Acasă > Predici > Predică la Duminica Ortodoxiei [2012] – Pr. Dorin Picioruş

Predică la Duminica Ortodoxiei [2012] – Pr. Dorin Picioruş

Predică la Duminica Ortodoxiei [2012] 

duminica-ortodoxiei_0

Iubiții mei,

Duminica Ortodoxiei nu vorbește despre trecut…ci despre viitor.

Pentru că atunci când a fost subliniată în calendarul ortodox ca primă duminică a Postului Mare…după o săptămână de post aspru…s-au avut în vedere tocmai eforturile prin care se păstrează credința ortodoxă…șimântuirea noastră odată cu ea.

Căci puritatea credinței e păstrată prin sfințenia vieții și printr-o cunoaștere teologică aprofundată.

Prin ambele în același timp…

Căci dacă ignori teologia…faci erori dintre cele mai penibile și ai un mod de a fi ca ortodox care te face să treci dintr-o extremă în alta în materie de învățătură și comportament.

Iar dacă mizezi doar pe cunoașterea științifică a teologiei…fără să fii un om al curățirii de patimi și al sfințeniei…transformi teologia într-o ideologie pe măsura aspirațiilor tale minore…și prin această credință ideologizată refuzi orice contact real cu Dumnezeul nostru, Care vrea să te umple de viața și de frumusețea Lui.

Și de aici înțelegem…din titulatura acestei duminici…că teologia noastră e liturgico-ascetică…și că e una cu viața noastră…și că ea…teologia ortodoxă e fundamentul întregului cult al Bisericii și al nevoințelor duhovnicești.

Adică teologia sunt boii din fața carului…

Nu pui carul în prim-plan, adică nevoința…și pe baza nevoinței tale subiectiviste te crezi…ortodox.

Ci mai întâi ai nevoie de boi, de boii care să te ducă la calea mântuirii…adică de ascultarea lui Dumnezeu și a Bisericii…de teologie.

Și teologia Bisericii e diseminată/ împrăștiată în orice slujbă și rugăciune, în orice carte patristică, în orice dogmă sau canon al Bisericii.

De aici și nevoia sintezei personale, a acumulării continue de teologie…

Mersul la Biserică, rugăciunile din Biserică și cele de acasă, personale, citirile noastre teologice au rolul de a ne face depozitare personale ale credinței.

Aflăm despre trecutul Bisericii, despre ce s-a petrecut în istorie cu Sfinții, îi cunoaștem pe Sfinți, ne cunoaștem cultul, cunoaștem greutățile prin care a trecut Biserica…tocmai pentru a înțelege misiunea noastră din prezent…și spre ce ne îndreptăm

Oricât am vrea să ne închipuim că trăim în alt secol…noi trăim numai în secolul nostru.

Și pentru a trăi cu adevărat în secolul nostru…trebuie să ne asumăm cunoașterea trecutului și a prezentului deopotrivă.

Câte pierdem dacă nu aprofundăm teologia Bisericii? Enorm de multe lucruri!

În primul rând nu avem stabilitate în gândirea și simțirea noastră…nu avem perspectivă de ansamblu și nici unasintetică asupra demnității și responsabilității umane.

Cum să ajungi să te nevoiești…dacă nu știi Cine te cheamă la El…și ce îți cere să faci?

Iar istoria ideatică a Bisericii e plină de răspunsuri teologice universal valabile. De răspunsuri care întotdeauna sunt actuale…și te ghidează spre drumul corect.

Noi credem astăzi, în general, că știm ce îi trebuie omului și care e demnitatea lui.

Dar nevoile reale ale omului vin tocmai din demnitatea la care e chemat: aceea de a fi fiul lui Dumnezeu după har.

Despre om, mediu ambiant, libertate, dreptate, adevăr, patimi, excese, post, rugăciune, realitate…s-au dat deja răspunsuri colosale în istoria Bisericii.

A ne priva de ele într-o manieră penibilă…pentru că ne e lene să studiem…și suntem incapabili, datorită patimilor noastre, să sintetizăm volumul enorm de cunoștințe…înseamnă a ne preda unei toropeli care nu are nimic de-a face cu Ortodoxia.

Cu Ortodoxia e prietenă multa nevoință a minții și a inimii și a trupului pentru a înțelege, a iubi, a ne schimbaviața.

De aceea Postul Mare începe cu „pomenirea dreptei credințe”, cum ne spune Triodul (ed. 2000, p. 204)…pentru că între marginile dreptei credințe avem și dreapta nevoință, dreapta înțelegere asupra existenței, dreapta perspectivă asupra relațiilor dintre oameni.

Și cităm din Triod, din slujba de azi, ca să vedem ce face dreapta credință, întru care noi ne-am botezat și pe care trebuie să o aprofundăm zilnic!

Ea, dreapta credință, „luminează inimile celor credincioși” (Ibidem). Sfintele Icoane sunt podoabele Miresei lui Hristos, ale Bisericii (Ibidem), pe când ereziile sunt „înșelăciune întunecată” (Idem, p. 205).

Și e subliniată cinstirea Sfintelor Icoane…pentru că erezia care lupta împotriva lor în secolul al 8-lea după Hristos, fusese biruită recent…

Slujba de azi e o expresie a bucuriei identitare!

A bucuriei pentru identitatea noastră eclesială, aceea de creștini ortodocși, adică drept-slăvitori.

Și restaurarea Sfintelor Icoane în Biserică e cântată ca o evidență picturală a întrupării Domnului (Idem, p. 214). El, Cel care S-a întrupat pentru noi, a purtat cu adevărat firea noastră, afară de păcat…și de aceea Icoaneleprăznuiesc continuu această iconomie/ lucrare prea iubitoare a întrupării Sale.

Și în postmodernitatea noastră aiuritoare…vedem ce bine nespus…sunt Sfintele Icoane…

Dacă vezi toată ziua numai morți, răniți, trupuri goale, obscen de goale…mizerii și contrafaceri, violență și acte de incredibilă lipsă de umanitate…nu mai simți nicio liniște în fața oamenilor.

Pe cel din fața ta…îl vezi ca pe un potențial agresor…și nu ca pe un prieten, nu ca pe un semen

Unde să mai găsești normalitate, sinceritate, sfat, frumusețe…dacă toți par la fel de corupți?

Unde ai mai vedea chipul omului, nefalsificat, în stare transfigurată…dacă nu am avea Sfinte Icoane în Biserici?

Icoane care nu sunt muzeale în primul rând…nu sunt frumoase în primul rând…ci teologice, pline de normalitate înduhovnicită.

Privești…și intuiești ce trebuie să faci.

Pe măsură ce te adâncești în tăcerea rugăciunii…pe atât găsești și sensul postului: adică tăcerea gândurilor și a pornirilor pătimașe ale firii.

Pentru că postul și rugăciunea sunt teologie îndumnezeitoare…ca unele care transformă cuvântul și gestul în expresie a înduhovnicirii personale.

Însă de unde ai cunoaște despre patimi, despre cum se luptă cu ele, despre dogma Sfintei Treimi și relația ei cu eshatologia, despre legătura dintre păcat și iertare, despre conștiință, despre ce a făcut Hristos pentru noi, despre cum se sfințesc oamenii etc. …dacă nu citești din cărțile de platină ale Bisericii, adică din cele mai valoroase surse de cunoaștere ale lumii?

Și prin lenea noastrădesființăm în mod tacit și fără scrupule toată Tradiția Bisericii.

Tot ce a făcut ea până acum…

Cine să mai afle despre munca misionară a Sfântului Apostol Pavel? Cine să mai citească teologia mistică a Sfântului Dionisie Areopagitul? Cine să mai înțeleagă truda imensă predicatorială a Sfântului Ioan Gură de Aur, aceea de a lua Scriptura verset cu verset pentru a da hrană luminoasă, plină de nemurire, oamenilor Bisericii?

Cine să mai cunoască Sfinți, Sfinte, milioane la rând…care ne pot spune, fiecare în parte, lucruri unicedespre…cum să ne trăim viața?

Bineînțeles, niciunul dintre noi nu vom termina de citit și de studiat arhiva Tradiției Bisericii.

Însă a nu pune un început cunoașterii ei, deși suntem ortodocși, e cea mai mare crimă împotriva conștiinței noastre, a Bisericii și a umanității.

De ce?

Pentru că ne privăm de însăși viața noastră reală.

Fără această trezire spre cunoaștere…spre cunoașterea teologică…trăim ca în somn

Dormităm…

Nu ne dăm seama că suntem cataleptici

Din acest motiv am spus că Duminica Ortodoxiei e…despre viitor…despre viitorul nostru și al întregii creații.

Pentru că atâta timp cât Biserica păstrează imaginea/ icoana clară, reală, profundă a omului…noi avemposibilitatea binecuvântată de a ne trezi din somnul neștiinței și a ne clădi ca persoane reale, vii, conștiente devocația lor în relația cu Dumnezeu și cu oamenii.

Ce au făcut înaintașii noștri…putem dărâma foarte ușor prin lipsa noastră de educație teologică…și prindelăsarea noastră ascetică.

Și în aceste zile ale Postului Mare…mulți dintre noi văd faptul că metaniile, postul, slujbele lungi…ne sunt campeste mână…pentru că nu prea ne mai priesc

Și de ce nu ne mai priesc?

Pentru că trăim într-un context social unde statul degeaba nu are nimic ascetic.

Ce lăsăm viitorului?

Doar regrete? Doar intrigi penibile? Doar înălțări din umeri?

Și ce relevanță mai are Ortodoxia pentru alții…dacă pentru noi e o problemă banală?

Și cum să nu fie o problemă banală…sau indiferentă…dacă noi, pentru propria noastră credință, nu facem mai nimic?

O duminică pentru viitor

Dar pentru un viitor care are nevoie de normalitate…ca și secolele de până la el.

Pentru că asta prăznuim noi acum: normalitatea vieții cu Dumnezeu!

A fi ortodox înseamnă a fi om normal, întreg, responsabil față de toți.

Însă această normalitate, din ce în ce mai rară, trebuie prezervată cu atenție, adică…ascetic

Și coborând spre pământ în metanie mare…și văzându-ne păcatele cu luciditate…și postind…și simțindu-neușori de materie…vedem că mereu și cu toții…trebuie să alergăm spre normalitatea…spre firescul vieții duhovnicești.

firescul nostru

E modul nostru de a ne trăi bucuriile și necazurile…

Vă mulțumesc pentru că încercați să fiți mereu alții!

Dumnezeu să ne dea darul de a ne bucura cu atenție, cu sfială, cu modestie frumoasă! Amin.

Sursa: http://www.teologiepentruazi.ro/2012/02/29/predica-la-duminica-ortodoxiei-2012/

Categories: Predici Tags:
  1. februarie 28th, 2014 la 21:14 | #1

    Poate ar trebui sa ma uimeasca faptul ca , mai exista CINEVA , care , paradoxal , scrie …normal . Normal de adevarat. Normal de crestinesc . Normal de ortodox. Normal de rarisim. Normal de omenesc. Normal de dumnezeiesc.

  1. martie 26th, 2013 la 17:31 | #1