Acasă > Cuvinte de folos, Mari duhovnici, Predici > PREDICĂ LA DUMINICA A 20 – A DUPĂ RUSALII a Mitropolitului Augustin de Florina

PREDICĂ LA DUMINICA A 20 – A DUPĂ RUSALII a Mitropolitului Augustin de Florina

aaa

PREDICĂ  LA DUMINICA A 20 – A DUPĂ RUSALII  

Luca 7, 11 – 16: 

“11. În vremea aceea, S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime.
12. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea.
13. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge!
14. Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te.
15. Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui.
16. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.”

LACRIMI 

„Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge” 

(Luca 7, 13)

Iubiţii mei, în ciclul pericopelor evanghelice ale anului, duminica de astăzi este a treia a lui Luca. Evanghelia pe care aţi auzit-o este cunoscută. Istoriseşte una din cele mai mari minuni ale lui Hristos, minune care confirmă faptul că cel care a făcut-o este Dumnezeu, Care ţine în mâinile Sale cheile vieţii şi ale morţii (vezi Apocalipsă 1, 18).

Minunea de astăzi nu este doar o vindecare de boală, ci este o înviere de mort, a unui mort pe care-l însoţeau de acum spre ultimul lui locaş. Un mort, un sicriu, o înmormântare, doliu, lacrimi… Şi totuşi, acolo unde nimeni nu putea să dea mângâiere, se arată Marele Mângâietor, Domnul nostru, iar lacrimile încetează şi doliului îi urmează bucurie şi veselie.

Asupra acestei minuni s-ar putea insista ore întregi. Trec cu vederea însă alte momente şi rog dragostea voastră, ca să fiţi atenţi la un detaliu.

* * *

Spune Evanghelia că în spatele sicriului venea poporul. Dar din mulţime o persoană concentrează toată compătimirea Domnului nostru Iisus Hristos. Era o femeie: mama. Aceasta plângea şi era sfâşiată de durere. Strigătele ei făceau să se frângă toate inimile. Copilul ei mort era unicul. Şi nu este prima oară când plânge. A plâns şi când de tânără şi-a pierdut tovarăşul de viaţă şi l-a dus pe soţul ei mort la groapa. Acum, în acelaşi mormânt, îl conduce pe copilul ei, iar doliul ei este îndoit.

Plânge. Dar lacrimile acestei femei nu sunt singurele din lume. La lacrimile ei vin şi se adaugă râuri de alte lacrimi pe care le varsă omul.

Pentru că ce ochi n-a plâns, fraţii mei? Cu lacrima se naşte omul şi cu lacrima pleacă din lume. Număraţi lacrimile? Mai uşor este să numere cineva picăturile din ocean decât lacrimile omenirii. Plâng femeile când îşi pierd pe alesul lor camarad. Plâng copiii când îşi pierd afectuosul lor tată. Plâng prietenii şi rudele când pierd pe cineva de-al lor. Plâng cei nedreptăţiţi care au fost lipsiţi de părţi de avere. Plâng bolnavii pe paturile lor şi gem din cauza bolilor incurabile. Plâng cei exilaţi pe care regimurile tiranice i-a îndepărtat de la casele lor. Plâng întemniţaţii pe care jurământul mincinos i-a condus în celule sau beciuri. Plâng săracii în colibe, dar plâng şi bogaţii în vilele lor. Plâng cerşetorii, dar plâng şi împăraţii în palatele lor; şi – desigur – aceştia plâng mai dramatic decât alţii. Cu singura deosebire că săracul plânge şi nu are batistă să-şi şteargă lacrimile, care-i cad pe pământ, în timp ce bogatul plânge şi lacrimile şi le şterge cu o batistă de mătase. Dar fie într-un fel, fie într-altul, lacrimile sunt lacrimi şi durerea – durere. Aşadar, plâng şi împăraţii.

Se spune despre Xerxes, unul din cei mai puternici regi ai unui imens imperiu, care a pornit o campanie militară împotriva patriei noastre mici, că odată, înainte de a începe bătălia de la Termopile, şi-a aliniat în Tesalia oştirile, iar câmpia s-a umplut. Acesta privea defilarea de la o tribună. De dimineaţă până seara au trecut armate şi armate, cavaleria, infanteria şi tot ce avea armata acelei vremi. Mândru, Xerxes saluta oştirile. Dar la un moment dat a lăcrimat. Aghiotanţii lui s-au nedumerit. După defilare, s-au apropiat şi l-au întrebat: – De ce-ai plâns? N-a fost acesta cel mai frumos moment din viaţa ta? Să-ţi vezi armatele defilând?!… Şi a răspuns Xerxes: – În ceasul acela mi-a trecut prin minte un gând. M-am gândit: După o sută de ani, cine va mai trăi din toată această mulţime de soldaţi, ofiţeri şi împăraţi?… Această idee l-a făcut să plângă.

Aşadar, plâng toţi, în toate neamurile, în toate ţările, în toate vremurile. Iar dacă există o epocă şi o generaţie, care a plâns mai mult, este a noastră, care a văzut două războaie mondiale, care au costat milioane de morţi. Şi – deşi încă văduve şi orfani plâng şi dărâmăturile dăinuiesc, nebunii puternici ai zilei pregătesc un nou război, Armaghedonul (Apocalipsa 16, 16), care va fi războiul definitiv din lume.

Lacrimi peste lacrimi. Dacă un înger ar aduna lacrimile pe care le varsă văduve, orfani, bolnavi, prigoniţi, întemniţaţi, calomniaţi, ar alcătui un nesfârşit lac amar cu numele „Lacrimile omenirii”.

Dar, fraţii mei, îmi vine să plâng şi eu şi să suspin, pentru că în aceste râuri de lacrimi caut, dar nu găsesc nici  măcar câteva lacrimi binecuvântate. Aceste lacrimi, despre care v-am vorbit, sunt lacrimi nefolositoare, zadarnice. Pe mortul tău, oricâte lacrimi ai vărsa, nu-l înviezi. Există însă şi alte lacrimi, lacrimi cereşti, îngereşti, care valorează mai mult şi decât diamantele. Care sunt aceste lacrimi?

Vreau să închei cu o istorioară. Dumnezeu, zice, sus, în ceruri, i-a chemat pe îngeri şi le-a spus: Lăsaţi cerul şi zburaţi jos, pe pământ, la răsărit şi la apus. Şi seara, când vă veţi întoarce, vreau să-mi spuneţi care este cel mai frumos lucru pe care l-aţi văzut jos, pe pământ. Au zburat îngerii în oraşe şi sate, în colibe şi palate, pretutindeni unde se aflau oameni. Seara, obosiţi, s-au înfăţişat să raporteze la tronul lui Dumnezeu. Un înger zice: – Cel mai frumos lucru pe care l-am văzut este o familie care de cincizeci de ani nu s-a certat. Alt înger zice: – Cel mai frumos lucru pe care l-am văzut este iubirea între fraţi. Al treilea zice: – Cel mai frumos lucru pe care l-am văzut este prietenia, care leagă oamenii unul cu altul. Al patrulea a spus: – Milostenia. Altul a spus: – Iertarea… Vine şi ultimul, care ţinea în mâinile sale ceva care strălucea. – Tu ce-ai văzut?  – îi zice Dumnezeu. – Eu, zice, Doamne, am văzut un bătrân, care săvârşise mari crime, îngenunchind cu pocăinţă înaintea celui Răstignit, iar lacrimile lui căzând pe pământ. Şi am luat şi Ţi-am adus două lacrimi din acestea. Şi în ceasul în care îngerul spunea acestea, au bătut clopotele în cer, pentru că „bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte” (Luca 15, 7, 10).

Lacrimile pocăinţei, iubiţii mei, sunt singurele care folosesc şi mântuiesc. Pe acestea le-a vărsat David profetul care a păcătuit: se scula noaptea, plângea şi-şi uda perna cu lacrimi. Pe acestea le-a vărsat femeia păcătoasă din Marea Marţi, care le-a amestecat cu mirurile şi le-a şters cu părul capului ei. Pe acestea le-au vărsat şi două femei, care sunt prăznuite pe 8 octombrie. Deschideţi cărţile şi citiţi. În această zi sunt prăznuite două foste desfrânate. Una este Cuvioasa Pelaghia.

Fusese una din cele mai renumite păcătoase ale vremii, dar după aceea s-a pocăit. S-a închis într-o chilie şi trei ani întregi n-a trecut o zi fără să plângă. Ochii aceia, care aruncaseră focuri ale iadului, care au fost undiţă a diavolului şi au coborât suflete în iad, au devenit fântâni ale cerului, care picurau lacrimi preţioase. Cealaltă desfrânată este Sfânta Taisia. S-a pocăit şi ea şi a plecat în pustie. Şi toată cealaltă vreme a vieţii ei a spus cu lacrimi: O, Doamne al cerului, miluieşte-mă şi pe mine păcătoasa.

* * *

Daţi-mi, iubiţii mei, o astfel de lacrimă, o lacrimă a lui David, o lacrimă a păcătoasei din Marea Marţi, o lacrimă a Cuvioasei Pelaghia şi a Sfintei Taisia, daţi-mi o astfel de lacrimă şi vă dăruiesc bogăţiile întregii lumi.

Fraţii mei păcătoşi asemenea mie, să aducem toţi lacrimile pocăinţei noastre înaintea lui Dumnezeu, ca să fim miluiţi şi să ne-nvrednicim de rai. Acolo nu va exista întristare, lacrimă, sicriu; nu vor exista morţi, ci viaţă veşnică. Acolo va fi Domnul nostru Iisus Hristos, pe Care, copii, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii. Amin.

(Biserica Profetului Daniel, Votanikos-Atena, 8-10-1961; transcriere şi prescurtare pe 6-10-2002; reeditare pe 16-9-2014)

  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.

%d bloggers like this: