Acasă > Cuvinte de folos, ORTODOXIE > Predica Pr. Cleopa la Duminica a XXIV-a după Rusalii – Despre cei adormiţi în Hristos

Predica Pr. Cleopa la Duminica a XXIV-a după Rusalii – Despre cei adormiţi în Hristos

Predică la Duminica a XXIV-a după Rusalii
*

( Despre cei adormiţi în Hristos )

Iar El a zis: Nu plîngeţi; nu a murit, ci doarme (Luca 8,  52)

Iubiţi credincioşi,

În Sfînta Evanghelie de astăzi aţi auzit despre două minuni mari şi
preaslăvite, pe care le-a făcut Domnul Dumnezeul şi Mîntuitorul nostru Iisus
Hristos. Una cu vindecarea femeii care era în curgerea sîngelui de doisprezece
ani; iar alta cu învierea fiicei lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum.
În predica de azi vom vorbi despre cei adormiţi în Domnul.

Dar mai întîi să ne punem o întrebare. Pentru care pricină a zis Mîntuitorul
către cei ce erau de faţă şi plîngeau după fiica lui Iair, care murise: Nu
plîngeţi; nu a murit, ci doarme
(Luca 8, 52).

Iată răspunsul: Acest cuvînt l-a zis Mîntuitorul, ca să ne arate că, după
venirea Sa cu trupul în lume, toţi cei ce vor crede în El şi vor face poruncile
Lui, nu vor mai muri cu sufletul. Chiar de mor cu trupul, ei sînt vii înaintea
Lui, după cum şi în alt loc al Sfintei Evanghelii ne-a spus Hristos: Cel ce
va crede întru Mine, chiar de ar muri, viu va fi
(Ioan 11, 25). Adică, unii
ca aceştia numai cu trupul sînt adormiţi, iar nu şi cu sufletul.

Acest adevăr ni-l arată pe larg şi marele Apostol Pavel care zice:
Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voiesc să fiţi în neştiinţă ca să nu
vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au nădejde
(I Tesaloniceni 4, 13). Care
sînt cei ce nu au nădejde? Sînt cei care cred că odată cu moartea trupului,
moare şi sufletul şi că niciodată nu vor mai învia cei morţi ai lor, precum au
fost şi sînt păgînii închinătorii de idoli şi toate popoarele care nu cred în
Hristos şi în învierea Lui din morţi.

Noi însă, credem că Iisus a murit şi a înviat. Şi, la fel credem că
Dumnezeu pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce la învierea, cea de apoi,
împreună cu El
(I Tesaloniceni 4, 14). Căci dacă am murit împreună cu
Hristos, credem că vom vieţui împreună cu El
(Romani 6, 8; I Corinteni 15,
49). Cît despre cei morţi în credinţa în Iisus Hristos, ei nu sînt morţi ci
adormiţi, aşa cum adevereşte Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură, care zice:
Hristos a înviat din morţi, fiind începătura învierii celor adormiţi (I
Corinteni 15, 20). Vedeţi că nu zice: începătura învierii celor morţi, ci a
acelor adormiţi?

Aşadar, prealuminat ne arată aceste mărturii ale Sfintei Scripturi că cei ce
mor cu credinţa în Iisus Hristos, nu sînt „morţi”, căci după cum nu putem zice
unui om ce doarme că este mort, tot aşa şi celor ce au adormit în Hristos nu le
putem spune că sînt morţi, ci adormiţi. Aceştia, la judecata de apoi, se vor
scula şi vor avea mărturie de la Hristos înaintea Tatălui, despre credinţa lor
cea dreaptă şi despre faptele lor cele bune (Matei 10, 32; 25, 34; Luca 12, 8;
Apocalipsa 3, 5). Aşa a adormit în Hristos, Sfîntul întîiul mucenic şi
arhidiacon Ştefan, fiind ucis cu pietre de către iudei pentru mărturisirea lui
Iisus Hristos, care se ruga şi zicea: „Doamne Iisuse, primeşte duhul meu!” Şi
îngenunchind a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!
Şi zicînd acestea a adormit
(Fapte 7, 59-60).

Aşa au adormit milioane de sfinţi şi martiri care au crezut şi au mărturisit
pe Hristos şi care nu sînt morţi, ci adormiţi în Hristos pînă la obşteasca
înviere.

Iubiţi credincioşi,

După ce aţi auzit că toţi cei ce mor cu credinţă statornică în numele lui
Iisus Hristos, nu sînt morţi ci adormiţi, este bine să arătăm şi în ce fel vor
învia cei adormiţi în Hristos. Trebuie să ştiţi şi să înţelegeţi, că toţi cei
adormiţi în Hristos, nu se vor scula la judecata viitoare, tot aşa cum au fost
cînd au murit cu trupul. Nu, cu adevărat nu.

Avem atîtea mărturii în Sfînta Scriptură despre acest lucru că la judecata de
apoi, cu mare prefacere se vor schimba trupurile celor adormiţi în Hristos şi cu
însuşiri şi daruri preaminunate se vor îmbrăca atunci. Pe aceste însuşiri şi
daruri ale trupurilor celor adormiţi în Hristos, ni le arată Marele Apostol
Pavel, zicînd: Seamănă-se întru stricăciune, scula-se-va întru slavă;
seamănă-se întru slăbiciune, scula-se-va întru putere; seamănă-se trup firesc,
scula-se-va trup duhovnicesc
(I Corinteni 15, 42-44).

Apoi, arătînd că este trup firesc şi trup duhovnicesc, zice: Este trup
firesc, este şi trup duhovnicesc
. De aici înţelegem că trupurile drepţilor
la judecata cea viitoare vor străluci ca soarele, după cum a zis Domnul Însuşi:
Atunci drepţii vor străluci ca soarele întru împărăţia Tatălui lor (Matei
13, 43). Mai trebuie să ştim că preaminunată va fi atunci acea uşurime şi lesne
mişcare a trupurilor drepţilor. Atunci ei se vor purta cu iuţeala fulgerelor în
orice parte a lumii şi ca gîndul vor zbura din cer şi vor veni la mormintele şi
la trupurile lor (Uşa pocăinţei, Braşov, 1812, Cartea a II-a, p. 85 şi
Cartea a IV-a, p. 254).

Nici o întîrziere nu li se va pricinui lor din greutatea duhovniceştilor
trupuri. De aceea înţeleptul Solomon cu scînteile focului a asemănat pe drepţi,
zicînd: Ca scînteile prin foc vor fugi (Înţelepciunea lui Solomon 3, 7);
căci scînteile focului cînd se împrăştie de vînt, pretutindenea cu mare lesnire
se risipesc. Încă vor avea în vremea aceea trupurile drepţilor mare şi
covîrşitoare subţirătate, încît vor trece prin celelalte trupuri şi prin orice
fel de materie, asemenea cu trupul Domnului după înviere, care a trecut prin
piatra mormîntului şi prin uşile încuiate ale ucenicilor cu mare lesnire şi fără
de nici o oprire.

Dar, fraţii mei, cine poate spune cîtă bucurie şi cîtă mirare va fi atunci
cînd aceste suflete duhovniceşti şi slăvite vor veni din cer la judecata
viitoare, cu ochii lor plini de lumină şi de bucurie şi vor căuta pe pămînt
trupurile lor. Ce fel de vorbire se va face împreună atunci între sufletele şi
trupurile lor? Cîte dulci şi sfinte sărutări, cîte duhovniceşti îmbrăţişări vor
face atunci sufletele către trupurile lor cu care au vieţuit pe pămînt? Atunci
va zice sufletul către trupul său, cuvîntul cel din Sfînta Scriptură: Cît de
frumos eşti dragul meu, şi cît de drăgăstos eşti tu
(Cîntarea Cîntărilor 1,
15. Iubitul meu este alb şi rumen şi întru zeci de mii este întîiul.
Trandafirii mirositori sînt
obrajii lui, strat de ierburi aromate, iar
buzele lui la fel cu crinii roşii
(Cîntarea Cîntărilor 5, 10-13). După
aceste convorbiri va zice sufletul către trupul său: „Vino, trupule, prietenul
meu din măruntaie să ne unim unul cu altul împreună, ca un mire cu mireasa sa,
că iată iarna a trecut şi s-a sfîrşit, iar grindinile, furtunile şi tulburările
lumii nu mai sînt.

Bunătăţile cerurilor se gătesc, bucură-te dar fratele meu împreună
locuitorule. Acum Dumnezeu a dat sfîrşit dorului meu celui de mult pe care îl
aveam de a mă întîlni şi de a mă uni cu tine. Cîte osteneli am suferit noi
împreună pe pămînt, cîte scîrbe, cîte suferinţe, cîte lacrimi am vărsat
împreună, cîte privegheri, cîte dureri am răbdat împreună cînd eram în viaţa cea
de pe pămînt şi suspinam după viaţa cea veşnică? Dar acum, moartea s-a pierdut,
patimile s-au prăpădit, a sosit viaţa şi învierea, nestricăciunea şi odihna.
Unde ai fost atîţia ani, unde atîta vreme ai locuit? Ci, o Dumnezeule, cum
trupul acesta al meu zăcea în groapa oaselor celor fără de suflare, iar eu
umblam plimbîndu-mă prin rai, îndulcindu-mă din parte din frumuseţile lui pentru
puţina mea dare de plată!

Vino dar acum, trupul meu, şi să luăm plăţile deplin. Fiindcă şi tu ai fost
împreună călător şi ajutător la ostenelile mele, tu ai răbdat ocările şi
necinstea împreună cu mine pentru Hristos, aspra vieţuire a postului şi a
privegherii, crucea pocăinţei, lipsa hranei, lipsirea de cele spre trebuinţă,
toate cu osîrdie împreună cu mine le-ai răbdat. De cîte ori ai scos pîinea din
gura ta ca să hrăneşti pe cei săraci! De cîte ori te-ai golit pe tine, ca să
îmbraci pe cei goi! De cîte ori ai lăsat pămînturile şi moşiile tale, averile,
bogăţia şi cinstea ta, ca să nu strici pacea cu vecinii tăi! Cu dreptate dar
este, cîte lacrimi împreună cu mine ai semănat, iarăşi împreună cu mine bucurii
să seceri. Şi la cîte ai fost împreună cu mine părtaş la osteneli şi ajutor, la
acestea să te faci împreună cu mine părtaş al slavei mele.

Deci, scoală-te fratele meu din praf şi te uneşte cu mine, ca să umblăm
împreună şi să ne împărtăşim împreună de răsplata ostenelilor noastre” (Ibidem,
p. 83-86).

Iubiţi credincioşi,

Am vorbit pînă aici despre cei adormiţi în Hristos, despre darurile şi
însuşirile pe care le vor avea trupurile celor adormiţi în Hristos la judecata
viitoare şi despre convorbirea ce vor avea sufletele drepţilor cu trupurile lor
înviate la judecata cea de obşte în vremea de apoi.

Acum voi adăuga din Vieţile Sfinţilor o istorioară sfîntă şi adevărată prin
care Dumnezeu ne-a arătat în chip minunat învierea cu trup a celor adormiţi în
Hristos.

Pe vremea împăratului Teodosie cel Tînăr, care a luat împărăţia Bizanţului în
anul 408 după venirea Domnului, s-a ivit un eres blestemat, care zicea că nu vor
învia morţii. Iar Preabunul nostru Mîntuitor, care pururea poartă grijă de
Biserica Sa, pe care a răscumpărat-o cu Preascump sîngele Său, a arătat o mare
şi preaslăvită minune despre învierea celor adormiţi întru El în acest chip:
Şapte tineri creştini ostaşi cu rînduiala, din oraşul Efes, a căror nume erau:
Maximilian, Ianvlih, Exacusodian, Martinian, Ioan, Dionisie şi Antonie, pe
vremea marilor prigoane din partea păgînului împărat Decie, au fugit din faţa
muncitorilor şi s-au ascuns în peştera muntelui ce se chema Ohon. Stînd ei acolo
la rugăciune către Dumnezeu, au adormit în această peşteră şi au dormit 192 de
ani, pînă pe vremea împăratului Teodosie cel Tînăr.

Deci, cu puterea lui Dumnezeu trezindu-se ca dintr-un somn preadulce, li s-a
făcut foame şi au trimis în oraşul Efes pe Ianvlih, cel mai tînăr dintre ei, să
le cumpere ceva de hrană. Acela luînd nişte bani de argint, s-a dus în cetatea
Efesului cu mare grijă ca să nu fie cunoscut de cineva spre a fi prins de cei ce
chinuiau pe creştini… şi mergînd la un vînzător de pîine, a scos un ban de
argint şi i l-a dat vînzătorului. Dar banul acela avea pe el chipul lui Deciu,
cel ce împărăţise de demult. Văzînd acest lucru vînzătorul de pîine a prins pe
Sfîntul Ianvlih şi i-a zis: „De unde ai găsit această comoară să ne spui şi
nouă, iar de nu, te vom da pe mîna judecătorului”. Apoi a dus pe Sfîntul Ianvlih
la antipatul şi la episcopul cetăţii.

Auzind Sfîntul Ianvlih că împăratul Deciu a fost de demult a căzut cu faţa la
pămînt şi a zis: „Tot Deciu este împărat în cetatea aceasta?” Iar episcopul i-a
zis: „Nu, fiule. Acest împărat păgîn a fost de demult. Acum împărăţeşte peste
noi drept credinciosul împărat Teodosie”. Atunci Sfîntul Ianvlih a zis: „Mă rog
vouă să mergeţi după mine să vă arăt peştera muntelui Ohon şi pe prietenii mei
ca să ştiţi de la dînşii adevărul. Căci noi, fugind din faţa păgînului împărat
Deciu, mai înainte cu cîteva zile, ne-am ascuns în peştera aceea, iar pe el l-am
văzut intrînd în cetatea Efesului”.

Apoi episcopul şi antipatul cu mai marii cetăţii au mers cu tînărul şi cu
mulţime de popor la peşteră. Iar la gura peşterii au găsit între două pietre,
două tăbliţe de plumb pe care erau scrise aceste cuvinte: „Aceşti şapte tineri
sfinţi, au fugit din faţa muncitorului Deciu şi s-au ascuns în peştera aceasta,
iar Deciu a poruncit de s-a astupat peştera şi aşa s-au sfîrşit într-însa aceşti
tineri care au murit pentru Hristos” (a se vedea pe larg Vieţile
Sfinţilor
, la 4 august). Citind aceste,a toţi s-au umplut de mirare şi au
preaslăvit pe Dumnezeu. Apoi, intrînd în peşteră, au găsit pe sfinţii tineri
şezînd plini de bucurie, cu feţele strălucind ca lumina, de harul lui Dumnezeu.
Deci văzîndu-i pe ei antipatul şi episcopul şi cei mai mari ai cetăţii, au căzut
şi s-au închinat pînă la pămînt la picioarele lor, şi au dat mare slavă lui
Dumnezeu, că i-a învrednicit să vadă o minune preaslăvită ca aceasta.

Auzind împăratul Teodosie aceasta, a venit la peşteră şi, intrînd a văzut pe
sfinţi ca pe nişte îngeri ai lui Dumnezeu şi, căzînd în genunchi li s-a închinat
lor.

Vorbind împăratul Teodosie cu ei şapte zile, i-a văzut plecîndu-şi capetele
lor şi adormind somnul morţii, după porunca lui Dumnezeu. Apoi a poruncit să se
facă şapte sicrie de aur, în care purtînd sfintele trupuri ale sfinţilor tineri,
i-a îngropat acolo în peşteră.

Iubiţi credincioşi,

Ce datorii avem noi faţă de cei adormiţi, mai ales faţă de morţii noştri?

Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru iertarea şi odihna sufletelor lor. Şi cum nu
ştim care dintre cei adormiţi au fost mîntuiţi sau nu, sîntem datori să ne rugăm
lui Dumnezeu pentru toţi morţii noştri, pomenindu-i regulat la Sfînta Liturghie
şi la parastase cu dezlegări. Iar în familie sîntem datori să facem milostenie
la săraci în numele lor. Milostenia şi slujbele cu dezlegări la biserică sînt
singurele căi de ajutorare a celor răposaţi. Prin acestea Biserica a scos multe
suflete din osîndă şi le-a mîntuit.

Şi dacă cei adormiţi au fost în viaţă credincioşi, iubitori de Dumnezeu şi de
biserică, milostivi, smeriţi şi apoi spovediţi şi împărtăşiţi înainte de moarte,
slujbele şi dezlegările îi mîntuiesc sigur şi îi scot din osîndă la odihnă.

Iar dacă, dimpotrivă, au trăit în viaţă indiferenţi şi departe de Dumnezeu şi
de biserică şi au murit nespovediţi, slujbele şi milostenia nu le mai uşurează
osînda sufletului, căci nimeni din cei ce mor nedezlegaţi prin spovedanie nu pot
intra în odihna raiului, căci zice Mîntuitorul în Sfînta Evanghelie: ce veţi
dezlega –
prin spovedanie – pe pămînt, va fi dezlegat şi în
cer…

Aşadar foarte mult putem ajuta la mîntuirea răposaţilor noştri prin slujbe şi
milostenie în numele lor. Că fiii Bisericii lui Hristos prin moarte nu mor,
adică nu sînt aruncaţi în osînda veşnică a iadului, ci dorm, adică se odihnesc
cu drepţii în sînul lui Avraam, adică în rai, pînă la Judecata de apoi. De aceea
este păcat ca noi creştinii să plîngem ca nişte deznădăjduiţi pe cei morţi, ci
numai să ne întristăm pentru plecarea lor dintre noi, ca cei ce au
nădejde
.

Vă spun şi aceasta, că este păcat şi oprit de Biserică să pomeniţi la
sfintele slujbe pe cei ce au fost necredincioşi, adică lepădaţi de Dumnezeu, sau
sectanţi, adică lepădaţi de Ortodoxie, care au murit atei sau în vreo sectă. La
fel, nu puteţi pomeni la biserică pe cei ce s-au sinucis şi pe copiii avortaţi,
pentru că primii şi-au pierdut nădejdea de mîntuire, iar ceilalţi nu au fost
botezaţi. Nu pot fi pomeniţi la slujbe nici creştinii care au refuzat preotul şi
Sfînta Împărtaşanie înainte de moarte sau care n-au vrut să se împace şi să
ierte pe duşmanii lor nici măcar în ceasul morţii. Pe toţi aceştia nu-i puteţi
pomeni.

O mare datorie avem şi faţă de noi înşine şi de fiii noştri. Aceea de a duce
pe pămînt o viaţă curată, creştinească, legată permanent de Hristos, ştiind că
nu cunoaştem ceasul morţii fiecăruia dintre noi şi că fiecare în ce va fi
găsit, în aceea va fi judecat!

Deci să ne pocăim fiecare de păcatele noastre, acum cînd mai avem putinţă şi
puţină vreme. Să ne spovedim şi împărtăşim cît mai des cu Prea Cinstitele Taine;
să ne rugăm neîncetat lui Dumnezeu cu credinţă şi cu nădejde; să îndemnăm şi pe
fiii şi fraţii noştri la pocăinţă şi sfinţenie, iar pentru cei răposaţi să ne
rugăm aşa cum ne învaţă Sfînta Biserică: „Cu sfinţii odihneşte, Hristoase,
sufletele adormiţilor robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici
suspin, ci viaţă fără de sfîrşit”. Amin.

Sursa: http://paginiortodoxe2.tripod.com/predici_cleopa_duminici/dumin24rusalii.html/

Categories: Cuvinte de folos, ORTODOXIE Tags: