Acasă > Cuvinte de folos, ORTODOXIE, Predici > PREDICĂ A EPISCOPULUI IOAN MAXIMOVICI LA 950 DE ANI DE LA ÎNCREŞTINAREA RUSIEI

PREDICĂ A EPISCOPULUI IOAN MAXIMOVICI LA 950 DE ANI DE LA ÎNCREŞTINAREA RUSIEI

cneazul-vladimir

Marele Cneaz Vladimir

PREDICĂ A EPISCOPULUI IOAN MAXIMOVICI LA 950 DE ANI DE LA ÎNCREŞTINAREA RUSIEI 

1sf_max_no

„Măreşte cu glasuri de laudă Ţara Rîmleană pe Petru şi Pavel, prin care ai crezut în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu; Asia, Efesul, Patmosul – pe Ioan de Dumnezeu Cuvântătorul; India – pe Toma; Egiptul – pe Marcu; toate ţările şi cetăţile şi oamenii îi cinstesc şi îi slăvesc pe fiecare din învăţătorii lor, care i-au învăţat credinţa dreptmaritoare. Să-l lăudăm şi noi, după puterile noastre, cu umile cuvinte de laudă, pe cel ce măreţe şi minunate fapte a săvârşit, învăţătorul şi dascălul nostru, Marele Kagan (Cneaz) al pământului nostru, Volodimir, nepotul bătrânului Igor.” 

Aşa glăsuia Sfântul Ilarion, mitropolitul Kievului, la mijlocul veacului al XI-lea, când trecuse ceva mai bine de jumătate de veac de la încreştinarea Rusiei. Încă de atunci, sfântul bărbat vedea cu vederea lui pătrunzătoare măreţia faptei Sfântului Vladimir şi chema Rusia să-l proslăvească după vrednicie. Cu ce fel de cuvinte vom putea exprima ceea ce a făcut Sfântul Vladimir, încreştinând Rusia, noi, cei ce am ajuns la aniversarea a 950 de ani de la acest luminos eveniment? Să ne amintim ce era Rusia până la cneazul Vladimir şi ce a devenit ea după încreştinarea ei de către Sfântul Vladimir. 

Iată Rusia vremurilor lui Igor celui de demult sau a lui Sviatoslav, tatăl lui Vladimir.

Fiecare trib trăia o viaţă izolată. Seminţii diferite se duşmăneau adesea, se răzbunau unele pe altele şi adesea se decimau reciproc, urmând legile răzbunării sângeroase. Cnejii ruşi de până la Vladimir erau mai mult conducători de oşti şi cuceritori decât părinţi şi binefăcători ai poporului lor. Campaniile militare şi prada îi atrăgeau mai mult decât grija pentru supuşi.

Multe triburi aveau un nivel foarte coborât de dezvoltare morală şi culturală; unele dintre ele practicau, de pildă, obiceiul răpirii fetelor, în scopul căsătoriei.

Dar ar fi greşit să credem că slavii aveau doar însuşiri negative şi erau doar o masă de oameni aproape sălbatici. Dimpotrivă, firea lor avea şi multe calităţi. Erau primitori, curajoşi şi cinstiţi. Soţiile erau tovarăşe credincioase soţilor lor, rămânându-le adesea fidele şi după moartea acestora. Slavii îşi cinsteau bătrânii şi le dădeau ascultare în probleme personale şi colective. Dar, pe lângă acestea, se mai făceau simţite şi trădarea, cruzimea, viclenia. Din timp în timp, mai ales în vreme de război, erau de temut pentru toţi vecinii lor. Paşnicul slav devenea o fiară sălbatică. Vai de aceia asupra cărora se aţintea furia lui, care nu cruţa pe nimeni! Bizanţul tremura în faţa vecinilor săi de la miazănoapte, în timp ce ei înşişi adesea se temeau unii de alţii.

Aşa stătea lumea slavă, la răspântia dintre bine şi rău, ba dezvăluind minunatele însuşiri ale omului creat după chipul lui Dumnezeu, ba vădind semnele înfricoşătoare ale fiarei cu chip omenesc.

Care puteau fi idealurile cele mai înalte ale slavilor? Spre ce puteau să li se îndrepte gândurile şi sentimentele? Ce anume îi putea însufleţi şi spre cine să-şi fi îndreptat privirile?

