Acasă > Predici > PREDICĂ LA SINAXARUL ZILEI – 8 decembrie

PREDICĂ LA SINAXARUL ZILEI – 8 decembrie

PREDICĂ LA SFINŢII ZILEI DIN 8 DECEMBRIE

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Iubiţi credincioşi, în ziua de 8 decembrie, Biserica îl pomeneşte pe Preacuviosul Părintele nostru Patapie şi face şi Înainteprăznuirea zămislirii Sfintei Ana, mama Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

S.PatapiosMSfântul Patapie, cinstit astăzi de Biserică, era din Patriarhia Alexandriei şi a toată Africa, din Teba Egiptului şi a trăit în veacul al VII-lea. El este unul din mulţii sfinţi care s-au ridicat dintre monahi, pentru că a îmbrăţişat viaţa călugărească. Putea să n-o îmbrăţişeze. Călugăria nu este o poruncă, ci este un sfat evanghelic. Alta este greutatea unei porunci şi alta greutatea unui sfat. Patapie, alegând viaţa călugărească, a urmat cu scumpătate lui Hristos; şi cine poate povesti posturile sale, privegherile sale, îndelungatele sale rugăciuni şi nevoinţele sale din pustie?
Monahii, mai ales sihaştrii, nu se retrag din lume pentru că urăsc lumea, ci pentru că nu se împacă cu o iubire egoistă, cu o iubire părtinitoare, cu o iubire umbrită de păcat. Şi vor să iubească lumea aşa cum iubea Hristos. Şi cum iubea Hristos? Hristos iubea fără patimă. Când a venit la Hristos mama Lui, când au venit la Hristos verişorii Lui, mulţimile Îl împresurau. Şi unul din ucenici I-a spus: ,,Învăţătorule, iată mama Ta şi fraţii Tăi Te caută şi vor să Te vadă, dar nu pot din cauza mulţimii”. Şi Domnul Hristos ce le-a spus? ,,Mai mare e rudenia duhovnicească decât rudenia trupească”. Adică: Cine e mama Mea şi cine sunt fraţii Mei? Cu alte cuvinte: Adevăratele Mele rudenii sunt rudeniile spirituale, cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc – deci nu doar ascultă, ci şi împlinesc. Nu doar ascultă în biserică şi atunci când ies afară se comportă ca nişte păgâni. Rudele lui Hristos – adică mamă, şi tată, şi frate, şi soră, şi fiu, şi fiică, rude duhovniceşti, rude adevărate – sunt cei care ascultă cuvântul Lui şi-l împlinesc.
Sfântul Patapie a vrut să se înrudească cu Hristos în felul acesta. Să împlinească dumnezeiescul cuvânt al lui Hristos nu numai în ceea ce priveşte poruncile, ci şi în ceea ce priveşte sfaturile evanghelice, partea cea mai bună pe care şi-a ales-o Maria, viaţa de rugăciune, viaţa de reculegere, viaţa de retragere, viaţa de contemplaţie, ca să înveţe iubirea, iubirea neumbrită de patimă sau de părtinire; pentru că în familie, iubirea este părtinitoare. Un familist – o mamă sau un tată – îşi ocroteşte întâi copiii, şi apoi se gândeşte la cel de peste uşă, la colegul de serviciu sau la cel din stradă. Deci, iubirea în familie este părtinitoare, este umbrită, nu este desăvârşită. Un familist are multe piedici în a iubi cu iubirea lui Hristos. Ei bine, cei care simt aceste limite, aceste insuficienţe şi doresc ceva mai mult, doresc să iubească aşa cum iubea Hristos, adică în mod egal şi nepărtinitor pe toţi oamenii, indiferent de culoare sau religie, de gen sau de vârstă, atunci se retrag, ca în singurătate şi în ascultare să înveţe a iubi pe toată lumea deopotrivă. Aşa a făcut şi Sfântul Patapie. Mulţi ani s-a nevoit în pustie, în fericita însingurare. Însingurarea te ajută să-i vezi pe toţi oamenii la fel, să-i cuprinzi pe toţi într-o singură îmbrăţişare, să o vezi pe cea care te-a născut egală cu orice femeie din lume, să-l vezi pe cel care îţi este tată egal cu orice bărbat din lume.
Mitropolitul Augustin de Florina, când era vizitat de rude, le trimitea la hotel. Şi asta în zilele noastre. Dar orice orfan, şi orice văduvă, şi orice femeie bătută de bărbatul ei şi izgonită din casă cu copiii, şi orice bătut de soartă, ştia că va fi găzduit de Mitropolitul Augustin. Dar faţă de rudele sale arăta această rezervă, pentru că punea în aplicare iubirea nepărtinitoare, dar mai ales pentru că în acelaşi timp voia să protejeze oiţele mai slabe de imaginaţia bogată în sens negativ şi de gândurile de judecată cum că Mitropolitul le-ar favoriza, pentru că sunt rudele sale. Aşa se face că rudele care veneau în Florina, la marile sărbători, mărturiseau uneori maicilor şi celor lipsiţi de rudenia trupească, dar nu străini de rudenia duhovnicească, un fel de neîmplinire: ,,Ce fericiţi sunteţi că nu sunteţi rude cu vlădica Augustin! Ne-am fi dorit şi noi să nu fim rude, ca să ne bucurăm de aceeaşi atenţie”. Înţelegem de aici că deşi vlădica Augustin îi iubea pe toţi deopotrivă, el manifesta – sau mai bine-zis „făţărea” în sensul bun al cuvântului, o rezervă faţă de rude, ca nu cumva prezenţa lor să fie o sminteală pentru cei mai slabi şi mai neîntăriţi duhovniceşte.
Sfântul Patapie a venit în Împărăteasca Cetate. Întotdeauna când auzim de Împărăteasca Cetate, trebuie să ne ducem cu mintea la Cetatea lui Constantin ce Mare, Oraşul prin excelenţă, Împărăteasa cetăţilor, la Constantinopol. Aici, Sfântul Patapie a făcut foarte multe minuni. Şi ce fel de minuni a săvârşit? A dăruit vedere orbilor, a vindecat pe cei bolnavi de idropică. Cum? Ungându-i cu untdelemn sfinţit.
Noi, de multe ori, deşi avem în case untdelemn sfinţit la Sfântul Maslu, stăm, bolim şi murim lângă medicamentul pe care-l avem lângă noi, pentru că nu manifestăm credinţa şi evlavia pe care ni le cere Hristos faţă de cele sfinte. Aducem litri întregi de ulei la Maslu, facem colecţie şi uităm să-l folosim aşa cum se cuvine, nu numai pentru noi, ci şi pentru alţii care pătimesc.
Dar Sfântul Patapie a vindecat pe idropici ungându-i cu untdelemn sfinţit. El a fost şi un mare exorcist, adică a izgonit demonii din oameni, din oamenii posedaţi.
Şi fiecare creştin ar trebui să scoată demonii păcatelor din cei posedaţi de patimi. Cum? Îndrumându-i la scaunul Sfintei Spovedanii. Nu se cuvine ca un creştin să fie atât de nepăsător, încât să nu se ocupe de vindecarea sufletească a celor demonizaţi sufleteşte. Trebuie să-l urmăm pe Sfântul Patapie şi să nu fim nepăsători faţă de demonizaţii sufleteşte. Nu putem să izgonim noi demonii patimilor din ei? Să-i invităm în acest spital de obşte, în această Vitezdă duhovnicească, care este Biserica, ca să primească vindecare, ca Hristos, Doctorul sufletelor şi al trupurilor să-i vindece.
Sfântul Patapie a vindecat şi cancerul, groaznica boală a cancerului, care de obicei nu iartă. Dar să nu uităm că „ce e cu neputinţă la oameni, e cu putinţă la Dumnezeu”. A zis Domnul: „Eu omor şi înviez, Eu rănesc şi tămăduiesc, şi din mâna Mea nimeni nu poate să vă scoată”.
