Acasă > Predici > Predică la Duminica a 22-a după Rusalii – Pr. James Thornton

Predică la Duminica a 22-a după Rusalii – Pr. James Thornton

Pr. James Thornton

   PREDICĂ LA APOSTOLUL DIN DUMINICA A 22-A DUPĂ RUSALII

(Galateni  6:11-18) 

11.Vedeţi cu ce fel de litere v-am scris eu, cu mâna mea.

12.Câţi vor să placă în trup, aceia vă silesc să vă tăiaţi împrejur, numai ca să nu fie prigoniţi pentru crucea lui Hristos.

 13.Căci nici ei singuri, cei ce se taie împrejur, nu păzesc Legea, ci voiesc să vă tăiaţi voi împrejur, ca să se laude ei în trupul vostru.

 14.Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume!

15.Că în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă.

16.Şi câţi vor umbla după dreptarul acesta, – pace şi milă asupra lor şi asupra Israelului lui Dumnezeu!

17.De acum înainte, nimeni să nu-mi mai facă supărare, căci eu port în trupul meu, semnele Domnului Iisus.

18.Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu duhul vostru, fraţilor! Amin. Ap. Galateni VI, 11-18 

“Din Apostol Citire….” Pr. James Thornton

Ed. Egumenița, Trad.: Radu Hagiu

Studiem astăzi, din nou, un fragment din Epistola către Galateni a Sfântului Pavel. După cum vă amintiţi, ea se constituie într-o prelungă cuvântare a marelui apostol, ce înşiruie argumentele aduse împotriva iudaizanţilor. Aceştia, spre îngrijorarea şi neliniştea Sfântului Pavel, i-au dus în rătăcire pe mulţi dintre credincioşii Bisericilor Galatiei, împingându-i de la viaţa centrată pe Iisus Hristos înspre o viaţă centrată pe fariseism.

Ultimele opt versete ale Epistolei – concluzia ei, adică – alcătuiesc Apostolul de astăzi. Sfântul Pavel începe prin a desluşi una din motivaţiile de căpătâi ale iudaizanţilor: teama de prigoane. Ei îi sileau pe ceilalţi creştini să se taie-împrejur de frica militanţilor farisei. Stăruiau pentru aceasta doar de teamă să nu fie prigoniţi pentru Crucea lui Hristos.

Se pare că la acea vreme forţele iudaismului fariseic, oriunde unde aveau putere, prigoneau cu înverşunare Bisericile creştine nou-întemeiate; de aceea, o parte dintre creştinii iudaizanţi ajunseseră să creadă că dacă vor dovedi că urmează această formă exterioară a iudaismului, cea mai însemnată, şi dacă vor dovedi că i-au îndemnat pe convertiţii elini la creştinism să facă la fel, poate nu vor mai suferi precum ceilalţi creştini.

Aceşti oameni căutau laudă din partea fariseilor, deşi ar fi trebuit, spune Sfântul Pavel, să nu caute laudă fără numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos. De fapt, aceştia, deşi nu urmau pe deplin nici măcar Legea lui Moise, doreau totuşi să le-o impună altora. Sfântul Apostol scrie: Că nici singuri cei ce se taie împrejur nu păzesc legea, ci voiesc să vă tăiaţi voi împrejur… . Ei nădăjduiau să îşi ascundă apartenenţa la Biserică în spatele unei faţade de fariseism. Dimpotrivă, Sfântul Pavel a fost deschis şi curajos în credinţa sa, şi a pătimit prigoane aspre, purtând pe trup, ne spune, semnele acestor prigoane, semnele Domnului Iisus.

O Biserică care se ascunde în spatele faţadelor mincinoase ale altor religii nu are viitor. O Biserică care se teme într-atât de prigoane, încât îşi tăinuieşte mesajul mântuitor sub masca unui sistem religios potrivnic, nu are viitor. O Biserică care dă greş în a declara deschis ceea ce crede, fără şiretenii şi făţărnicii, nu are viitor. Un creştinism lipsit de bărbăţie a fost şi este un lucru de neînchipuiţi.

Sfântul Pavel socotea calea iudaizanţilor ca fiind un compromis nefericit, ba, dintr-un anume punct de vedere, chiar ceva mai rău decât compromisul. Iudaizanţii în sine erau un grup mic, însă învăţăturile lor, dacă erau lăsate neschimbate, ar fi putut nimici tot ceea ce lucrase şi se luptase să zidească – Sfântul  Pavel, Apostolul Neamurilor – ar fi însemnat diluarea învăţăturii creştine, micşorarea sau poate chiar înlăturarea însemnătăţii patimilor lui Hristos şi a morţii pe Cruce, ca şi a conceptului de mântuire prin credinţă în Hristos (adică dăruire deplină către Dânsul).

Nu mai este nevoie să spunem că tot ce am citit în această dimineaţă din Epistola Sfântului Pavel face parte  din istoria foarte interesantă a Bisericii timpurii, dovedind cât de greu au înţeles unii dintre primii creştini conceptul de Biserică şi cu câtă dificultate s-au eliberat de ethosul sinagogii şi criteriul care îl constituia aceasta – în care îşi are obârşia creştinismul timpuriu. Cu tot interesul stârnit de elementele acestei istorii, unii dintre noi se pot întreba ce însemnătate mai au astăzi aceste probleme legate de iudaizanţii din Biserica Galatiei, de păstrarea legilor rituale ale Vechiului Legământ şi aderarea la cerinţele exterioare ale iudaismului, ca tăierea-împrejur. In clipa de faţă, nu există vreo dispută pe această temă în Biserica Ortodoxă; discuţiile s-au încheiat încă de pe vremea Sfântului Pavel. Atunci, de ce a rânduit Biserica citirea acestui pasaj?

