioan a fost exilat în insula Patmos din apropierea Efesului, unde a scris cartea profetică numită Apocalipsa. La moartea împăratului, el s-a reîntors la Efes unde și-a reluat episcopatul și unde și-a scris Evanghelia.

Sf. Ioan este primul din cei doar trei Sfinți din istoria Bisericii noastre de două ori milenară care este numit Teologul, din cauza profunzimii teologice a Evangheliei sale. Noul Testament conține patru alte cărți care îi sunt atribuite Sf. Ioan Teologul: trei epistole, scrise în jurul anului 90 după Hristos, și cartea Apocalipsei, scrisă în jurul anului 95. Sfântul sărbătorit astăzi a adormit întru Domnul la vârsta de circa 100 de ani, în jurul anilor 96-100 după Hristos.

După cum am spus la începutul acestui cuvânt, pericopa apostolică care s-a citit astăzi aparține primei sale epistole. În cele ce urmează voi spune câteva cuvinte despre această pericopă pentru a înțelege de ce Biserica l-a numit cu numele de Teologul pe Sf. Apostol și Evanghelist Ioan. „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată,” scrie Apostolul, „dar de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne întru noi și dragostea Lui este desăvârșită” (I Ioan, 4:12). Dumnezeu este cunoscut prin iubire. Noi nu-L putem vedea pe Dumnezeu pentru că El este spirit. Ceea ce putem vedea noi este efectul, creația lui Dumnezeu.

Noi nu putem vedea vântul, dar putem vedea ceea ce poate face vântul. Tot așa, noi nu putem vedea electricitatea, dar putem vedea efectele pe care le produce ea. Efectul lui Dumnezeu este iubirea. Atunci când Dumnezeu vine să locuiască într-un om, acel om este îmbrăcat cu dragostea de Dumnezeu și cu dragostea de oameni. Așa cum cineva a spus odată, „Un Sfânt este un om în care Hristos locuiește încă odată”. Sau, așa cum un copil, sub inspirația Duhului Sfânt, a spus: „Un Sfânt este cineva care lasă lumina lui Hristos să strălucească prin el.”

Iubirea lui Dumnezeu față de noi este arătată prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Când Îl privim pe Hristos Cel răstignit, noi „vedem” iubirea fără margini! Dumnezeu ne-a dat tot ceea ce-I era mai drag, pe Fiul Său Cel Unul-Născut, pentru a Se aduce jertfă odată pentru toți – Jertfă care nu poate fi concepută de mintea umană, nici egalată de vreun om – din iubirea Sa nemărginită față de oameni. Iubirea lui Dumnezeu față de noi este total nemeritată. Este dincolo de capacitatea noastră de înțelegere că Dumnezeu iubește asemenea biete și neascultătoare ființe precum suntem noi!

 Iubirea omenească este răspuns la iubirea divină. Noi iubim pentru că Dumnezeu ne-a iubit mai întâi. „Vederea” iubirii lui Dumnezeu este ceea ce trebuie să ne facă pe noi să-L iubim pe Dumnezeu așa precum El ne-a iubit și să iubim pe aproapele nostru așa cum Dumnezeu îl iubește pe el. Iubirea umană nu poate fi produsul inimii umane; și nu este ceva pe care omul îl poate crea pentru el însuși. Când vine iubirea, frica dispare!

Așa cum cineva a spus, „Energia iubirii se descarcă de-a lungul liniilor care formează un triunghi, triunghi ale cărui puncte sunt Dumnezeu, sinele și aproapele”. Pentru a-l cita pe Barclay, dacă Dumnezeu ne iubește, noi suntem obligați să ne iubim unii pe alții, „pentru că este destinul nostru, ținta noastră cea mai înaltă să reproducem viața lui Dumnezeu în umanitate și viața veșniciei în timp”. Sf. Apostol și Evanghelist Ioan subliniază că un om care pretinde că-L iubește pe Dumnezeu dar care îl urăște pe fratele său nu e nimic altceva decât un mincinos!

„Dumnezeu este iubire”,  scrie Sf. Ioan. Această frază scurtă, dar plină de sens, este văzută de unii teologi ca una din cele mai mari declarații despre Dumnezeu în Sf. Scriptură. Această declarație explică o mulțime de alte lucruri care altfel ar fi fără sens. Faptul că Dumnezeu este iubire explică crearea lumii. De ce a trebuit ca Dumnezeu să creeze o lume care I-a adus neascultarea, rebeliunea și lipsa unui răspuns potrivit din partea omului? Dumnezeu a creat lumea pentru că creația este esențială pentru însăși firea lui Dumnezeu. Iubirea, pentru a fi iubire, trebuie să aibă pe cineva să iubească și pe cineva s-o iubească.

