Acasă > Predici > Predică la Sfântul VASILE CEL MARE a Pr. Prof. ION BUGA (1 ianuarie 2000)

Predică la Sfântul VASILE CEL MARE a Pr. Prof. ION BUGA (1 ianuarie 2000)

 SFÂNTUL VASILE CEL MARE

       1 IANUARIE 2000

Legături:

 * * *

        Începem acum prima zi a mileniului III. Nu vă mai faceţi nici o grijă că o fi la anul. Anul acesta începe trupul, din urmă, al milenilui care vine. Când se va termina acest trup va fi al mileniului III. Azi este începutul pentru mileniul III. Biserica a pus astăzi în faţa noastră pentru înţelegere şi pentru lucrare, pentru săvârşirea acestor fapte pe care le avem azi aici de săvârşit; trebuie să înţelegem că ele pot asigura merindea sufletească, duhovnicească, pentru un mileniu sau, de ce nu, pentru o veşnicie. Toate acestea pe care le auzim aici şi toate acestea pe care le săvârşim în cadrul Sfintei Liturghii nu sunt fapte şi acte ale timpului, ci ale veşniciei.

        Ce anume se întâmplă azi aici? Spuneam că pagina de azi a Evangheliei, lucrarea lui Dumnezeu în Iisus Hristos care se săvârşeşte astăzi, Tăierea împrejur, şi toate celelalte sunt atât de bogate, atât de profunde şi în acelaşi timp extrem de acoperite în smerenie. Nici un praznic al Mântuitorului nu este mai ascuns, mai neînsemnat, aparent, decât cel de astăzi. Iată cum S-a lăsat Dumnezeu acoperit de slava şi de numele omului şi al oamenilor. Se dovedeşte mai întâi că El nu a venit pentru El sub nici un chip. Hristos-Dumnezeu a venit numai pentru om. Astăzi a venit pentru Sfântul Vasile cel Mare pe care l-a ridicat deasupra lui.

       Ce vreau să spun: dacă îl iei pe orice creştin la repezeală şi îl întrebi ce sărbătoare este astăzi îţi va spune că astăzi este Sfântul Vasile cel Mare. Foarte puţini îşi mai aduc aminte sau cunosc că praznicul de astăzi se numeşte ,,Tăierea împrejur a Domnului’’ şi după aceea putem să adăugăm prăznuirea unui om. Este adevărat că omul acesta nu era unul oarecare, era un sfânt, poate chiar cel mai mare. Cu toate acestea el era doar om, în timp ce Iisus era Dumnezeu. Iată-L cum Se lasă acoperit de smerenie autentică, de strălucirea omului.

          Astăzi, de Sfântul Vasile cel Mare, dar în orice zi Dumnezeu Se bucură ori de câte ori reuşeşte să-l ridice pe om acolo unde a vrut. De aceea a şi venit: să-l ridice pe om. El nu avea nevoie de ridicare, de înălţare. De fapt, de ce spuneam că praznicul de azi ne învaţă şi cuprinde în el merinde suficiente pentru o veşnicie sau, hai să zicem, pentru mileniul în care am intrat? Ce se întâmplă astăzi? Astăzi Dumnezeu ia nume de om pentru că Iisus nu este numele lui Dumnezeu, Iisus este numele unui om născut în Nazaret, crescut acolo, aşa cum subliniază Evanghelia lui Luca citită astăzi. De două ori spune: şi Pruncul creştea şi se întărea şi sporea cu înţelepciunea şi cu duhul. Când spunem că astăzi Dumnezeu ia nume de om, înţelegem ce s-a întâmplat acum două mii de ani când istoria şi timpul au devenit creştine. Au purtat numele lui Iisus Hristos.

         Creştinismul ca denominaţiune începe astăzi (acum două milenii) şi iată că fiecare an are pe fruntea lui numele lui Iisus. De aceea se numeşte an de mântuire pentru că ,,Iisus’’ se tâlcuieşte ,,Dumnezeu mântuieşte’’. De aceea toţi anii dela Hristospână astăzi se numesc ani de mântuire, ani ai lui Iisus. De aceea este fericită ziua de astăzi; căci pe fruntea ei s-a scris cel mai înalt nume din toate câte au fost vreodată pe pământ: numele lui Iisus Hristos. E adevărat că el fusese sugerat de sus, dela Tatăl Luidirect, dela Tatăl Luidin cer. El a avut un singur Tată, pe Cel din cer, iar aici, pe pământ, Iosif era un tată deghizat, să spunem aşa. Pentru ochii oamenilor care nu pricepeau ce se întâmplă, trebuia să fie un paravan care să salveze întreaga lege, şi dumnezeiască şi omenească. Tot legea dumnezeiască poruncise să fie ucisă cu pietre o femeie care era prinsă în adulter. Dacă în ochii tuturor Iisus pruncul ar fi apărut ca fiul unei femei şi cum ei nu ştiau teologia de astăzi, erau obligaţi să împlinească exact legea aceea. Iată, Dumnezeu salvează legea exact după formula pe care o citim în Sfânta Evanghelie de astăzi: ,,Au dus pe Prunc la templu ca să împlinească legea’’ pentru ca să fie tăiat împrejur a opta zi după lege, deşi nu era nevoie pentru că Iisus era om şi nu evreu. Iisus Hristos nu este evreu, este om mai presus decât toate popoarele din lume. De ce spun că nu este evreu? Pentru că cine stabileşte apartenenţa la un neam: tatăl! Ori Tatăl Lui nu era evreu. Măcar Dumnezeu nu era evreu. Ei spun că şi El este. Pe undeva au dreptate că ei L-au definit mai bine. În definiţie, le aparţine.

         Care sunt cele mai adânci şi bogate învăţături ce se desprind şi care ni se impun din această modestă (aparent modestă) Evanghelie şi prăznuire de astăzi? În primul rând, smerenia lui Dumnezeu până la actele cele mai obişnuite ale omului de rând. Pentru că Iisus Hristos a coborât în modul cel mai autentic la nivelul pruncului neştiutor, având nevoie de a spori, de a fi educat, de a fi crescut. Auziţi, Dumnezeu să aibă nevoie, ca orice om obişnuit, să-L crească cineva, să-L crească omul! Vă daţi seama la cât a renunţat El ca natură divină, preexistent înainte de veci? Nu mai avea nevoie să coboare, să intre să Se micşoreze şi să coboare la temelia timpului, la treapta cea mai de jos, să coboare până la nivelul ultim al omului. Care este nivelul cel mai de jos al omului? Starea de pruncie. E adevărat că e starea cea mai frumoasă, că este starea nevinovată. Dumnezeu era oare vinovat ca să coboare, să recupereze starea nevinovăţiei pe care ar fi pierdut-o cândva? Nici vorbă! Nu a pierdut nevinovăţia Lui divină; a renunţat la ea în favoarea nevinovăţiei smerite, omeneşti.

       Nici un praznic nu ne învaţă smerenia mai mult decât cel mai smerit dintre praznicele Bisericii: Tăierea împrejur a Domnului pe care prea puţini creştini o sesizează ca atare, la nivelul ei uluitor, de smerenie dumnezeiască. Când Dumnezeu îţi dă o lecţie de smerenie, e cea mai mare lecţie pe care o poate da un Dumnezeu atotputernic. E chiar mai multă smerenie în actul acesta al supunerii unui Dumnezeu educaţiei omeneşti decât naşterea. Naşterea apare, totuşi, ca ceva eroic. Se manifestă multă putere în naştere. La înviere şi mai multă, pe Tabor maximum de putere dumnezeiască.

        Acestea sunt destul de mult acte ale puterii. Ca să te laşi purtat în braţe ca orice copil neputincios, să fii tăiat împrejur ca orice copil care moşteneşte aparent păcatul strămoşesc! De aceea L-au tăiat împrejur: ca să i se ierte păcatul lui Adam. În ochii poporului din vremea aceea, El apărea ca fiul lui Iosif, iar Iosif apărea ca fiul lui Adam. Prin urmare, Iisus pruncul era privit ca orice om, cu păcat cu tot. Iată cum Se lasă Dumnezeu privit ca păcătos, ca moştenind păcatul, pe care nu-l avea.

         Asta o ştim noi astăzi şi de aceea se cuvine să admirăm, direct proporţional cu cunoaşterea, gesturile Lui pe care le făcea în faţa unor oameni care încă nu descoperiseră teologia creştină. În primul rând nu se săvârşiseră actele teologiei creştine. Acesta este al doilea act al teologiei creştine, primul fiind Naşterea. Al doilea act al teologiei dumnezeieşti creştine este Tăierea împrejur. Se coboară chiar cu o treaptă mai jos dela Naştere. Naştereaare în ea şi nota de exuberanţă care este integrată oricărui act de naştere. Nu există naştere smerită. Toate naşterile sunt uluitoare. Chiar dacă El S-a născut într-o iesle, actul naşterii nu poate fi ciuntit cu nimic de locul unde se produce. Naşterea în sine este actul cel mai teribil din tot universul. Este plin de exuberanţă. Astăzi coboară mult mai jos. Se coboară chiar de la iesle şi de la peşteră şi mai jos în peştera lui Platon, în întunericul cunoaşterii. Credeţi că întâmplător la sfârşitul Evangheliei de astăzi se spune că în templu fiind, de doisprezece ani de-abia, era mai înţelept decât toţi cărturarii din templu (şi nu erau puţini)? Erau cel puţin şaptezeci de cărturari serioşi. Pe vremea aceea nu se glumea cu învăţătura, scrisul, cartea, a ţinut locul de cinste al omului. Iisus apare deodată superior tuturor învăţaţilor din templu, deşi era de-abia prunc de doisprezece ani.

        Acum descoperim taina învăţământului lui Iisus. Ştiţi că s-au făcut speculaţii că a fost în India şi a studiat acolo la tot felul de şcoli. Nu! Ne-o spune limpede Luca la ce şcoală a învăţat El. Spune Luca că era supus şi ascultător părinţilor Lui. Aceasta este şcoala lui Iisus: şcoala ascultăriii nu numai de Tatăl Lui care L-a trimis din cer, ci şi de părinţii lui adoptivi, oameni simpli. Omul simplu nu înseamnă că nu este întreg şi că are nevoie neapărat de studii savante ca să fie om. De studii savante are nevoie dacă vrea să mai fie şi altceva, adică să slujească pe om pe o anumită direcţie. Pentru a fi om este o singură şcoală. Şcoala pe care a făcut-o şi Iisus, ascultându-Şi părinţii, supunându-Se lor; iar părinţii să nu te înveţe ei cea mai bună şcoală? Noi primim învăţături din multe părţi, dar putem să negăm ce învăţături otrăvite au primit copiii noştri şi noi înşine din afara şcolii părinţilor noştri? Numai la părinţii noştri am auzit ce trebuie şi numai cât trebuie. Cu condiţia să păstrăm cum a păstrat Iisus, cu toată sfinţenia, puţina învăţătură, dar integră, primită de la părinţii Lui pe care El îi respecta, după Dumnezeu, ca pe Dumnezeu. De aceea a şi învăţat, pentru că nu înveţi decât de la aceia pe care aproape că îi divinizezi.

       Astăzi învăţătorii nu mai sunt respectaţi, sunt priviţi cu dispreţ şi de aceea nu se mai pot impune. E şi vina lor pentru că nici ei nu au mai ascultat de Dumnezeu. Învăţătorul este primul fiu al lui Dumnezeu. După aceea vin toate celelalte categorii umane. În scara filiaţiei divine, învăţătorul este primul numit fiu al lui Dumnezeu pentru că este creatorul luminii după Dumnezeu. Dumnezeu creează prima dată lumina, generic, şi apoi învăţătorul o creează pentru fiecare în parte.

       Iată care a fost universitatea la care a studiat Pruncul. A studiat atât de bine, încât la doisprezece ani, toţi universitarii de la templu erau în uimire şi  nu înţelegeau ce se întâmplă acolo. Se întrebau de unde ştie atâta carte. Nu era vorba doar de o ştiinţă de carte stearpă. El îi învăţa pe învăţători o lumină pe care ei încă nu o descoperiseră în Scriptura în care ei trăiau. Ei erau învăţătorii legii, iar legea  era Scriptura. Mântuitorul a venit la doisprezece ani, copil fiind, să le descopere taina Scripturii. Care era această taină? Ce credeţi că i-a învăţat Iisus Hristos pe marii învăţaţi de la templu de i-a umit? Exact ce ne învaţă Evanghelia de astăzi: smerenia lui Dumnezeu, ascultarea lui Dumnezeu şi toate câte le-a făcut Dumnezeul real în istorie pentru om. Ei au rămas uimiţi pentru că nu au bănuit niciodată ce valoare are omul în faţa lui Dumnezeu. Ei ştiau că numai Dumnezeu are valoare, numai Dumnezeu este mare, puternic şi să nu cumva să-L deranjezi cu ceva pentru că te-a terminat. Mântuitorul ne-a spus altceva: pentru Dumnezeu, singurul lucru valoros, aproape ca şi El, este omul. Acest lucru nu-l mai ştiau de mult savanţii pentru că exact în punctul acesta a lucrat diavolul.

       Un singur gând are demonul: să-l distrugă pe om, băgându-i în cap tot felul de lucruri îngrozitoare care toate ţintesc un singur lucru: nu eşti bun de nimic! Eşti un prost, dovadă că te-am şi păcălit de atâtea ori. Eşti un ticălos dovadă că eşti plin de patimi pe care eu ţi le-am suflat la ureche. Eşti un nepriceput şi un naiv, de vreme ce ai crezut că te tragi din maimuţă. Dumnezeu ţi-a spus că vii de la El, că El te-a făcut, iar eu ţi-am spus că te tragi din maimuţă şi iată că ai venit la mine.

        Toate universităţile lumii de astăzi sunt pline de darwinism. Găseşti astăzi un savant care să te ia în serios când îi spui că omul are originela Dumnezeuşi nu în maimuţă? E savant, ba chiar şi creştin şi are certificatul de botez în buzunar. Vedeţi unde s-a dat lupta? Vedeţi ce luptă de lămurire a dus Hristos în templu? Acesta a fost dialogul. Hristos le-a vorbit înţelepţilor lui Dumnezeu despre om la nivel aproape dumnezeiesc. El putea să facă aceasta în virtutea faptului că, datorită ascultării şi smereniei Lui, chiar era acel om dumnezeiesc. Era şi Dumnezeu şi om real şi la fel de înalţi amândoi. Iată cum se fac în Iisus Hristos, deofiinţă, şi omul şi Dumnezeu.

      Cineva putea spune, fără pericol de erezie, că omul, în Iisus, era mai mic decât Dumnezeu? El nu a spus niciodată aceasta. Aici trebuie dusă lupta cea mare. Nu s-a reuşit! Creştinismul nu a înţeles exact acest lucru: că în Iisus Hristos sunt deofiinţă şi omul şi Dumnezeu. Dumneavoastră ştiţi ce înseamnă asta? Acest lucru l-a spus Iisus înţelepţilor şi noi trebuie să ne ruşinăm că ei au înţeles, dovadă că-L admirau. Aţi auzit că I-au făcut vreun rău? Este singurul punct în care Pruncul este admirat. În mod cert, le-a dat mult de gândit.

        De astăzi, lumea a plecat în istorie pe un cu totul alt drum, luminat în secunda aceea de copilul de doisprezece ani în templu. Praznicul de astăzi, în toată smerenia lui, cuprinde tot ce este nevoie, nu pentru un mileniu, ci pentru o veşnicie, de a ne bucura cu mintea. Să înţelegem şi să acceptăm aceste uriaşe adevăruri! Să ne ajute Dumnezeu să ne bucurăm şi să înţelegem pe măsură! Amin.

 

Sursa: Evanghelie şi Liturghie, Predici vol.II, Pr.Prof.Ion Buga, Editura Sfântul Gheorghe-Vechi, Bucureşti 2001, pag.85-92.

 

Categories: Predici Tags:
  1. ianuarie 1st, 2013 la 09:25 | #1

    Doamne ajuta si “La multi ani!”,
    Cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos si al Maicii Sale am mai terminat un studiu biblic:
    Biserica în Noul Testament
    http://binevestitorul.wordpress.com/2013/01/01/biserica/

    Rog fratii care descopera greseli gramaticale, morfologice, etc. sa ma anunte ca sa corectez din timp!

  1. Nici un trackbacks momentan.