Acasă > Predici > Pr. Dr. Dumitru Măcăilă: PREDICĂ LA SFÂNTA ŞI MAREA SÂMBĂTĂ

Pr. Dr. Dumitru Măcăilă: PREDICĂ LA SFÂNTA ŞI MAREA SÂMBĂTĂ

Koborare

PREDICĂ ÎN SFÂNTA ŞI MAREA SÂMBĂTĂ

          Moto: „Pentru că şi Hristos a suferit odată moartea, pentru păcatele noastre, El, Cel drept, pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare” (I Petru 3:18-19).

          Iubiţi fraţi şi surori în Hristos,

În a şasea cântare a gloriosului Canon Pascal, creştinii ortodocşi mărturisesc: „Pogorâtu-Te-ai întru cele mai de jos ale pământului, şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi Hristoase; şi a treia zi, precum Iona din chit, ai înviat din mormânt”.  Această confesiune e bazată pe versetul petrin folosit de mine ca moto al acestei predici, „pus în scenă” de icoana cunoscută sub numele de „Coborârea la iad,” sau „Prima Înviere.” Spunând că Hristos, după ce a fost omorât cu trupul, dar a fost făcut viu cu duhul, „S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare,” sfântul Apostol Petru nu le cere urmaşilor săi să-şi amintească doar un simplu adevăr mântuitor, el vrea să le aducă în cercul luminos al conştiinţei o istorie. Istoria este aceea că Hristos a făcut în locul unde zăceau morţii exact ceea ce făcuse în misiunea Sa pământească. Fără să fi făcut acest lucru, activitatea Sa răscumpărătoare n-ar fi fost completă.

Interesant e faptul că ucenicii lui Petru ştiau povestea. El a trebuit doar să le-o reamintească. Istoria pe care el o purta în minte este o mică piesă de literatură creştină, care ne-a fost transmisă prin scrierea apocrifă intitulată „Evanghelia lui Nicodim, Faptele lui Pilat şi Coborârea lui Hristos la iad,” tradusă de W. Schneemelcher în 1963, cu titlul Apocrifele Noului Testament, volumul I: Evanghelii şi Scrieri asociate cu ele. Povestea care tratează despre coborârea lui Hristos la iad este extrem de dramatică. Întunericul iadului este greu, aproape material, nu ceea ce înţelegem noi prin întuneric – „doar absenţa luminii.” Totul era întuneric – atât cât cineva poate să-şi reamintească. Însăşi liniştea părea să fie opresivă, ca o greutate materială pe punctul de a-i zdrobi pe cei care stau în jur.

În una din cântările Vecerniei mari a Sfintelor Paşti, noi cântăm: „Porţile morţii Ţi s-au deschis de frică, Doamne, şi portarii iadului au fost izbiţi când Te-au văzut. Căci Tu ai sfărâmat porţile de aramă şi ai rupt zăbrelele cele de fier. Tu ne-ai adus pe noi afară din întuneric şi din umbra morţii, rupând cătuşele noastre.” Într-o altă odă pascală, credinţa în eliberarea noastră din puterea distructivă a morţii este exprimată foarte intens: „Astăzi iadul se tânguie şi strigă cu tărie: ‚Stăpânirea mea a fost înghiţită; Păstorul a fost răstignit şi El l-a înviat pe Adam. Sunt lipsit de cei pe care cândva i-am stăpânit; i-am sfâşiat cu puterea mea, dar acum îi arunc afară din mine. Cel Care a fost răstignit a golit mormintele, puterea morţii nu mai are stăpânire. „Mărire Crucii Tale, Doamne, şi Învierii Tale.”

Iubiţii mei, adevărul de credinţă exprimat de aceste două frumoase cântări pascale este afirmat de scrierea apocrifă menţionată mai sus. Domeniul morţii, stăpânit de însăşi Moartea, este sub supravegherea lui Satan, Prinţul Întunericului. Pe neaşteptate, întunericul opresiv este sfărâmat de o explozie de lumină care descoperă o uriaşă mulţime de oameni. Lumina care pătrunde în mod imprevizibil, neaşteptat în întuneric, pulverizându-l, generează confuzie. E o confuzie ciudată ce nu mai poate fi descrisă doar folosind cuvintele pandemoniu sau haos. Deodată, ceva nemaiauzit se întâmplă într-un loc unde niciodată nu se întâmplă nimic, locul plictiselii veşnice. Întregul iad pare să se dezlănţuie.

Însuşi Profetul Isaia stă în picioare şi ochii lui strălucesc cu tensiunea  nebuniei şi a sfinţeniei. Nimeni nu pare să înţeleagă ce se întâmplă, dar Isaia pare să ştie, el chiar subliniază că aceasta este ceea ce a profeţit el că se va întâmpla. „Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi, cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii, lumină va străluci peste voi” (Isaia 9:1). El le reaminteşte celor prezenţi cuvintele pe care le-a spus pe când era în viaţă, cuvinte parafrazate de chemarea sfântului Pavel: „Deşteaptă-te, cel ce dormi, şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos” (Efeseni 5:14). „Morţii tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia! Deşteptaţi-vă, cântaţi de bucurie, voi, cei ce sălăşluiţi în pulbere! Căci roua ta este rouă de lumină şi din sânul pământului umbrele vor învia” (Isaia 26:19). „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, şi slava Domnului peste tine a răsărit!” (Isaia 60:1).

Şi Sfântul Ioan Botezătorul este acolo, în mulţime. Cuvintele lui sunt în consonanţă cu proclamaţia sa ca Înaintemergătorul lui Hristos. El pare să spună: „El vine! El vine! Fiţi gata să îngenuncheaţi înaintea Lui!” Protopărintele nostru, Adam, e acolo, de asemenea. El e bătrân şi bolnav. El spune fiecăruia că a aşteptat în toţi aceşti ani şi a fost pe punctul de a-şi pierde speranţa, de a renunţa. Acum el poate simţi venirea lui Hristos în oasele sale – vindecarea din Pomul Vieţii, vindecarea de celălalt pom de cu atât de mult timp în urmă din Grădina Edenului.

Deodată, manifestări de veselie se dezlănţuie din partea tuturor celor care, pentru atât de mult timp au fost „liniştiţi” de moarte, când Satan şi Moartea înşişi intră în „scenă”, vorbind între ei. Satan e rafinat, viclean, extrem de sigur, şi continuă să se laude faţă de acolitul lui, Moartea, despre ultimul lui triumf. El spune, rânjind: „Aduc aici jos pentru noi un iudeu numit Iisus. El a fost o țepușe, o durere în gâtul meu atât timp cât a trăit! El a izgonit toţi drăcuşorii mei drăgălaşi, El a vindecat oamenii de toate bolile cu care i-am blestemat. Acum L-am prins. El a fost un Om puternic, dar numai uman, la urma urmei. Ca oricine altcineva, Lui I-a fost frică de mine. L-am auzit rugându-Se în grădina Ghetsimani. Îi era frică de suferinţă, frică să moară! Dar El a suferit şi a murit, şi acum L-am prins! El va îngenunchea înaintea mea, aşa cum toţi trebuie s-o facă, şi apoi Îl voi încătuşa şi pe El, cu toţi ceilalţi.” Acum vă întreb: Înţelegeţi de ce Hristos l-a numit pe diavol „tatăl minciunii?” (Ioan 8:44).

Dar Moartea nu pare să fie aşa de sigură cu privire la ceea ce se întâmplă. Ea pare mai curând isterică, îngrijorată despre proprietatea valorilor din iad cu Acest nou Chiriaş Care vine. De fapt, ea spune că nu se simte bine din cauza aceasta, şi spune că ea a început să se simtă rău de când l-a înghiţit pe acel individ numit Lazăr. La puţin timp după ce l-a înghiţit pe Lazăr, Cineva de Sus l-a rechemat la viaţă. „Dacă Acesta este Acelaşi Individ pe Care tu Îl aduci aici, acesta poate fi sfârşitul tuturor lucrurilor pentru care noi am muncit din greu,” îi spune Moartea lui Satan. Şi, în timp ce Satan încearcă s-o asigure pe Moarte că totul este sub control, o voce ca de tunet îl întrerupe spunând: „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei. Cine este Acesta Împăratul slavei? Domnul Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în război” (Psalm 23:7-8).

După ce a auzit acestea, Moartea este teribil de îngrozită: „Acum ai făcut-o! Am încercat să-ţi spun, dar tu n-ai vrut să mă asculţi!” a spus ea către Satan. El strigă din răsputeri către demonii săi să închidă marile uşi ale iadului – să-L ţină pe Acesta afară şi pe toţi ceilalţi înăuntru. Uriaşele uşi ale iadului, făcute din aramă întărită cu bare de fier, sunt închise şi încuiate. Iadul este acum cu siguranţă închis. Dar aceeaşi voce răsună din nou ca un tunet: „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei!” Confuză şi îngrozită, Moartea întreabă: „Cine este Acesta Împăratul slavei?” Şi îngerii din cer îi răspund, cântând: „Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei!” (Psalm 23:9-10). Cu acest cântec angelic barele de fier se îndoaie înăuntru şi marile uşi de aramă sunt smulse din balamale!

Hristos izbeşte cu piciorul înăuntru uşa iadului! El păşeşte înăuntrul iadului de parcă El deţinea acel loc. Satan şi Moartea cad iarăşi în tăcere. Iisus Îşi întinde mâna către Adam şi-l ridică din patul suferinţei de milenii. Apoi, priveşte către mulţimile imense pe care Moartea le-a adunat peste atât de mulţi ani, şi le binecuvântează cu semnul Sfintei Cruci: pe Patriarhi şi pe Profeţi, pe înţelepţi şi pe nebuni, pe preoţi şi pe filosofi, pe cei mari şi pe cei smeriţi. Hristos îi cheamă pe toţi să-L urmeze şi ei merg împreună afară din iad, păşind de-a curmezişul uşilor sfărâmate de El şi mergând cu paşi uriaşi către o enormă scară spre Rai.

„Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel Ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer” (Ioan 3:13), a spus Hristos. În timp ce sfântul Pavel, după ce îl citează pe Psalmist: „Suindu-Se la înălţime, a robit robime, şi a dat daruri oamenilor” (Psalm 67:19), explică, sub inspiraţia Duhului Sfânt: „Iar aceea că S-a suit ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului?” (Efeseni 4:8-9). Cele mai de jos ale pământului sunt locul unde zăceau cei morţi sau iadul, unde Hristos a intrat după moarte „şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare” (I Petru 3:19).

          Iubiţii mei,

Adeseori noi vorbim despre iad: iadul Arhipelagului Gulag, iadul lagărelor comuniste, iadul de la Auschwitz, iadul unui potenţial holocaust nuclear, iadul unei boli necruţătoare, terminale, iadul singurătăţii etc. Dar înţelegem noi, într-adevăr,  ce este Iadul, sau – pentru a menţiona termenul opus lui – ce este Raiul? Ei, bine, nu avem nici o şansă să înţelegem cu adevărat ce sunt ele atâta timp cât trebuie să folosim termenii lumii noastre căzute! N-a spus Hristos: „Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede de vă voi spune cele cereşti?” (Ioan 3:12).

Adevărul adevărat este că noi ştim ceva despre iad. „Într-un timp sau altul, noi toţi am văzut semnul, ‚Abandonaţi orice speranţă voi toţi care intraţi aici!’” Cel puţin odată în timpul unei vieţi noi am auzit uşile iadului închizându-se înfiorător de violent, aşa că ştim ce înseamnă să te simţi ca în iad. Dar aceasta nu este ceea ce este Iadul! Iadul este un „loc” lăsat fără putere de Hristos, Care a coborât în el şi ale cărui uşi au fost izbite înăuntru din afară! Înainte de coborârea lui Iisus la iad, nu exista ieşire din el! Prin Învierea Sa, El a furnizat ieşire pentru toţi!

          Ieşirea a fost transformată în Uşa care îl ia pe fiecare următor al lui Hristos în Rai: „Cine este Împăratul slavei?”.  Numele lui este IISUS, HRISTOSUL lui Dumnezeu, Care a înviat din morţi, Cel la al Cărui nume „tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt, şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2:10-11). Să-L mărturisim, aşadar, pe Hristos, cu bucurie explozivă în cea mai glorioasă noapte a Paştelui! El este Împăratul slavei, „Domnul nostru şi Dumnezeul nostru,” Care ne-a arătat Calea către Tatăl, şi Care „S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare,” – în iad. Amin.

Paște fericit! Înviere fericită!

Pr. Dr. Dumitru Măcăilă, Parohia Buna Vestire – Constanţa 11 aprilie, 2015.  

Categories: Predici Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.