Sfântul Apostol scrie în Epistola aceasta că pentru Dumnezeu nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici  netăierea împrejur. Nu această-stârnire pe nişte forme învechite, pe cele ale trupului , ne este de folos, ci mai degrabă o zidire nouă , cum îi spune Sfântul Pavel, o făptură nouă, zămislită într-o nouă Facere, o Zidire din nou începută de Hristos Iisus. Până atunci, faptele Legii, printre care se numără tăierea-împrejur, erau o pecete, un semn al legământului cu Dumnezeu. însă acum, după Întrupare, Răstignire şi Înviere, nu ne mai sunt de folos nişte însemne trupeşti de suprafaţă, ci realitatea lăuntrica a preschimbării minţii şi inimii noastre. Prin această prefacere devenim ceea ce Sfântul Pavel numeşte zidirea

Cu siguranţă, Sfântul Pavel nu osândea ideea de fapte şi forme exterioare. Aceste fapte, simboluri şi forme de dinafară trebuie însă să oglindească o realitate lăuntrică. Ceea ce l-a supărat pe Sfântul Pavel, ca şi pe Domnul Hristos Iisus, era faptul că unii din ceata fariseilor puneau atât de mult accent pe cele din afară, încât nesocoteau  starea  duhovnicească  lăuntrică.  Evlavia exterioară nu era, în cazul lor, o oglindire a stării duhovniceşti interioare – şi totuşi, aceşti oameni erau preţuiţi în rândul iudeilor. În cugetele lor, înfăţişarea exterioară era totuna cu sfinţenia. Sfântul Pavel era hotărât ca din credinţa în Iisus Hristos să nu rămână doar o colecţie de lucruri exterioare, lipsite de însemnătate veşnică şi nemântuitoare de suflet.

Cu timpul, creştinii au ajuns să adopte propriile lor simboluri şi însemne exterioare. Purtăm cruci, ne facem semnul crucii, aprindem lumânări, ne închinăm înaintea Sfintelor Icoane şi le cinstim. Fiinţele omeneşti, după cum am mai spus de nenumărate ori până acum, sunt un amestec de duhovnicesc şi de material, aşa că este în firea noastră să ne bucurăm de astfel de lucruri. Mai mult, acestea toate sunt simboluri ale Noii Zidiri despre care scrie Sfântul Pavel. Ele sunt, în sine şi prin sine, lucruri pline de har; sunt bune şi de preţ, căci ne sporesc duhovnicia lăuntrică. Totuşi, în acelaşi timp, ele nu pot mântui. Un om cu inima învârtoşatâ, preocupat în întregime de sine, care nu are nici măcar un strop de milă, poate purta cruce sau poate săruta icoanele, însă – ca şi tăierea împrejur despre care vorbeşte Sf. Pavel – acestea nu sunt de folos. Esenţial este ceea ce se găseşte în inima noastră.

Îl iubim pe Dumnezeu? Ne dăruim pe deplin Evangheliei lui Hristos? Îl iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine? Luptăm împotriva păcatului, luptăm pentru curăţia inimii? Atunci când vom putea răspunde sincer „Da” la aceste întrebări, atunci, şi numai atunci, vom îngădui harului lui Dumnezeu să ne prefacă într-o zidire nouă. Atunci, şi numai atunci, vor începe cele din afară să oglindească ce se găseşte în lăuntrul nostru.

Cel puţin până la căderea Ierusalimului din anul iudaizanţii reprezentau o forţă mică, dar influentă în Biserica Ortodoxă a primului veac, aşa că a fost nevoie de toată puterea de convingere a Sfântului Pavel pentru a împiedica răspândirea greşelilor lor. Astăzi nu ne mai confruntăm cu întrebarea dacă trebuie sau nu să urmăm legea rituală a Vechiului Legământ, însă lupta de veacuri pentru sănătate duhovnicească continuă să existe, până la sfârşitul veacului.

Sfântul Pavel scrie că se laudă numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos. Aceasta, fraţi şi surori în Hristos, nu este o laudă în Crucea înţeleasă ca însemn al biruinţei lumeşti şi, cu siguranţă, nu este o laudă în vreun însemn lipsit de înţeles, ci mai curând o laudă în crucea durerii, a smereniei, a îndurării, a dragostei, a nădejdii, a statorniciei,a  datoriei, a dărniciei şi a jertfei. Prin urmare, slava adunata de această cruce nu se aseamănă celei la care visează marii învingători pământeşti. Este o slavă de care lumea se fereşte, căci ea se arată, precum acea comoară în cer despre care vorbeşte Hristos, în viaţa de apoi.

Fie ca şi noi precum marele şi sfântul apostol, să, precum marele şi sfântul apostol, să ne lăudăm numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos şi să facem din ea măsura cu care să socotim trecerea lăuntrică de la o făptură a păcatului la făptura cea nouă pe care o slăveşte Sfântul Pavel.

Sursa:http://sfapostolipetrusipavel.wordpress.com

Categories: Predici Tags: