Acasă > Diverse > Pr. Eugen Tănăsescu: ÎMBULZITORUL RELIGIOS

Pr. Eugen Tănăsescu: ÎMBULZITORUL RELIGIOS

Pr. Eugen Tănăsescu:

ÎMBULZITORUL RELIGIOS

Încep prin a observa că, totuşi, fenomenul în discuţie nu este majoritar sau caracteristic comunităţilor creştine. Aparenta lui amploare se datorează tendinţei unor canale media, care aleg să centreze relatarea sărbătorilor în cauză exclusiv pe acest aspect. Nu se relatează despre ce anume sărbătorim sau alte laturi ale acestor sărbători, tendinţa de tabloidizare pune accent, uneori întreaga ştire, doar pe micul meci de rugby, stârnit spontan, undeva în mulţime.

Însă nici nu putem să negăm total înghesuiala punerii vânjoase a mâinii pe sfinţenie. Fenomenul există, fie şi la scară mai mică decât relatează presa. Chiar înclin să cred că nu depăşeşte îmbulzeala de la deschiderea unor hyper-market-uri sau de la anumite campanii promoţionale. Însă urmările lui sunt, cu siguranţă, mult mai mari. Riscul cel mai mare este acela ca unii credincioşi să se smintească, văzând ce se întâmplă.

Aşa că, pentru a înţelege mai bine, în speranţa unei diminuări, să încercăm găsirea motivelor ce generează „sfânta” îmbulzeală. După mine, ele sunt următoarele:

1. Racile din comunism. Dacă ne uităm cu atenţie la profilul celui ce se îmbrânceşte, vom observa că este de vârstă matură, chiar spre vârsta a doua, cu un nivel de educaţie undeva între şcoală profesională şi postliceal dar şi cu obsesia, dobândită la cozile ceauşiste, de a apuca să pună mâna pe obiectul îmbulzelii (agheasmă, ramuri de salcie, pască, untdelemn sfinţit etc.). Cine n-a cunoscut galantarele comuniste n-are de unde cunoaşte acest demon social al riscului de a sta la coadă şi a auzi: “Nu mai avem! S-a terminat!”. El era capabil să stârnească adevărate lupte „de clasă”, fiecare descurcându-se cum putea: unii practicau „datul pe sub tejghea”, alţii se luptau vârtos peste tejghea.

2. Slabă educaţie religioasă, cu tendinţe spre superstiţie şi credulitate. Îmbulzitorul n-are de-a face cu îmblânzitorul, care ar trebui să fie rezultatul participării la o slujbă religioasă. Dimpotrivă, pentru el viaţa nu este decât un câmp de luptă şi nu doar în sens metaforic sau duhovnicesc. El îmbulzitorul înţelege doar în sens fizic mesajul lui Hristos: “Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea.” În traducerea IPS Bartolomeu Anania, lucrurile sunt şi mai explicite: “…împărăţia cerurilor se ia prin asalt, iar cei ce dau asaltul o cuceresc.” Prin urmare, îmbulzitorul are doar o percepţie materială asupra realităţilor duhovniceşti, asemeni celor care, înţelegând eronat iconografia Judecăţii de Apoi, îşi închipuie că flăcările iadului sunt doar focuri materiale, sau că diavolii sunt chiar nişte monştri cu coarne, gheare şi coadă. Ca şi cum n-ar fi de ajuns, unii dintre aceşti îmbulzitori sunt în stare să te acuze de stricarea “tradiţiilor strămoşeşti”, în ciuda tuturor evidenţelor. Cazul recent al pseudo-icoanei de pe copacul de la Slobozia este elocvent. Credulii luau la rost, pe ton ameninţător uneori, chiar şi pe cei care susţineau că presupusa icoană nu este o minune divină, ci doar o joacă pentru marketizarea pepenilor. Este adevărat că orice icoană poate deveni făcătoare de minuni dar…nu în orice condiţii, condiţia sufletească a închinătorului fiind un factor important.

3. Lipsa de educaţie civică. Creştinismul se fundamentează pe ceea ce noi am numi astăzi “educaţie civică” sau “bun simţ”. Inutil să mai spun că îmbulzelile mai mult alungă harul şi sfinţenia pe care ne străduim să le dobândim prin materia sfinţită la Biserică. Dar nici nu apucăm să ajungem aici. Din momentul în care te îmbrânceşti şi te lupţi cu semenul tău, nu mai discutăm de har şi sfinţenie, ci, eventual, de egoism şi agresivitate. Din păcate, unii dintre aceşti îmbulzitori sunt terenul perfect pentru a semăna seminţele urii, fanatismului sau extremismului religios şi, în general, pentru construirea unei mase sociale de manevră. Aceasta deoarece mai apare un motiv…

4. Spiritul de turmă. Conform psihologiei maselor, pentru a avea o mişcare de o oarecare anvergură, sunt suficiente două condiţii: câţiva lideri sau instigatori ai mulţimii şi o mulţime în care majoritar să fie profilul omului manipulabil. Asta o ştiu toţi organizatorii de false proteste. Aici nu avem de-a face cu nici un protest, dar asta nu înseamnă că spiritul de turmă dispare. El doar se reprofilează: este suficient ca doi-trei să agite spiritele prin mulţime, că imediat se vor găsi alţi câţiva care să continue agitaţia, eventual să o propage mai departe în mulţime. Celebra întrebare: “Cine împinge?” nu va avea vreodată un răspuns punctual, deoarece spiritul de turmă generează rapid o masă de oameni care împing. În ea va fi greu de definit cine împinge şi care este împins.

5. Lipsa de trăire religioasă autentică. Îmbulzeala n-ar fi posibilă dacă participanţii la ea n-ar suferi de o gravă lipsă de trăire a credinţei. O spun cu regret. Unde este duhul de rugăciune la o slujbă dacă, imediat după terminarea ei (uneori chiar înainte de final) îmbulzitorii trec la îmbrânceli şi vociferări? Un om evlavios, care încearcă să pătrundă în universul spiritual propus de slujbe, niciodată nu se va grăbi să fie primul la îmbulzeală, mai cu seamă că ştie sigur că se va produce. Iar la acest capitol ar fi bine să se facă mai auzită…

6. Vocea clerului. Personal, mi-aş dori ca la evenimentele la care ştim că există riscul producerii de îmbulzeală, noi, clericii, să fim mai fermi în faţa propriilor credincioşi, tocmai pentru a-i feri de toate ispitele de mai sus. Clar, ferm, cu blândeţe, trebuie să le explicăm bine paguba sufletească şi socială pe care o produc. Posibil ca nu întotdeauna să funcţioneze această tactică. De aceea, este necesară atunci şi prezenţa forţelor de ordine. Sunt unii îmbulzitori care, efectiv, sunt rupţi de realitatea înconjurătoare. Nu aud şi nu văd nimic din ce se întâmplă în jur, toată atenţia lor fiind concentrată pe ceea ce au de pus mâna. Dar asta nu înseamnă să renunţăm la a-i sfătui, atenţiona şi îndrepta, pentru că noi, clerici, suntem cei ce avem primite aceste suflete în grijă. Nu putem să ne transformăm în nişte slujbaşi de rutină, ascunzându-ne sub falsul argument că “oricum, nu te aude nimeni”. Îmi aduc aminte ce ştire bună de presă a fost, prin 2011, avertizarea Patriarhului cu privire la “molima” folosirii telefoanelor mobile în timpul slujbei. Astfel de mesaje, repetate într-un anume ton părintesc de către noi, clericii, ar avea, poate, eficienţă sporită în diminuarea unor manifestări nedorite la slujbele religioase. Chiar dacă răspunsul nu va fi imediat. Educaţia presupune timp şi stăruinţă, chiar cu riscul unor declinuri trecătoare.

Chiar eu am păţit-o. Odată nici n-am apucat bine să spun “Fraţilor, nu vă înghesuiţi, că vom pierde liniştea şi bucuria sfinţeniei” (era ideea centrală), că îmbulzitorii erau deja asupra mea. Din preotul care le sfinţisem apa, ajunsesem obstacolul din drumul către agheasmă. Am fost atât de îmbrâncit de proprii credincioşi, încât am fost luat pe sus, la propriu. Anul următor, am pus garduri de la Jandarmerie. Imediat mi-am dat seama cine erau îmbulzitorii, pentru că se apucaseră să vocifereze că gardurile nu-i lasă să ajungă la agheasmă. De parcă nu pentru ei erau…atât gardurile, cât şi agheasma.

Sursa: http://adevarul.ro

Categories: Diverse Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.