Aşadar, omul lui Dumnezeu Patapie, după ce a bineplăcut lui Dumnezeu prin asceză, prin nevoinţe, prin înfrânare şi prin milostenia aceasta manifestată prin facerile de minuni, şi-a încredinţat duhul său lui Dumnezeu, iar Biserica îl cinsteşte în fiecare an pe 8 decembrie. Moaştele sfântului se păstrează astăzi la Mănăstirea Loutraki din apropiere de Corint, în Grecia.
Vă voi relata o minune relativ recentă a Cuviosului Patapie în istorisirea părintelui Nicodim Bilalis, pe care l-am cunoscut cu ani în urmă:
„Anul acesta de Paşte (1986), în Sfântul Munte, am vorbit cu evlaviosul stareţ vecin, pe nume Martinian (de la Coliba „Toţi Sfinţii”, în Kapsala, Sfânta Mănăstire Pantocrator) şi cuvântul a ajuns la tema despre minunile contemporane. Prilejul a fost continua minune a credinţei noastre ortodoxe a Sfintei Lumini de la Preasfântul şi Izvorâtorul de viaţă Mormânt. Atunci, stareţul Martinian ne-a povestit şi următoarea minune recentă a Cuviosului Patapie, pe care o expunem după istorisirea lui.
Stareţul avea o rudă emigrantă în Germania de Vest, de unde cu câţiva în urmă s-a întors pensionar. Ruda sa se numeşte Gheorghios Z. (Însuşi stareţul preferă ca numele să fie anonim). Şi în Germania s-a căsătorit cu o nemţoaică „catolică”, fără ca ea să se fi botezat înainte cu Botezul Ortodox. Au făcut, desigur, nunta într-o biserică ortodoxă şi cei doi copii ai lor i-au botezat cu Botezul ortodox, dar soţia a rămas „catolică”, chiar dacă mergeau la slujbe în bisericile ortodoxe.
După ce s-au întors în Grecia (sunt locuitori în Nea Smyrna, parohia „Sfântul Sostene”), în vara anului 1985 s-au dus pentru petrecerea vacanţei de vară în Loutraki (Corint) şi acolo s-au dus într-o zi la Mănăstirea Cuviosului Patapie, ca să se închine Cuviosului.
În Sfânta Peşteră a intrat primul soţul, care s-a şi închinat Sfintelor Moaşte. Dar, în timp ce intra şi soţia „catolică” şi se apropia să se închine, a căzut jos leşinată. Soţul a prins-o imediat în braţe şi, cu ajutorul altor închinători, a scos-o afară şi a ajutat-o să-şi revină. După ce şi-a revenit, au întrebat-o ce i s-a întâmplat de a leşinat. Şi ea a răspuns cu uimire:
– „Bine, nu aţi văzut, nu aţi auzit? Sfântul m-a împins şi mi-a zis: Cum tu, o eretică, te apropii de mine?”.
Şi din acel moment, ea singură a cerut să se boteze ortodoxă, după cum s-a şi botezat în urma catehizării ei în propria parohie.
De acum, ca ortodoxă, vizitează cu evlavie Sfânta Peşteră a Cuviosului şi se închină Sfintelor Moaşte cu dragoste şi recunoştinţă. Pentru că, după ce a primit Botezul ortodox, se simte alt om! „Când mă rog”, ne-a spus într-o convorbire telefonică, „Îl simt pe Dumnezeu ca al meu, Tatăl meu, pe cînd înainte nu simţeam nimic. Acum aprind candela la iconostas, fac prescuri, mă împărtăşesc, citesc Vieţile Sfinţilor şi sufletul meu Îl simte pe Dumnezeu aproape de el.
Iată, cum să v-o spun? E ceva foarte diferit de cum era înainte, o siguranţă că sunt lângă Dumnezeu. Şi lucrul acesta îl datorez Sfântului Patapie, căruia îi mulţumesc”.”

Tot astăzi, Biserica ni-i pune înainte spre pomenire, cinstire şi zidire sufletească pe şapte Sfinţi Apostoli din cei şaptezeci de ucenici mai mici ai Domnului. Ştiţi că Domnul Hristos Şi-a ales doisprezece ucenici principali şi a mai ales şaptezeci de ucenici, pe care noi îi numim mai mici sau secundari. Dintre aceşti şaptezeci, Biserica îi pomeneşte astăzi pe Sostene, Apolo, Chifa, Tihic, Epafrodit, Cezar şi Onisifor.
Când evreii din Corint, din invidie pentru rodnicia predicii, l-au prins pe Apostolul Pavel şi l-au dus la judecătorul Ahaiei Galion, iar acesta i-a izgonit de la tribunal, turbaţi că nu şi-au atins scopul, l-au prins şi l-au bătut pe mai-marele sinagogii Sostene, care tocmai îmbrăţişase credinţa creştină. În continuare, Sostene l-a însoţit pe Apostolul Pavel în călătoriile sale şi a fost ales episcop al Colofonei, în Asia Mică, episcopie ce ţinea de Mitropolia Efesului.
Apolo, era evreu la origine şi se trăgea din Alexandria. Fiind foarte educat şi cunoscând foarte bine Sfintele Scripturi, s-a convertit la creştinism, după ce i-a ascultat pe apostoli, şi deşi nu cunoscuse decât botezul lui Ioan, el începuse să predice cu râvnă pe Domnul Hristos cel răstignit şi înviat. Trecând prin Efes, a fost catehizat deplin de Sfinţii Apostoli Aquila şi Priscila şi a primit Botezul. Din Efes a trecut în Corint, unde a continuat opera Sfântului Pavel între păgâni. Darul său oratoric i-a impresionat atât de mult pe corinteni, încât aceştia s-au despărţit la un moment dat în două tabere: unii care erau pentru Pavel, iar alţii pentru Apolo. Din acest motiv, Pavel avea să le scrie o primă epistolă, ca să lămurească lucrurile. Mai târziu, Apolo a ajuns al doilea episcop al Colofonei, după Sostene.
Epafrodit a fost şi el însoţitor al marelui Apostol Pavel. Pe când se afla misionar în Filippi (Macedonia), creştinii de acolo l-au trimis în Roma, unde Pavel era întemniţat, ca să-i ducă darurile lor. În timpul călătoriei s-a îmbolnăvit grav, dar Domnul l-a păzit şi l-a ajutat să-şi încheie misiunea. La întoarcere aducea cu sine Epistola către Filipeni a marelui Apostol. În cele din urmă a ajuns episcop al Colonei.
Onisifor a fost episcop al Cezareii.
Cezar este amintit în Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel. Potrivit tradiţiei, a ajuns episcop al Koronei, în Peloponez.
Tihic a fost un strâns colaborator al Apostolului neamurilor. Se trăgea din Asia Mică. L-a însoţit pe Pavel în călătoria sa din Corint la Ierusalim şi ducea scrisorile Apostolului către îndepărtatele Biserici întemeiate de acesta. A fost primul episcop al Calcedonului Bitiniei.
Despre apostolul Chefa sinaxarele nu ne dau nicio informaţie.
Vedem însă, fraţi creştini, că toţi aceşti apostoli au fost şi episcopi. Are vreo importanţă pentru noi faptul că Biserica ne aminteşte de aceşti apostoli-episcopi? Sigur că are importanţă, pentru că noi am uitat să fim misionari. Am uitat să fim mici apostoli. Şi pomenindu-i pe cei 12 apostoli, şi pe cei 70 de apostoli, şi pe sfinţii întocmai cu apostolii, mai vechi sau mai noi, Biserica ne aminteşte de porunca misionar-apostolică, pe care Domnul Hristos a dat-o tuturor celor ce vor crede în numele Lui şi se vor boteza. „Mergând, învăţaţi toate neamurile…”
Ţi s-a încredinţat o comoară? N-o păstra doar pentru tine, nu fi egoist, vorbeşte despre comoara credinţei tale, arat-o şi altora. Nu băga credinţa ta pe gâtul cuiva, ci doar arată-i-o cu dragoste, cu bucurie, ca pe o mare descoperire, ca pe un mare dar, ca pe o mare favoare, căreia Domnul te-a făcut beneficiar.
Pomenirea Apostolilor ne aminteşte întotdeauna că noi avem credinţa ortodoxă primită de la Sfinţii Apostoli şi harul sfinţitor al succesiunii apostolice prin Apostoli, episcopi şi preoţi. Domnul Hristos a ales mai întâi 12 Apostoli, iar mai apoi pe cei 70 de ucenici mai mici – numiţi şi ei apostoli; dar cei 70 au fost aşezaţi ca episcopi ai cetăţilor de către cei 12 Apostoli. Cei 12 au rânduit fiecăruia dintre cei 70 câte o cetate.
Cei 12 Apostoli n-aveau mandatul de a se stabili într-o anumită cetate. Nu puteau fi şi episcopi, decât ca locţiitori. Ei trebuiau să cutreiere întreaga lume şi să aşeze episcopi. După Pogorârea Duhului Sfânt, în ziua Cincizecimii, apostolii au tras la sorţi care încotro să meargă şi să propovăduiască Evanghelia, dar pe ţări sau pe teritorii întinse, nu pe oraşe. Aşa se face că Apostolul Andrei a cutreierat mări şi ţări. La fel a făcut Petru. La fel a făcut Pavel. Toma a ajuns până în India, şi aşa mai departe.
Deci deosebirea dintre cei 12 apostoli şi cei 70 de apostoli mai mici, e aceea că cei 12 propovăduiau în diferite ţări – una sau mai multe, iar cei 70 erau aşezaţi de către unul sau mai mulţi din cei 12 apostoli în anumite cetăţi, unde trebuiau să rămână şi să hirotonească la rândul lor episcopi, să aşeze la rândul lor preoţi şi diaconi, să ridice biserici, să predice şi să boteze.
Iată de ce sorginte este credinţa noastră – apostolică! De aceea, spunem în Crez că noi credem întru unul Dumnezeu-Tatăl, şi întru unul Domn Iisus Hristos, şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul – deci în Sfânta Treime – şi întru Una, sfântă, soborniceacă şi apostolească sau apostolică Biserică. Ortodoxia este Biserica Apostolilor.
Toţi aceşti apostoli din cei 70, Sostene, Apolo, Chifa,Tihic, Epafrodit, Cezar şi Onisifor au vieţuit bine, adică plăcând lui Dumnezeu, în credinţă, în dreaptă credinţă, în credinţa cea lucrătoare prin iubire, în nădejde, pătimind cu bucurie pentru numele Domnului şi pentru Evanghelie, au păstorit cu cuvioşie poporul şi Bisericile încredinţate lor, dar predica lor a atras de multe ori ostilitatea păgânilor şi evreilor. De aceea, ei au îndurat multe chinuri, multe încercări; dar pe toate le-au primit cu bucurie, pentru că ştiau cuvântul Domnului: ,,Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate…, fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi, şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă în ziua aceea – în ziua în care sunteţi chinuiţi pentru numele Meu şi pentru Evanghelie. Bucuraţi-vă şi săltaţi şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri”.
Toţi aceşti Apostoli au fost ucişi de închinătorii la zei, de închinătorii la statui, şi în felul acesta şi-au încredinţat sufletele lor în mâna lui Dumnezeu.

Tot astăzi, Biserica îl pomeneşte pe Cuviosul Părintele nostru Sofronie, Episcopul Ciprului. Acest Sfânt Sofronie, nu doar că a fost episcop al Ciprului, ci el este şi o floare a acestei mari insule născătoare de sfinţi, adică s-a născut şi a crescut în Insula Cipru. Insula Cipru, ca să folosim o metaforă, „ţine scutecele sale ca pe nişte mari mărgăritare”. De obicei, aşa se exprimă imnografii, alcătuitorii de rugăciuni şi de sfinte cântări în cinstea sfinţilor. Sofronie a fost fiu al unor oameni foarte credincioşi. A fost înzestrat de Dumnezeu cu o inteligenţă deosebită, cu înţelepciune, era ascuţit la minte şi priceput, era învăţat în multe domenii şi citea cu râvnă Sfânta Scriptură, aşa cum noi, din păcate, nu facem.
Ca nişte buni creştini, ar trebui să citim o dată pe an Sfânta Scriptură integral. Nu o dată-n viaţă, o dată pe an. Asta înseamnă să citim cu râvnă Sfânta Scriptură. Vrednicul de pomenire episcop Damaschin, a dat odată canon unei maici – şi călugării nu au răspunderi pastorale, adică n-o să vedeţi decât ca excepţie un simplu călugăr sau o simplă călugăriţă, predicând cuvântul lui Dumnezeu poporului din amvon -, a dat canon unei călugăriţe să citească Biblia integral nu o dată pe an, ci de două ori pe an. Deci, dacă vă propuneţi să citiţi „cu râvnă” cuvântul lui Dumnezeu şi vă interesează să vedeţi ce are a vă spune sufletului frăţiilor voastre Creatorul şi Dumnezeul nostru, propuneţi-vă să citiţi Biblia integral o dată pe an. Şi dacă Dumnezeu vă mai dăruieşte 10 ani, 20 de ani, 30 de ani, 60 de ani, asta înseamnă că vom avea, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu puţină voinţă, 10, 20, 30, respectiv 60 de lecturi integrale ale Bibliei. Numai aşa vom putea să stăm de vorbă cu un catolic, cu un protestant – de orice denominaţiune ar fi, penticostal, iehovist , baptist etc. – nu pentru ca să ne certăm cu el, nu ca să ne zăpăcească el pe noi, ci noi să-l ajutăm să înţeleagă Adevărul. Să nu uităm că nepăsarea şi neştiinţa sunt criminale pentru noi şi pentru mântuirea semenilor noştri care sunt în întuneric. Pentru nepăsarea aceasta, greu răspuns vom da înaintea lui Dumnezeu, pentru că n-am făcut binele pe care puteam să-l facem. Şi Apostolii pomeniţi astăzi, asta aşteaptă de la noi. Să le păşim pe urme mărturisind cuvântul lui Dumnezeu – Sfânta Evanghelie, şi vorbind frumos, cu dragoste şi cu bucurie, fără patimă şi fanatism, despre credinţa noastră. Pentru că dacă stăm pe o comoară şi ne scapă de sub picioare, e o tragedie. Dar dacă stăm pe o comoară şi ne şi scapă de sub picioare, dar nu o arătăm nici altora, e o tragedie însutită sau înmiită. De aceea, trebuie să vorbim despre credinţa noastră tuturor oamenilor: celor botezaţi, care au uitat în Numele Cui s-au botezat, dar şi celor nebotezaţi, sau celor care cred că sunt „botezaţi”, dar de fapt nu au Botezul. Pentru că, „un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez, un singur Dumnezeu”, aşa ne învaţă Sfânta Scriptură – cuvântul lui Dumnezeu -, aşa mărturisim în Crez: ,,Mărturisesc un [singur] Botez spre iertarea păcatelor…”, nu mai multe! Deci trebuie întâi să ne ajutăm pe noi înşine, să conştientizăm Botezul nostru şi obligaţiile ce decurg din el, şi apoi să-i ajutăm şi pe alţii. Dar acţiunile acestea pot fi şi trebuie să fie simultane. Aceste acţiuni nu suportă amânare.
Comoara pe care stăm este credinţa noastră dreptslăvitoare, Sfânta Ortodoxie. Stăm pe comoara Ortodoxiei şi ne scapă de sub picioare. Stăm pe comoara Ortodoxiei şi nu o arătăm şi altora. Să ne ferească Dumnezeu, ca în ziua înfricoşătoarei judecăţi să nu noi aceia care vor auzi acele cuvinte pe care le-a spus Hristos către farisei: ,,Vai vouă, creştini făţarnici, – făţarnici ca fariseii şi cărturarii din vremea petrecerii Mele pe pământ -, căci într-adevăr, nici voi n-aţi intrat deplin în Biserica Ortodoxă, deşi va-ţi botezat şi v-aţi numit creştini, dar nici pe alţii nu i-aţi lăsat să se mântuiască, nici altora nu le-aţi arătat comoara Ortodoxiei încredinţată vouă.
Sfântul Părinte Sofronie, Episcopul Ciprului, citea cu râvnă toată Sfânta Scriptură. Ajunsese atât de virtuos, atât de încărcat de roadele faptelor celor bune, încât a fost învrednicit de multe daruri şi a făcut foarte multe minuni.
Să ştiţi că Dumnezeu ar putea şi vouă tuturor să vă dăruiască acest har de a face minuni. Dar ştiţi de ce nu vi-l dă? – Pentru că nu l-a dat numai episcopilor, şi preoţilor, şi diaconilor, şi monahilor, şi pustnicilor; Domnul l-a dat şi mirenilor de-a lungul istoriei Bisericii – Nu-l dă, pentru că n-am şti să-l folosim. Atât de ,,duşi de-acasă” am fi, încât ne-am împăuna şi ne-am mândri; că aşa face orice babă, imediat ce a visat vreun sfânt sau vreo icoană: se consideră mare binecredincioasă, mare sfântă. Ia uite cine e ea, de ce arătări a învrednicit-o Dumnezeu, neştiind că poate fi batjocorită de draci. De aceea, Dumnezeu e foarte rezervat în a dărui harul facerii de minuni; pentru că nu găseşte smerenie, nu găseşte niciun om smerit, niciunul. Spune-i un cuvânt cuiva: ,,Dă-te mai încolo, că vreau să văd în faţă…”. Imediat se zbârleşte la tine ca un curcan; deşi vine la Biserică de zeci de ani, în fiecare duminică şi sărbătoare, şi nu numai, şi în timpul săptămânii… Nu încape! Dar mândria şi egoismul nu te lasă să reacţionezi cu jertfire, să jerfeşti locul tău altuia! Cum o să-ţi verşi sângele pentru credinţa ta în Hristos, când tu nu eşti în stare nici să cedezi din dragoste aşa numit „locul tău” pentru aproapele, oricine ar fi şi orice neputinţă ar avea. Deci, vai de noi! Doamne, dă-ne dumnezeiască schimbare!
Sfântul Sofronie s-a nevoit şi a dobândit ascultarea, supunerea, smerenia, şi de aceea Dumnezeu i-a dăruit şi harul de a face minuni. După moartea Preasfinţitului Damian, Episcopul Ciprului, Sfântul Sofronie a fost ales episcop. De cine? De Sinodul Episcopilor şi de popor. Şi când a ajuns episcop, [Ce credeţi că înseamnă ,,episcop?” ,,Episkopos” în limba greacă – spune Sfântul Ioan Gură de Aur într-o omilie a sa la epistolele pastorale – înseamnă ,,pândaci”, cel care stă la pândă, cel care stă undeva sus şi supraveghează orice mişcare; în sens duhovnicesc, el supraveghează oiţele cele cuvântătoare, sufletele botezate, încredinţate lui spre păstorire], Sfântul Sofronie a fost un adevărat episcop. Pentru că nu exista vreun sărac, căruia el să nu-i fie tată. Era un pândaci în sensul cel bun al cuvântului. Se uita care e bogat sau avut şi care e lipsit sau sărac. Pe cei bogaţi îi îndemna să-i ajute pe cei săraci, şi bogaţii făceau ascultare şi astfel se împlineau lipsurile celor săraci.
Nu exista orfan căruia Sfântul Sofronie să nu-i fie sprijinitor, să nu-i fie aproape, să nu-i fie părinte. În sensul acesta, el îi cunoştea pe toţi orfanii din Episcopia lui. Nu exista un om pe care să nu-l cunoască, indiferent de treapta socială pe care s-ar fi aflat sau de starea materială pe care o avea. Nu exista vreo văduvă în episcopia sa, pe care el să nu o cunoască, să nu o apere, să nu o ajute. A fost – cum spune sinaxarul – „ajutătorul nedreptăţiţilor şi acoperământul celor goi”. După ce a vieţuit aşa şi după multe alte nevoinţe, s-a mutat în pace la Domnul.
Acestea toate s-au întâmplat „în vremea aceea…”. Dar, fraţi creştini, vremea aceea e şi vremea noastră, pentru că Iisus Hristos, şi „în vremea aceea…” şi în vremea noastră, şi „ieri şi azi şi în veci este Acelaşi”. Şi ne predică aceeaşi Evanghelie, aceleaşi adevăruri de credinţă şi aceleaşi precepte morale prin cuvântul Său şi prin păstorii Săi – episcopii şi preoţii Bisericii. Evanghelia nu s-a schimbat, deşi avem în spate aproape două mii de ani de creştinism. Avem aceeaşi Evanghelie! Că vrem noi să inventăm o evanghelie după chipul şi asemănarea noastră, după chipul şi asemănarea patimilor, neputinţelor şi scăderilor noastre e o mare ispită şi dacă ne vom lăsa biruiţi de ea, ne vom plasa singuri de partea Antihristului, de partea de-a stânga, pentru că numai Antihristul şi înainte-mergătorii lui au astfel de macabre deziderate şi numai aceştia vor să-L „maimuţărească” pe Hristos, în faptele, cuvintele şi minunile Sale.
Noi, fraţi creştini, „să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte” şi să ne lucrăm mântuirea în dreaptă credinţă şi în dreaptă făptuire, spunând „Da” smereniei şi un „Nu” hotărât mândriei şi întreitului rău de acum şi până-n veac. Să încercăm după puterile noastre să fim mici patapie, mici apostoli – mici misionari, mici sofronie, ca să-i bucurăm pe sfinţi şi pe Dumnezeul nostru Treimic, care este minunat întru ei!

MULŢUMIM PĂRINTELUI CARE A ROSTIT ACEASTĂ PREDICĂ  – ŞI CARE VREA SĂ RĂMÂNĂ ANONIM – PENTRU BUNĂVOINŢA DE A NE ACORDA DREPTUL PUBLICĂRII EI PE ACEST BLOG – PELERIN ORTODOX.

Categories: Predici Tags:
  1. Mihail si Zoe
    decembrie 9th, 2011 la 15:17 | #1

    Slava Tie, Dumnezeul nostru, slava Tie !
    Iti multumesc, Dumnezeul meu, ca m-ai invrednicit sa ajung la Sfanta Manastire a Cuviosului Patapie din Loutraki, Corint, si sa ingenunchez, sa ma rog si sa sarut sfintele moaste ale Sfantului Cuvios Patapie ! Acolo este un loc deosebit, un loc sfant.Cu adevarat Cuviosul Patapie face minuni.Acest fapt mi-a fost dat si mie, pentru care glasuiesc :
    ” Pe cei ce vin la cinstitele tale moaste si cauta solirea ta fierbinte, facatorule de minuni, Patapie, Parintele nostru, izbaveste-i de toata vatamarea si paguba si de toate necazurile si de bolile cele cumplite, si ne pazeste pe noi in pace ca un ocrotitor al nostru si impreuna patimitor” ( Paraclisul Cuviosului Parintelui nostru Patapie ).
    Din minunata predica postata mai sus invatam sa implinim cuvantul lui Dumnezeu, nu numai sa-l ascultam cu urechile uneori astupate, sa alegem partea cea buna, pe Hristos Mantuitorul, sa invatam iubirea neumbrita de patima si de partinire, sa folosim cum se cuvine, cu credinta, untdelemnul sfintit de la Sfantul Maslu, sa indemnam pe tot „crestinul zilelor noastre” la trairea in Sfanta Biserica, unde gasim pace, binecuvantare dumnezeiasca si vindecare prin Hristos, doctorul sufletelor si trupurilor noastre.
    Multumim bunului Dumnezeu pentru lucrarea apostolica ce se savarseste astazi prin alesii Sai !
    Minunat esti, Dumnezeul nostru, intru sfintii Tai ! Amin !

  1. decembrie 8th, 2010 la 22:09 | #1
  2. decembrie 8th, 2010 la 23:17 | #2

%d bloggers like this: