Acasă > Predici > PREDICĂ LA DUMINICA DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI A SF. LUCA AL CRIMEEI: IA-ŢI CRUCEA ŞI MERGI DUPĂ HRISTOS

PREDICĂ LA DUMINICA DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI A SF. LUCA AL CRIMEEI: IA-ŢI CRUCEA ŞI MERGI DUPĂ HRISTOS

PREDICĂ LA DUMINICA DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI A SF. LUCA AL CRIMEEI:

IA-ŢI CRUCEA ŞI MERGI DUPĂ HRISTOS

Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul, îl va pierde; iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. (Marcu 8, 35)

Aceste cuvinte ale lui Hristos, cuvinte de o mare profunzime, pot trezi la mulţi dintre voi nedumerire. Cum spune Domnul că dacă vrei să-ţi mântuieşti sufletul trebuie să-l pierzi? Cum vine asta? Doar noi tindem să ne mântuim sufletul, iar Domnul spune că dacă vom dori aceasta îl vom pierde. Prin urmare ca să-ţi mântuieşti sufletul, trebuie să-l pierzi, să-l pierzi de dragul Domnului Iisus Hristos însuşi şi pentru Evanghelie. Ce înseamnă aceasta? Cum să înţelegem aceasta?

Desigur, nu poate fi nimic contradictoriu în cuvintele lui Hristos. Trebuie să le înţelegem corect. Iată ce răspuns ne dă Domnul la această nedumerire:

Oricine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi ur­meze Mie.

Dacă vom împlini aceasta, atunci ne vom mântui sufletul.

Ce ne trebuie ca să putem împlini aceste cuvinte ale lui Hristos? Trebuie să ne lepădăm de noi înşine, să ne luăm crucea şi să mergem după Domnul Iisus Hristos. Deci trebuie să ne gândim cum să împlinim aceste trei condiţii puse de Domnul.

Ce înseamnă să te lepezi de sine?

Lepădarea de sine înseamnă să renunţăm la propria înţelegere a căilor vieţii, să renunţăm la ceea ce râvnim, după voia inimii noastre. Înseamnă să lepădăm complet acea cale a vieţii pe care ne-am trasat-o singuri, înseamnă să renunţăm în întregime la voia proprie, la raţiunea proprie. Este ceva străin aceasta, irealizabil? Sigur că nu! Voi ştiţi că atunci când ucenicul învaţă meserie, el trebuie să se conducă în întregime după îndrumările meşterului, trebuie să se supună întocmai meşterului; să împlinească toate îndrumările lui şi să lucreze aşa cum spune meşterul. Ucenicul nu îndrăzneşte să înveţe ceva singur, să se abată de la îndrumările meşterului. Când omul ia hotărârea să meargă pe calea monahismului şi vine în mănăstire, prima cerinţă care se impune este deplina tăiere a voii proprii. Lui i se dă un învăţător bătrân din rândul monahilor, destul de experimentat în viaţa duhovnicească, şi ucenicul trebuie să îndeplinească întocmai tot ce-i va cere bătrânul. El nu va îndrăzni să facă nici un pas, să săvârşească nici o faptă fără binecuvântarea bătrânului. Nu va îndrăzni să gândească altfel decât gândeşte bătrânul. Trebuie să-şi respingă în întregime voia sa şi să trăiască după voia îndrumătorului său. Doar aşa va deveni un monah adevărat.

La război, voi ştiti că orice soldat este obligat să se supună întocmai  ordinelor conducerii superioare, dar şi conducătorului inferior. El nu îndrăzneşte să judece şi să critice dispoziţiile acelora, ci trebuie să îndeplinească exact aceste ordine, trebuie să fìe gata de orice, chiar şi de moarte, şi să nu îndrăznească să riposteze. Iată ce înseamnă în viaţa obişnuită, în viaţa lumească, lepădarea de voia proprie!

O astfel de lepădare ne cere Domnul Iisus Hristos, o deplină lepădare: tot ce ni se pare de dorit, corect şi raţional, lepădare de toate căile inventate, trasate de noi, ale vieţii şi activităţii noastre. Trebuie să lepădăm necondiţionat tot ceea ce gândim, ce ne dorim. Trebuie să devenim ascultători de Domnul Iisus Hristos, ascultători până la capăt, ascultători până la moarte.

Trebuie să ne urâm sufletul nostru, fiindcă Domnul Iisus Hristos, după cum citim în Evanghelia lui Luca, a spus:

Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fìe ucenicul Meu (Luca 14, 26)

Cum vine aceasta, de ce trebuie să ne urâm sufletul? E foarte simplu. Trebuie doar să ne uităm bine în el, să căutăm în abisurile sufletului nostru. Şi atunci vom vedea ce se petrece în acesta. Acolo, pe întuneric, mişună şerpii – şerpii minciunii, desfrâului, lăcomiei pântecelui, hoţiei, chiar şi ai uciderii. Toţi aceşti şerpi mişună şi sunt nenumăraţi. Oare noi nu urâm şerpii, nu-i distrugem, oare nu ne ferim de ei? Şi atunci, vom iubi şerpii care se cuibăresc în inima noastră? Noi trebuie să-i urâm, trebuie să ne urâm sufletul nostru dacă în el mişună şerpii. Şi sunt puţine calităţi pentru care merităm dragoste şi multe pentru care merităm ura. Dacă veţi vedea că pe umerii voştri stă o cămaşă urât mirositoare, murdară, oare n-o veţi călca cu picioarele? Dacă omul păcătos se va uita în sufletul său, atunci va vedea că îmbrăcămintea sufletului lui este asemănătoare cămăşii lui urât mirositoare. Şi lui îi va fi dezgustător şi neplăcut, va urî această cămaşă, va urî sufletul său, care este îmbrăcat atât de ruşinos.

Vedeţi că nu este nimic straniu în această cerinţă a lui Hristos, ca cel ce vrea să meargă după Dânsul să-şi urască sufletul.

Trebuie să-ţi urăşti mândria şi îndoiala care ne poruncesc să construim viaţa noastră, să ne punem propriile scopuri ale vieţii în prim plan.

Trebuie să îndepărtăm aceasta, să rupem acest păienjeniş prăfuit, pe care l-am împletit, construindu-ne planurile vieţii noastre. Trebuie să rupem toate acestea, să ne luam rămas bun de la toate. Trebuie să urâm sufletul nostru, să lepădăm voia noastră, planurile noastre de viaţă, raţiunea noastră, şi smerit să plecăm voia sub jugul uşor al lui Hristos.
Să-I întindem Domnului Iisus Hristos mâna care freamată şi Îl cheamă:

“Doamne! Nu voi merge pe calea proprie, voi merge după Tine, condu-mă Tu!”

Numai atunci va fi posibilă pentru noi urmarea lui Hristos. Şi atunci nu va mai părea nimic straniu în aceste cuvinte ale lui Hristos. Dacă Domnul ne duce unde Însuşi a mers, dacă Domnul cere de la noi să ne luăm crucea, şi să mergem după El, unde vom merge oare?

Dacă ne este încredinţată crucea atunci sigur nu vom merge la veselie, nu la sărbătoare, ci vom merge acolo unde trebuie să meargă cei care îşi duc crucea. Trebuie să mergem pe Golgota, urmându-L pe Iisus Hristos până la capăt, trebuie să mergem după El chiar şi până la moarte.

Ce fel de moarte cere de la noi Domnul Iisus Hristos? Oare moarte fizică, pe cruce, pe care El singur a răbdat-o? Nu, nu această moarte o cere El de la noi. El cere altceva. Cere ca noi să fim ascultători , smeriţi cu desăvârşire, ca să-L urmăm  pe El, Care s-a micşorat pe Sine Însuşi:

Care, Dumnezeu fiind în chip n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte – şi încă moarte pe cruce (Filipeni2, 6-8).

Cum El a fost ascultător Tatălui Său, aşa şi noi trebuie să-I fim ascultători până la capăt. El ne duce la moarte, însă nu la una de care ar trebui să ne temem. El cere de la noi să îndeplinim cuvintele lui Pavel:

Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele (Galateni 5, 24).

El cere ca trupul nostru, păcatele noastre să le răstignim pe cruce şi să le omorâm. Cere să răstignim pe cruce păcatele noastre, aşa cum El a pironit păcatele întregii lumi pe Crucea Sa. Cere ca noi să răstignim pe omul cel vechi, care nu trăieşte după poruncile Lui. Cere ca pe omul vechi, care se află în stăpânirea diavolului, să-l dispreţuim, să-l aruncăm ca o haina veche şi murdară şi să începem o viaţă nouă, viaţa unui om renăscut, care merge pe calea cea dreaptă.

Acest lucru îl cere de la noi Hristos. Aceasta trebuie să îndeplinim, fìindcă altfel, dacă nu vom da la o parte toată necuraţia sufletului nostru, nu vom urî această necurăţie, nu se poate vorbi ca inima noastră să fie curată, ca în ea să  strălucească lumina lui Hristos.

Ca să strălucească soarele, trebuie să se împrăştie întunericul nopţii. Pentru a fi proaspăt aerul în locuinţa noastră, trebuie să fie curat.

La fel şi cu sufletul nostru – dacă nu ne vom lepăda de toată necurăţia, dacă nu vom răstigni pe cruce trupul nostru, care putrezeşte în păcate, cum vom putea merge după Hristos?

Dar trebuie să ştim că, dacă vom face această faptă mare, vom avea de dat o luptă grea şi lungă, fiindcă omul cel vechi pe care l-am lepădat, pe care l-am răstignit pe cruce, este o fiară cumplită. Şi cu cât mai mult îl vom bate, cu cât mai mult îl vom răstigni, cu atât mai mânios el se va împotrivi. Nu ne va lasa  niciodată în pace. Şi noi vom lupta cu această fìară până la sfârşitul vieţii noastre.

Ştim din Vieţile Sfinţilor că toţi au dus până la capătul vieţii o luptă neostenită cu acest om vechi, pe care l-au răstignit pe cruce. Ştim că mulţi ani  a suferit cumplit Cuvioasa Maria Egipteanca, după ce şi-a părăsit viaţa cea desfrânată, plină de lux, goliciune şi mângâieri şi a plecat în pustie. Ştim cum o chinuiau permanent imaginile vieţii de mai înainte. I se arătau bucate dulci şi gustoase, cu care era obişnuită, înseta după vinurile scumpe pe care le avea înainte, înseta după mângâierile dragostei şi după strălucirea vieţii în Alexandria. Se chinuia cu aceste ademeniri pe care i le cerea trupul, omul vechi, care nu voia s-o lase în pace. I-au trebuit mulţi ani de luptă, ca la sfârşitul vieţii să poată dobândi liniştea sufletului pe care o dorea.

O astfel de luptă au dus toţi sfìnţii şi o asemenea luptă îi revine fiecăruia dintre cei care au hotărât să urmeze cuvintele lui Hristos – să se lepede de sine până la dispreţuirea sufletului propriu, să-l răstignească pe cruce pe omul vechi şi să meargă după Hristos. El va trebui să parcurgă un drum lung, spinos. Şi nu trebuie să se oprească niciodată pe această cale, fiindcă a te opri în viaţa duhovnicească înseamnă să te întorci înapoi, înseamnă să pierzi tot ce ai acumulat, bun şi sfânt. Trebuie să te grăbeşti, trebuie să mergi neclătinat, să mergi neobosit înainte, înainte şi tot înainte.

Cine a fost mai mare ca Sfântul Apostol Pavel, care a fost ridicat până la al treilea cer şi a văzut fericirea drepţilor? Cine se poate compara cu el în hotărârea de a-şi răstigni trupul? Cine îndrăzneşte să spună ca şi dânsul:

Acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine, pentru mine toată lumea este răstignită pe cruce?

Şi iată acest om mare priviţi ce spune: Fraţilor, eu încă nu socotesc să fi cucerit (îndreptarea), dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă (Filipeni 3, 13). El tinde înainte, fiindcă ţinta pusă în faţa lui este mare, sfântă şi extrem de greu de atins. El se grăbeşte, fuge.  Şi noi, oare, să nu ne grăbim, să nu fugim, dacă vom merge pe calea pe care a mers Apostolul Pavel şi care ne-a fost arătată de Domnul Iisus Hristos?

Iată ce înseamnă să te lepezi de sine şi să mergi în urma lui Hristos!

Dar ce înseamnă să-ţi iei crucea?

Domnul spune că fiecare dintre noi trebuie să-şi ia crucea. Ce înseamnă aceasta? Ce fel de cruci avem noi? Crucile sunt diferite de la om la om, fiindcă Dumnezeu a pregătit pentru fiecare o cruce a sa. Este foarte important să înţelegem care este crucea noastră, pe care ne-a oferit-o Dumnezeu. E periculos să ne inventăm noi singuri cruci, cu toate că acest lucru se întâmplă foarte des. Crucea vieţii pământeşti este pregătită de Dumnezeu pentru fìecare dintre noi – cea a vieţii de familie, a celei sociale. Şi omul, chiar luând hotărârea să meargă după Hristos şi să-şi ducă crucea, chiar lepădându-se de sine, nu va putea face nimic dacă îşi va inventa sieşi o cruce care i se pare mai potrivită. De exemplu, când cineva a hotărât de unul singur că trebuie să meargă în mănăstire sau în pustie şi acolo să se mântuiască.

Această cale, această cruce este pregătită de Dumnezeu nu pentru mulţi, iar pentru cea mai mare parte a oamenilor sunt pregatite alte cruci, pe care oamenii nu sunt înclinaţi să le numească cruci.

Ce fel de cruci sunt pregătite pentru majoritatea dintre noi? Cruci simple nu la fel cum purtau mucenicii, nu la fel ca cele pe care le duceau asceţii în pustie până la sfârşitul vieţii. Nouă ne sunt pregătite alte cruci. Viaţa noastră, viaţa tuturor oamenilor este plină de amar, de tristeţe şi suferinţă şi toate aceste amărăciuni, întristări şi suferinţe sufleteşti – sociale şi de familie – constituie crucea noastră. O căsătorie nereuşită, o alegere nereuşită a profesiei, oare provoacă puţine suferinţe? Puţin trebuie să rabde omul care a avut un mare necaz? Boli grele, umilire, necinste, ruinarea averii, gelozia dintre soţi, defăimarea – tot ce-i rău, nu este oare aceasta crucea noastră?

Anume aceasta este crucea noastră, crucea majorităţii oamenilor. Asemenea suferinţe îndură şi sunt obligaţi să ducă toţi oamenii, deşi ei nu vor asta. Oamenii care Îl urăsc pe Hristos, oamenii care au respins calea lui Hristos oricum îşi duc crucea suferinţelor lor.

În ce constă diferenţa dintre ei şi creştinii care îşi duc crucea? Diferenţa stă în faptul că cei din urmă o poartă cu supunere, prin aceea că nu-L hulesc pe Dumnezeu, ci smerit, plecându-şi capul, poartă până la sfârşitul vieţii crucea grea, urmându-L pe Domnul Iisus Hristos, o poartă de dragul Lui şi a Evangheliei, o poartă din dragoste fierbinte faţă de Hristos, pentru că mintea  şi toate dorinţele lor sunt supuse învăţăturilor Evangheliei.

Pentru ca omul să îndeplinească învăţătura Evangheliei, pentru a merge pe calea lui Hristos, trebuie să-şi ducă crucea supus şi neobosit, fără s-o blesteme ci binecuvântând-o. Şi atunci va îndeplini porunca lui Hristos, fiindcă s-a lepădat de sine, şi-a luat crucea şi a mers după Hristos, a mers pe o cale lungă, acea cale despre care Domnul Iisus Hristos a spus că este îngustă, plină de spini dar care duce în Împărăţia cerurilor.

Iar noi toţi vrem ca şi calea vieţii aceasta să fie largă, netedă, fără spini, mizerie, pietre şi înţepături, ca ea să fie presărată cu flori. Domnul ne arată o alta cale – calea suferinţelor. Trebuie să ştim că pe  aceasta, oricât de grea ar fi, dacă ne vom îndrepta din toată inima spre El, El Însuşi ne va ajuta minunat. Ne va susţine atunci când vom cădea. Ne va întări, ne va încuraja şi ne va mângâia. Şi atunci vom înţelege cuvintele Apostolului Pavel despre faptul că necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce mai presus de orice măsură, slava veşnică covârşitoare (II Corinteni 4, 17). Atunci aceste suferinţe ale vieţii noastre scurte vor părea uşoare.

Când vom parcurge această cale, care pare cumplită şi grea doar la început, când vom simţi harul lui Dumnezeu care ne întăreşte pe această cale, atunci cu bucurie şi cu smerenie ne vom duce crucea şi, mergând, vom şti că prin aceasta ni se deschide intrarea în Împărăţia cerurilor.

Iată ce înseamnă să-ţi urăşti sufletul, să urăşti necuraţia lui, să lepezi pe omul cel vechi pentru a-l mântui pe el, nemuritorul, care este destinat uniunii cu Dumnezeu.

Cine îşi va pierde astfel sufletul, îl va mântui şi acela va fi cu Hristos.

Să vă învrednicească pe voi pe toţi Domnul nostru Iisus Hristos de veşnica, slăvita şi nesfârşita viaţă cu El, cu Tatăl Lui Cel Sfânt şi cu toate cetele sfinţilor îngeri!

30 septembrie 1945

 

 

Categories: Predici Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.