Iubirea lui Dumnezeu explică voința liberă a omului. Dacă iubirea nu este un răspuns liber, nu este iubire. Iubirea nu este iubire dacă nu este spontană. Iubirea este în mod necesar alegerea liberă și răspunsul liber al inimii. Pentru ca oamenii să fie capabili să-L iubească pe Dumnezeu, voința lor trebuie să fie liberă. De aceea, Dumnezeu, printr-un act hotărât de limitare de Sine, le-a dăruit ființelor umane voință liberă pentru ca însuși scopul creației să poată fi împlinit.

Iubirea lui Dumnezeu explică și providența lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este iubire, actul său creator este urmat de constanta Sa purtare de grijă. El nu doar a creat lumea, dar iubirea Sa o sprijină continuu, o menține  și o protejează perpetuu. Faptul că Dumnezeu este iubire explică și mântuirea omului! Însuși faptul că Dumnezeu este iubire înseamnă că El caută și mântuiește pe cel pierdut. El găsește remediu pentru păcat și cură pentru boala sufletului. Este imposibil să nimicești iubirea unui părinte pentru copilul său, iar Dumnezeu este Părintele nostru Cel ceresc. În sfârșit, dar nu de cea mai mică importanță, iubirea lui Dumnezeu explică viața veșnică, viața de dincolo de mormânt. Însuși faptul că Dumnezeu este iubire ne asigură că șansele vieții ca și schimbările ei nu au ultimul cuvânt, ci că există iubirea lui Dumnezeu care va reajusta balanța nedreaptă a acestei vieți!

Iubiții mei, istoricul bisericesc Eusebiu de Cezarea ne relatează că Apostolul Ioan, după ce l-a lăsat pe un promițător tânăr în grija unui episcop de provincie, după un timp s-a întors la acesta din urmă pentru a vedea cum se comportă tânărul. După ce i s-a spus că tânărul a devenit șeful unei bande de tâlhari, Sf. Ioan s-a urcat pe cal și a mers peste dealuri pentru a-i găsi pe tâlhari. Imediat ce șeful bandei l-a recunoscut pe Apostol a fugit pe marginea unei stânci prăpăstioase.

Sf. Ioan, neînarmat, a mers călare până ce l-a ajuns din urmă pe tulburatul ucenic. „Fiul meu,” i-a spus Apostolul, „fugi de tatăl tău? Mai este încă nădejde de mântuire pentru tine. Eu voi sta înaintea Domnului meu pentru tine. Dacă va fi nevoie, îmi voi da viața cu bucurie pentru tine, așa cum El Și-a dat-o pentru mine. Oprește-te, stai și crede-mă: Cel Care m-a trimis la tine este Însuși Hristos!” Tânărul tâlhar s-a pocăit și s-a întors acasă cu Sf. Ioan și, așa cum ne spune Sf. Tradiție, a devenit preot. Întrebarea mea este: Nu vedeți voi în această poveste adevărată marea dragoste a Apostolului Ioan pentru turma pe care Mântuitorul Iisus Hristos i-a încredințat-o? El nu doar a scris despre iubire, a practicat-o! Iată de ce merită el pe deplin să fie numit „Apostolul iubirii!”

Încovoiat de ani, Sf. Ioan nu mai putea predica. Sprijinit de prietenii săi, el le adresa credincioșilor săi doar acest sfat: „Copiii mei, iubiți-vă unii pe alții!” Fiind întrebat de ce tot repeta această frază, bătrânul Apostol a răspuns: „Pentru că aceasta este cea mai înaltă poruncă a Domnului – e de ajuns dacă ascultăm de ea!”

Jenat de zvonul că el nu va muri, ci se va înălța la ceruri, Sf. Apostol Ioan a decis să moară în public. Presimțindu-și sfârșitul, el a cerut să i se sape un mormânt aproape de altarul bisericii sale. A coborât în mormânt, apoi și-a ridicat mâinile și a zis: „Sunt invitat la ospățul tău, Doamne. Îți mulțumesc. Vin acum!” Acesta este cel mai potrivit sfârșit pentru cel care în tinerețea sa a stat aproape de Mântuitorul său și și-a rezemat capul pe pieptul Său.     

„Fericirea supremă a vieții este convingerea că suntem iubiți”, a spus marele scriitor francez Victor Hugo. Aceasta este convingerea pe care Sf. Apostol și Evanghelist Ioan ne-a împărtășit-o. El ne chemă către Domnul Cel viu Care ne iubește pe fiecare cu dragostea cu care el însuși a fost iubit. Cu o singură condiție: să viețuim cu Hristos! Numai trăind cu Hristos, El va schimba biata noastră existență într-o plinătate a vieții. Numai trăind cu Hristos, El ne va salva de noi înșine, de trăirile noastre fără Hristos care au devenit „cătușele” noastre! Numai trăind cu Hristos, în Hristos, iubirea lui Dumnezeu va locui în noi și noi ne vom iubi unii pe alții așa cum Hristos ne-a iubit, ne iubește pe noi, Amin!  

Pr. Dr. Dumitru Măcăilă, Parohia Buna Vestire, Constanța – 26 septembrie 2014.

Categories: Cuvinte de folos, Predici Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.