Acasă > PATRIARHIA MOSCOVEI, Predici > PREDICĂ LA POGORÂREA SFÂNTULUI DUH A SFÂNTULUI INOCHENTIE DE PENZA: DUHUL SFÂNT ZIDEŞTE TOT CE E PE PĂMÂNT

PREDICĂ LA POGORÂREA SFÂNTULUI DUH A SFÂNTULUI INOCHENTIE DE PENZA: DUHUL SFÂNT ZIDEŞTE TOT CE E PE PĂMÂNT

Cuvânt în ziua Pogorârii Sfântului Duh

(Duhul Sfânt zideşte tot ce e pe pământ)

*

Trimite-vei Duhul Tău, şi se vor zidi, şi vei în­noi faţa pământului (Ps. 103, 31). În ziua aceasta, ascultătorule, Duhul Sfânt S-a odihnit asupra Apostolilor în chipul limbilor de foc, nu numai ca ei să vorbească în felurite limbi sau pentru a aduna cele împrăştiate, ci şi ca să în­noiască faţa întregului pământ, care se învechi­se şi se strica. Focul luminează şi încălzeşte, arde şi curaţeşte, nimiceşte şi schimbă. Duhul Sfânt S-a pogorât în chipul limbilor de foc ca să-i lumi­neze pe oamenii care şedeau întru întuneric, să le încalzească inimile reci, să le ardă necurăţia şi să o cureţe, să nimicească fărădelegile de pe fa­ţa pământului şi să îl schimbe pe om la înnoirea lumii (v. Mt. 19, 28). Tocmai asta a prezis Prorocul când a vestit: „Duhul Sfânt va lămuri inimile noastre ca pe aur şi pe argint” (Mal. 3, 3).

Demult s-a săvârşit aceasta pe pământ. Apos­tolii, plini de Duh, îmbrăcaţi cu putere de Sus, cu putere de foc, ardeau şi luminau înaintea feţei întregii lumi, împărţind darurile Sfântului Duh, curăţeau pământul de fărădelege, înmuiau ini­mile învartoşate şi ardeau neghinele păgânătăţii. De mâinile lor a fost adunată, înălţată şi împodo­bită Biserica credincioşilor; frumoasele picioare ale celor ce binevestesc cele bune (v. Rom. 10,15) au străbătut tot pământul, răspândind peste tot pacea lui Dumnezeu şi cereştile bunătăţi: În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor (Is. 52, 7). Duhul Sfânt, Cel trimis la ei, a săvârşit ceea ce de demult s-a prevestit despre El: Trimite-vei Duhul Tău, şi se vor zidi, şi vei înnoi faţa pământului.

Duhul Sfânt Se pogoară şi acum pe pământ, chiar dacă noi nu băgăm de seamă lucrul aces­ta; face totul, chiar dacă noi punem pe socotea­la faptelor omeneşti multe din lucrurile săvârşite de către El. El strică şi zideşte, înalţă şi coboară, îmbogăţeşte şi sărăceşte, omoară şi dă viaţă nu numai în ceea ce priveşte oamenii, ci chiar şi în lucrurile neînsufleţite şi în făpturi, pe care le stă­pâneşte. Cu Duhul Domnului s-au întărit ceruri­le şi se întăresc până acum; El păstrează pămân­tul şi tot ce este pe el. Lua-vei Duhul Tau, şi se vor sfârşi, şi în tărâna lor se vor intoarce (Ps. 53,30). Duhul lui Dumnezeu rânduieşte obştile mari şi mi­ci, pune şi schimbă împăraţii, prinţii şi stăpânitorii; fără El, obştea se dezbină, împărăţia se destra­mă, chiar dacă s-ar înălta prin puterea şi slava sa: întorcând Tu faţa Ta, se vor tulbura (Ps. 53, 30). De Duhul Domnului este zidit şi pământul inimilor noastre. El singur le curăţeşte şi le preface în va­se de buna treaba, înnoieşte faţa acestui pământ aflat înlăuntrul nostru, înnoieşte inimile noastre învechite de păcate, învechite în fărădelegi.

Vedeţi, ascultătorilor, Duhul Sfânt zideşte tot ce e pe pământul pe care îl locuim, zideşte obştile omeneşti, zideşte şi inimile noastre. Ca să stri­găm către El din toată puterea şi din toată tăria noastră în rugăciunile cu care ne îmbie acum Bi­serica, să ne gândim la aceste lucrări ale Lui.

Duhul Sfânt zideşte tot ce e pe pământ. Noi ne ostenim asupra pământului, semănăm, să­dim, adunăm recolta şi roadele, şi credem că toate acestea sunt făcute de mâinile noastre sau, înălţându-ne în cugetare, le punem pe seama na­turii, a legilor şi puterilor ei.

Ce-i drept, pământul face întotdeauna se­minţele semănate să crească în acelaşi fel, pomii aduc roade doar după soiul lor – însă care lucră­tor de pământ crede că recolta va fi atât de boga­tă cum vrea el, că pământul îl va răsplăti însutit pentru ostenelile lui? Dacă cerul se va inchide şi nu va da buna întocmire a văzduhului, dacă va fi ca de aramă (v. Deut. 28,23), ca în zilele Prorocului Ilie, şi pământul se va învârtoşa, se va usca şi va fi ca fierul, vor mai creşte atunci seminţe­le semănate? Va mai aduna recolta îmbelşuga­tă mâna lucrătorului de pământ? Ce roadă vor aduce pomii? Dar şi dacă cerul nu se va închide şi Domnul nu ne va cerceta cu un asemenea to­iag al pedepsei, oricum rămân nenumărate mij­loacele de ruinare a nădejdilor noastre într-o re­coltă îmbelşugată. Gerul ucide ierburile şi flori­le, seceta le usucă, viermele vine şi le mănâncă, ploaia peste măsură le împovărează şi le face ne­roditoare, vântul le smulge din rădăcini şi le stri­veşte, grindina bate şi nimiceşte recolta şi roade­le uneori chiar când sunt în pârg.

Aşadar, nu prin voia noastra şi prin puterile noastre se face pe pământ tot ce ne este de trebuinţă. Nu puterile noastre, nu ostenelile cele cu multe griji, ci mâna lui Dumnezeu, care, atunci când se deschide pentru noi, toţi ne umplem de bunătăţi – şi nu doar noi, ci şi fiarele pământu­lui, şi păsările cerului, şi puii păsărilor, care stri­gă spre Cer, pomii, ierburile, toate asteaptă de la Domnul hrana: toate spre Tine asteaptă, Doamne, ca să le dai hrană la bună vreme (Ps. 103, 28), cantă Psalmistul.

În cea dintâi zi a Facerii, când pământul era ne­tocmit şi gol (Fac. 1, 1), Duhul lui Dumnezeu Se purta (Fac. 1,2) deasupra lui, dând tuturor lucru­rilor puterea trebuitoare, făcându-le roditoare şi împărtăşindu-le viaţa. El suflş şi acum deasupra tuturor făpturilor, deasupra cerului şi pământu­lui, fără să lase deoparte nici măcar un fir de iar­bă călcăt de picioarele noastre. Şi acum El dă ză­pada ca lâna (Ps. 147, 5), presară bruma ca pe ce­nuşă, înveşmântează cerul cu nori şi pregăteşte în ei ploaie pentru pământ, face să crească iarba pe munţi şi verdeaţa pe câmpuri, scoate vântul din vistieriile sale, trimite fulgere şi tunete.

Punându-se între Duhul Domnului şi făpturi şi văzând că dumnezeieştile Lui puteri se pogoară neîncetat, cu nemasurată îmbelşugare, asupra tuturor făpturilor, ca să le păzească fiinţarea şi viaţa, strigă: lăudaţi pe Domnul, cerurile cerurilor; lăudaţi pe El, soarele şi luna, lăudaţi pe El, toate stele­le şi lumina (Ps. 148, 3-4). Pe urmă, întorcându-şi privirile spre pământ, strigă cu acelaşi glas: lău­daţi pe Domnul şi voi: focul, grindina, zăpada, ghea­ţa, duhul cel de vifor; lăudaţi pe El şi voi, munţii şi toate dealurile, şi voi, pomii cei roditori şi toţi cedrii; lăudaţi pe Domnul şi voi, fiarele şi toate dobitoacele, şi voi, târâtoarele şi păsările cele zburătoare; lăudaţi pe Domnul şi voi, balaurii şi toate adâncurile (Ps. 148, 8-10, 7). Lauda de la toată zidirea suie către Domnul, pentru că de la Domnul vine tot ce e pe pământ: trimite-vei, Doamne, Duhul Tău, şi se vor zidi, şi vei înnoi faţa pământului.

Pământul nu se rânduieşte singur, cu puterea sa, ci cu puterea Duhului Celui Dumnezeiesc, Care îi dă viaţă, suflare şi toate celelalte: şi obşti­le omeneşti, mici şi mari, sunt zidite de puterea Duhului, Care dă viaţă tuturor. Arhitectul clă­deşte casa, înţeleptul adunş obşte şi întocmeşte cetate, cel mai înţelept adună întreg poporul în­tr-o singură obşte. S-ar părea că aici sunt la mij­loc doar puteri omeneşti şi lucrează doar priceperea omenească.

Ce este însă omul? Privind la sine însuşi, la puterile sale trupeşti şi sufleteşti, împăratul de Dumnezeu insuflat mărturisea că este vierme, şi nu om (v. Ps. 21, 6). Viermele scurma în pământ, se hrăneşte cu pământ şi niciodată nu se înal­ţă deasupra acestuia prin propriile sale puteri: şi omul scurmă in pământ, chiar dacă clădeşte mormane mari de pământ şi îşi face locuinţe din ele. Viermele se târăşte şi nu cunoaşte căile sale; e strivit când nu se aşteaptă, cade acolo unde cre­dea c-o să se ridice, îşi dă duhul chiar atunci când începea să răsufle: şi omul, oricât ar filosofa el cu înţelegerea pămâtească, oricât şi-ar desăvârşi priceperea, totdeauna se târăşte pe pămât şi nu ştie ce va fi mâine şi ce va aduce ceasul următor. Ca atare, o mulţime mică sau mare de oameni este ca o adunare de viermi care seamănă între ei, care se înghesuie si poate ca se rod unul pe altul – şi ce putere ar trebui să fie într-un om ca să uneas­că puterile celorlalţi semeni? Să nu se laude cel înţelept cu înţelepciunea sa, să nu se laude cel puternic cu puterea sa, nici cel bogat să nu se laude cu bogăţia sa (Ier. 9,23). Puterea omului este neputinţa, pen­tru că el dimineaţa va înflori şi va trece, iar seara va cădea, se va întări şi se va usca (Ps. 89, 6). Tăria pă­mântească e slăbiciune, pentru că omul e muri­tor. Bogăţia pă­mântească e sărăcie, fiindcă şi cea mai mare avuţie este numai un morman de pă­mânt si pentru pă­mânt. Înţelepciunea omenească e nebunie, pentru că oamenii, socotindu-se înţe­lepţi, au înnebunit (v. Rom. 1, 22).

Tocmai această neputinţă trupească şi sufle­tească arată adevarul faptului ca daca Domnul nu va zidi casa (v. Ps. 126, 1), daca El nu va tri­mite puteri spre zidirea şi păzirea ei, în zadar s-ar osteni ziditorii; dacă nu va păzi Domnul ce­tatea (v. Ps. 126, 1), dacă locuitorii oraşului vor nădăjdui în straja şi ocrotirea omenească, nu în cea dumnezeiască, zadarnică este orice strajă şi ocrotire omenească: în zadar ar priveghea cel ce pă­zeşte(Ps. 126, 1).

De altfel, care dintre noi, ascultătorilor, nu ve­de în oraşe măcar o parte a ceea ce a văzut împă­ratul lui Israil? Am văzut, zice acesta, fărădelege şi dezbinare în cetate; ziua şi noaptea o va înconjura pe ea peste zidurile ei; zi şi noapte se lucrează fărădelege şi osteneală în mijlocul ei şi nedreptate, şi n-au lip­sit din uliţele ei camăta şi vicleşug (Ps. 54, 9-11). Şi atunci, ce păzeşte oraşele de nimicire, ce pastrea­ză în ele tihna şi liniştea? Deşertaciune sunt fiii oa­menilor, mincinoşi sunt fiii oamenilor; în cumpănă, toţi împreună sunt delertăciune(Ps. 61, 9). Omul este om peste tot. Toţi cei ce vieţuiesc în oraş şi toţi cei ce vieţuiesc în afara oraşului sunt deşerţi şi mincinoşi. Şi atunci, cine îi face să se supună legii, cine îi face să se plece înaintea tronurilor pământeşti, aşa încât, iubind minciuna, se supun adevărului, trăind în fărădelege, cinstesc legea şi sunt cârmuiţi de ea? Cu adevărat, ascultătorilor, dacă nu zideşte Domnul cetatea sau casa (v. Ps. 61,1), obştile mari şi mici, dacă Duhul Lui nu îi însufleţeşte pe cei ce zidesc şi pe cei zidiţi, dacă slava Lui nu este pusă la temelie, ci slava ome­nească, în zadar se ostenesc ziditorii (v. Ps. 126, 1). Tot cel ce se abate de la Domnul, oricine ar fi el, va pieri, după cum ne încredinţează Scriptu­ra. Lua-vei, Doamne, Duhul Tău, şi vor pieri, şi în tărâna lor se vor întoarce, dar când Îl vei trimite pe El, se vor zidi iarăşi (v. Ps. 103, 30).

Am văzut, ascultătorilor, că omul este nimicnic în sine; cu toată mărirea lui, este ca un vierme; cu toata tăria lui, e ca iarba; cu toată bogăţia lui, e sărac; cu toată slava lui, e lipsit de cinste – dar când fiinţa aceasta nimicnică se învredni­ceşte de cercetarea Dumnezeiescului Duh, când se curăţeşte de păcate prin suflarea cea sfântă, atunci, deşi este mic în sine şi nimicnic în faţa semenilor săi, este mare înaintea lui Dumnezeu. Atunci omul neputincios dobândeşte asemenea puteri, încât poate totul, întrucât lucrează în el Duhul Atotputernic. Atunci cel sărac şi sărman are comoară mai de preţ decât toată lumea, pen­tru că Domnul – Izvorul tuturor îndurărilor – es­te cu el. Atunci, şi cel lipsit de faimă în obşte, cel dispreţuit de toţi oamenii are slavă veşnică, pen­tru că sălăşluieşte în el Domnul slavei.

Aceasta înăltime omenească nemasurată este întocmită de Duhul lui Dumnezeu. Până acum, în credinţa sau puţinătatea noastră de credintă nu incetăm a ne ridica mâinile rugându-ne: „Ini­mă curată zideşte întru mine, Dumnezeule” (Ps. 50, 11), “dăruieşte-ne nouă Duhul întregii înţelegeri, al smeritei cugetări, al rabdării şi al dragostei”, şi totodată repetăm cu gura Bisericii: „Prin Sfân­tul Duh tot sufletul viază şi cu curăţia dată de El se înalţă” – şi apoi, ce slavă, ce mărire pentru sufletul omului! Acesta, fiind întunecat, la fel ca pământul, se luminează în sine şi simte şi în afa­ra sa lumina veşnică a Unimii Treimice – a lui Dumnezeu-Tatăl, a lui Dumnezeu-Fiul şi a lui Dumnezeu-Duhul Sfâşnt.

S-ar părea că nu este om pe acest pământ care să nu dorească a-şi curăţi inima, care să nu dorească a-şi înălţa sufletul – însă cine se curăţeşte? Cel care cere de la Domnul curăţire, fără a nădăj­dui în puterile sale, ori cel care, cunoscându-şi priceperea, visează să se curăţească prin sine în­suşi, cu toate că este întunecat de spurcăciunile păcatelor? Se înalţă cu adevarat între oameni cel pe care îl înalţă Domnul cu dreapta Sa ori cel ca­re, târându-se pe pământ, adună o mulţime de tărână şi se aşază pe ea? Dar dacă vei căuta la fă­rădelegi, Doamne, cine va suferi (v. Ps. 129, 3)? Dacă vei întoarce faţa Ta spre păcatele noastre, cine va suferi privirea Ta, care este ca focul mis­tuitor? Cine va sta în faţa Ta, ai Cărui ochi sunt mult mai luminoşi decât soarele? Aşadar, fără­delegile noastre nu fac decât să se înmulţească, păcatele noastre nu fac decât să crească atunci când ne gândim să ne curăţim de ele fără Duhul Atotcurăţitor.

Sufla-va Duhul Lui, spune Scriptura, şi vor curge ape (Ps. 147, 7). Când Acest Duh va sufla asupra omului şi asupra inimii lui, atunci vor curge lacrimi de pocăinţă. Acest Duh Sfânt sus­pină pentru noi fără încetare, cu suspine negră­ite. El îi învaţă să se roage pe cei care doresc rugăciunea şi Însuşi Se roagă pentru noi; celor ce caută Mijlocitor le dăruieşte puterea credinţei în Mijlocitor şi Însuşi mijloceşte pentru noi: trimite-vei, Doamne, Duhul Tău, şi se vor zidi(Ps. 103, 31) inimile noastre, şi le vei înnoi cum se în­noieşte faţa pământului.

Ştim, ascultătorilor, că pământul pe care îl lo­cuim are nevoie de înnoire nu numai an de an, ci şi zi de zi – de înnoirea prin rouă, prin ploaie, prin căldură şi prin buna întocmire a văzduhului.

Ştim şi dorim înnoirea obştilor, societăţilor noastre, în care se săvârşesc fără încetare fărădelegi, în care peste tot se aud certuri şi dese stri­găte, în care răutatea flămanzeşte neîncetat şi nedreptatea se ridică deasupra dreptăţii. Dorim aceasta înnoire, însă trebuie să dorim mai ales înnoirea inimilor noastre. Acestea, fiind pline de nedreptăţi, sunt moarte pentru dreptatea lui Dumnezeu, fiind strâmtorate de deşertăciune şi arse de patimi, s-au uscat şi învârtoşat. Aduna­rea lor este ca acel câmp de oase moarte, care nu au nici trup, nici duh, din vedenia Prorocului Iezechiil. Cu ce flacără a credinţei, cu ce putere a dragostei, cu ce râvnă trebuie să ne rugăm acum Domnului ca să trimită Duhul Său spre înnoirea pământului, a caselor şi a obştilor, şi mai ales a inimilor noastre!

Mângâietorule, Duhul adevărului! Vino şi ne dăruieşte nouă viata adevărată, vino şi zideşte întru noi inimi curate, neînfricate, vino şi Te sălăşluieşte întru noi, învie-ne pe noi întru viaţa adevarată şi înnoieşte întru noi duhul dreptăţii! Amin.

SURSA: SFÂNTUL INOCHENTIE DE PENZA – VIAŢA CARE DUCE LA CER. ÎNVĂŢĂTURILE UNUI SFÂNT TÂNĂR. ED. SOPHIA, 2012

(din: Sf. Inochentie al Penzei, Viaţa care duce la Cer. Învăţăturile unui sfânt tânăr, Editura Sophia, 2012)

 

 

Categories: PATRIARHIA MOSCOVEI, Predici Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.