Zeii în care credeau posedau toate însuşirile adoratorilor lor, erau întruparea atributelor lor pozitive şi negative. Slavii slujeau unor zei născociţi de ei, întărindu-şi astfel în ei propriile lipsuri, căci îşi aveau ca îndreptăţire zeii lor. Slujind temutului Perun, slavii duceau războaie necruţătoare, nimicindu-şi vecinii din jur. Este greu de spus în ce s-ar fi transformat Europa de Răsărit dacă Sfinţii Chiril şi Metodie nu ar fi revărsat lumina lui Hristos peste lumea slavă şi dacă n-ar fi pus piatra de temelie pentru luminarea popoarelor slave.

Sfinţii Chiril şi Metodie, împreună cu ucenicii lor, au luminat cu învăţătura creştină o parte a lumii slave. Influenţa creştinismului şi-a spus neîntârziat cuvântul asupra slavilor şi i-a introdus în familia popoarelor creştine. În scurtă vreme ţările care au primit creştinismul s-au schimbat la faţă. Dar principala masă a slavilor, slavii de răsărit, continuau să aibă acelaşi mod de viaţă. Din când în când apărea primejdia ca războinicii lor cneji, de felul lui Sviatoslav, să nimicească chiar şi tinerele vlăstare crescute pe ogorul udat de creştinism al fraţilor lor. Întunericul în care erau cufundate triburile răsăritene ale slavilor era atât de adânc şi de nepătruns, încât Olga, prima cneaghină rusă creştină care a strălucit pe tronul voievodal, ca o stea de dimineaţă în zare, nu l-a putut risipi. Trebuia să răsară soarele cel mai strălucitor şi astfel a fost pentru Rusia nepotul cneaghinei Olga, marele Cneaz Vladimir.

Primind de la bunica sa începătura credinţei lui Hristos, dar înăbuşindu-o în tinereţe în desfrâul patimilor, Vladimir, cutremurat până în adâncul inimii de moartea mucenicească a boierilor varegi Feodor şi Ioan, se hotărăşte să-şi schimbe modul de viaţă. După o cercetare amănunţită a problemei credinţei – căci viaţa lui Vladimir era strâns legată de convingerile lui -, Vladimir face alegerea. Fiind, din fire, un om integru şi direct, el nu se opreşte la mijlocul drumului şi ia ceea ce este mai bun. Se luminează cu lumina Ortodoxiei şi, botezându-se, devine un împlinitor plin de râvnă al poruncilor lui Hristos. Prin pilda şi chemările sale îi atrage după el şi pe supuşii săi. Este izbitoare schimbarea produsă în Vladimir care, dintr-un tânăr iubitor de plăceri şi nestăpânit, devine un sfânt bărbat.

Dar nu mai puţin izbitoare este schimbarea produsă în Rusia proaspăt botezată.

Botezul Kievului şi, după el, al întregii Rusii deschide o viaţă nouă pentru slavii de răsărit şi devine izvorul măreţei lor istorii. Odată cu primirea creştinismului, triburile slave dezbinate, care alcătuiau teritoriul stăpânit de Vladimir, şi-au simţit unitatea. Conştiinţa unităţii era îndeosebi întărită de faptul că, timp de secole întregi, din punctul de vedere al Bisericii, Rusia a constituit o singură mitropolie, în pofida ulterioarei ei separări în regiuni.

Biserica a avut o înrâurire copleşitoare asupra unificării Rusiei într-un singur stat. Nu numai triburile slave, ci şi alte triburi care trăiau în Europa Răsăriteană, o dată cu răspândirea în rândul lor a Ortodoxiei, se contopeau într-un singur tot cu poporul rus. Având o acţiune pacificatoare în timpul frământărilor feudale, Biserica a isuflat în acelaşi timp convingerea că poporul rus este unul şi, de aceea, trebuie să fie în toate un singur tot. Sub umbrirea Sfintei Biserici dreptmăritoare s-a constituit Rusia, a crescut şi s-a întărit, devenind un mare stat, ocupând a şasea parte din întinderea lumii. Poporul rus, care a primit creştinismul nu în mod silnic, ci de bunăvoie, s-a străduit chiar din primii ai de după încreştinare să întrupeze în viaţa sa învăţătura evanghelică. Oamenii care înainte aveau o inimă abrutizată au renăscut şi au fost preschimbaţi lăuntric prin încreştinare. Păstrându-şi bunele însuşiri de dinainte, ei se eliberează de cele rele pe care le aveau. Lupta dintre bine şi rău se purta nu numai în sufletul lui Vladimir, ci şi în întregul popor văzut ca un tot, şi s-a încheiat cu o victorie din partea binelui. Poporul rus de după încreştinare nu mai era acelaşi ca până atunci. Era cu adevărat un alt popor, erau oameni noi.

Asta nu înseamnă că brusc toţi au devenit desăvârşiţi, că răul a dispărut din sufletul fiecăruia şi din întreaga Rusie. Nu, răul continua să existe, continuându-şi lupta cu binele în sufletul fiecărui om. Dar forţa conducătoare a poporului rus era Ortodoxia care îmbrăţişa toate laturile vieţii individuale, sociale şi de stat. Viaţa de familie şi viaţa obştească se pătrundeau de duhul Evangheliei; concepţiile se formau sub influenţa regulilor Bisericii, iar legile statului erau în acord cu canoanele. Orientarea generală a poporului rus era căutarea dreptăţii lui Dumnezeu.

De năzuinţa punerii în viaţă a dreptăţii lui Dumnezeu erau pătrunse şi legislaţia, şi împlinirea justiţiei şi acţiunile statului. Aceeaşi năzuinţă de a-l sluji pe Dumnezeu caracteriza şi viaţa intelectuală şi spirituală a poporului rus. Aproape toate laturile vieţii lui culturale şi-au primit începutul din viaţa Bisericii şi s-au dezvoltat sub înrâurirea ei.

Cărturăria şi arta rusă au început în mănăstiri şi erau atât de pătrunse de duhul creştin, încât nici scriitorii vremurilor de mai târziu, care au avut ca ţel lupta cu învăţătura Bisericii, nu s-au putut elibera pe deplin de sub influenţa acestui duh. Înşişi înalţii conducători ai Rusiei, marii cneji şi ţarii întregii Rusii erau conştienţi de răspunderea lor în faţa împăratului împăraţilor şi se priveau pe sine ca pe nişte slujitori ai lui Dumnezeu, la fel fiind şi în ochii supuşilor lor. De aceea, conducătorii Rusiei nu erau „ţari din voia poporului”, ci „ţari prin mila lui Dumnezeu”.

Desigur, nu se potrivea totul în Rusia acestei tendinţe generale. Multe rele s-au săvârşit de-a lungul veacurilor. Căci dacă „nu este om care să fie viu şi să nu greşească”, cu atât mai mult nu se poate să nu existe păcate şi răutăţi în viaţa şi în istoria unui popor, însă, aşa cum pentru definirea caracterului unui om contează calităţile care sunt mai puternice în el şi le biruiesc pe celelalte, la fel şi pentru caracterul unui popor trebuie stabilită trăsătura dominantă a vieţii lui spirituale. Pentru Rusia şi pentru poporul rus, în pofida tuturor abaterilor şi chiar a căderilor petrecute, dominantă era slujirea dreptăţii şi aşezarea în adevăr.

Când ne amintim de Grecia antică, ne vin în minte cuvintele Sfântului Apostol Pavel despre vechii greci: „elinii caută înţelepciune”, cu toate că şi printre ei erau desigur mulţi care nu căutau înţelepciune. Gândul la Sparta îl asociem cu dezvoltarea condiţiei fizice. Fenicia şi-a legat numele de negoţ. Roma se lăuda prin vitejia cetăţenilor ei. Dar poporul rus şi-a câştigat numele de popor purtător de Dumnezeu, iar pământul rus, de pământ al Sfintei Rusii.

Rusia este sfântă prin mulţimea cuvioşilor care au strălucit pe pământul ei. Începând cu fiii Sfântului Vladimir, binecredincioşii cneji Boris şi Gleb, primii care s-au proslăvit în Rusia prin minuni, şi cu însuşi botezătorul Rusiei, Sfântul Vladimir şi bunica sa, cuvioasa cneaghină Olga, o mulţime nesfârşită de sfinţi au trăit şi s-au proslăvit prin sfinţenie şi minuni pe pământul Rusiei. Aceşti sfinţi cuvioşi erau „rodul cel frumos” al dreptmăritoarei Rusii, carne din carnea şi os din osul poporului rus. Ei nu erau străini de popor prin credinţele şi prin modul lor de viaţă, ci erau doar expresia mai puternică, mai vie a năzuinţelor întregului popor.

De la încreştinarea Rusiei şi până în zilele noastre nu a existat, se pare, nici un singur ceas în care să nu fi trăit pe undeva pe pământul Rusiei vreun sfânt, care după sfârşitul său să nu se facă mijlocitor pentru pământul Rusiei. Toate regiunile Rusiei, de la Rusia Subcarpatică (Cuvioşii Moise Ugrin şi Efrem Novotorjski), până la Alaska, ce aparţinuse până nu demult Rusiei (Cuviosul Gherman), şi-au avut nevoitorii lor. Fiecare parte a Rusiei, aproape fiecare oraş important îşi avea sfinţii lui. Centrele ei spirituale erau mănăstirile care influenţau şi satele, şi oraşele. Fiecare colţ de pământ, fiecare grai s-a sfinţit prin slujirea lui Dumnezeu. Istoria Rusiei, plină de dovezi minunate ale grijii lui Dumnezeu faţă de ea, este istoria chivernisirii lui Dumnezeu, este noua istorie sfântă. Înrâurirea sfinţilor bărbaţi ai Rusiei asupra evenimentelor istorice este atât de copleşitoare, încât istoria statului rus nu poate fi despărţită de istoria Bisericii. Toată orânduirea şi modul de viaţă al poporului rus erau pătrunse de duhul Bisericii. Chiar şi politica externă a Rusiei era, în mare măsură, o expresie a chipului ei duhovnicesc.

Aşa a fost odinioară… Dar unde eşti tu acum, Sfântă Rusie? Ori nu mai exişti? A căzut tronul Sfântului Vladimir, au fost batjocorite odoarele, se dărâmă bisericile. S-a transformat oare în fiară poporul purtător de Dumnezeu, ori balaurul roşu a mistuit Sfânta Rusie? Cum a devenit pământul nevoinţelor duhovniceşti, pământ de crime mârşave, şi locul unde se mântuiau sfinţii este stăpânit acum de tâlhari? Oare într-adevăr nu mai există şi nu va mai exista Sfânta Rusie, sau poate că nici nu a existat, ci doar purta un acoperământ de sfinţenie, căzut de acum pentru totdeauna? Nu! Sfânta Rusie nu este o autoînşelare sau un miraj, ci este realitatea cea mai adevărată! Nu pregetă să se ridice spre cer tămâia rugăciunilor sfinţilor care au strălucit pe pământul Rusiei şi care şi astăzi se roagă pentru ea în faţa Tronului Ceresc. Dar nu numai în cer, ci şi aici, pe pământul plin de păcate, Sfânta Rusie continuă să dăinuiască. Stăpânirea potrivnicilor lui Dumnezeu doar a înrobit-o, dar nu a nimicit-o. Sfatul nelegiuiţilor care au pus stăpânire pe poporul rus îi este străin poporului, căci nu are nimic în comun cu firea Rusiei.

Puterea internaţională străină şi-a aruncat jugul peste ea, dar continuă să-i rămână vrăjmaşă.

Chiar şi aceia dintre ei care mai înainte se numeau pe sine ruşi, fiind astfel după sânge, astăzi şi-au pierdut acest nume, căci s-au înstrăinat cu duhul de Rusia. „Dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri” (I In. 2, 19), Ei au căzut din poporul rus, s-au făcut asupritori ai Rusiei.

Respingându-L pe Dumnezeu, ei s-au dezis de asemănarea cu Dumnezeu şi au întrecut fiarele sălbatice prin cruzime şi silnicie.

Dar Rusia continuă să rămână sfântă. Ceata apostolilor nu s-a micşorat când Iuda a căzut dintre ei, nici strălucirea cinului îngeresc nu s-a întunecat când satana împreună cu îngerii care i s-au supus au căzut.

Aşa cum din rândul îngerilor trebuia să apară diavolul, dar prin căderea Luceafărului de dimineaţă şi a adepţilor lui, ceilalţi îngeri s-au aprins şi mai tare de flacăra iubirii de Dumnezeu şi au strălucit pe cer şi mai aprins, la fel şi potrivnicii lui Dumnezeu au apărut din rândul poporului rus, dar căderea lor a vădit şi mai tare sfinţenia Rusiei şi a proslăvit-o şi în ceruri, şi în toată lumea de sub cer.

O ceată nenumărată de noi mucenici şi-au mărturisit credinţa în Hristos. Poporul rus în întregime, îndurând cu negrăită răbdare suferinţele – suferinţe cum nu a îndurat încă nici un popor din lume -, a dat o mulţime nesfârşită de alte dovezi de statornicie în credinţă, în pofida urmăririlor celor mai aspre, Biserica rămâne neînfrântă. Cu toate că a fost distrusă o mulţime de biserici, astfel încât din întregul şir de oraşe mai înainte împodobite de biserici măreţe, astăzi nu a mai rămas nici unul, totuşi credincioşii se adună în taină şi se roagă lui Dumnezeu.

Au înviat pentru Rusia vremurile catacombelor pe care mai înainte nu le cunoscuse, căci nu a cunoscut niciodată în trecut prigoana credinţei.

În marea ceată a bineplăcuţilor lui Dumnezeu proslăviţi în Rusia au fost mulţi ierarhi, cuvioşi, drepţi şi nebuni întru Hristos. Dar mucenici pe pământul Rusiei au fost doar câţiva, de-a lungul întregii istorii de până acum. „Prealuminoasa oştire a mucenicilor”, al cărei sânge a devenit sămânţa creştinismului în întreaga lume şi este proslăvită aproape zilnic de Biserica pământească, aproape că nu a existat în Biserica Rusă cerească. A venit vremea să fie completate aceste rânduri.

La numărul mic de mucenici şi pătimitori de chinuri care au suferit în veacurile trecute s-a adăugat astăzi un număr nemăsurat de noi mucenici şi martiri. Printre ei se află şi ţarul purtător de cunună, urmaş şi continuator al botezătorului Rusiei, Vladimir, cu întreaga sa familie, şi tizul botezătorului Rusiei, întâiul ierarh al cristelniţei Rusiei, şi ierarhi, cneji, boieri, ostaşi, preoţi, călugări, cărturari şi neînvăţaţi, orăşeni şi săteni, oameni de vază şi oameni simpli. Orice vârstă, orice orânduire socială, orice colţ al Rusiei a dat noi mucenici, întreaga Rusie s-a umplut de sânge mucenicesc, toată ţara s-a sfinţit de acest sânge.

O, minunată şi slăvită oştire a noilor pătimitori! Cine vă va putea proslăvi cum se cuvine? Cu adevărat, „fericit este pământul care s-a pătruns de sângiuirile voastre, şi sfinte sunt aşezările care au primit trupurile voastre”.

Fericit eşti tu, pământ al Rusiei, curăţit de focul suferinţei! Ai trecut prin apa botezului, acum treci prin focul pătimirii şi vei ajunge şi tu la linişte. Odinioară creştinii adunau cu evlavie nisipul din Colosseum, plin de sânge mucenicesc. Locurile unde au suferit şi au murit mucenicii deveneau locuri sfinte şi cinstite cu deosebire. Iar acum întreaga Rusie este un loc al pătimitorilor de chinuri. Pământul ei s-a sfinţit de sângele lor, iar aerul ei, de înălţarea la cer a sufletelor lor. Sfinţită eşti, Rusie! A avut dreptate scriitorul din vechime care a spus că tu eşti a treia Romă şi că a patra nu va mai fi. Tu ai întrecut vechea Romă prin mulţimea de pătimiri ale mucenicilor, ai întrecut şi Roma care te-a botezat prin statornicia ta în Ortodoxie şi vei rămâne neîntrecută până la sfârşitul lumii. Doar glia sfinţită de suferinţele şi de viaţa pământească a Dumnezeului-Om este mai sfântă decât tine în ochii dreptcredincioşilor.

Fii ai Rusiei! Scuturaţi-vă din somnul lâncezelii şi al lenevirii! Priviţi la slava suferinţelor ei şi curăţiţi-vă, spălaţi-vă de păcatele voastre! Întăriţi-vă în credinţa ortodoxă ca să fiţi vrednici să locuiţi în lăcaşul Domnului şi să vă sălăşluiţi în sfânt muntele Său! Vino-ţi în fire, trezeşte-te, trezeşte-te, Rusie, tu, care din mâinile Domnului ai băut paharul mâniei Lui! Când se vor fi sfârşit suferinţele tale, dreptatea ta va merge cu tine şi slava Domnului te va însoţi. Popoarele vor veni la lumina ta şi împăraţii la strălucirea răsărită deasupra ta. Atunci îţi vei ridica ochii în jurul tău şi vei vedea că fiii tăi vor veni la tine de la apus şi de la miazănoapte, de la mare şi de la răsărit, binecuvântându-L în tine pe Hristos, în veci!

(Canonul pascal, cântarea a 8-a).

Categories: Cuvinte de folos, ORTODOXIE, Predici Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.