Acasă > Predici > Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a II-a din Postul Mare – 2011

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a II-a din Postul Mare – 2011

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a II-a din Postul Mare


Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a II-a din Postul Mare

Iertarea păcatelor – începutul vindecării de boli


 

Duminica a II-a din Postul Mare (a Sfântului Grigorie Palama) – Mc. 2, 1-12


 

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

Duminica a II-a din Sfântul şi Marele Post al Sfintelor Paşti se numeşte şi Duminica Sfântului Grigorie Palama,începând cu anul 1368, când a fost canonizat acest mare dascăl al isihasmului.

Sfântul Grigorie Palama este unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii Ortodoxe. El a trăit în secolul al XIV-lea (1296-1359), trecând la Domnul în anul 1359, anul în care s-a întemeiat Mitropolia Ţării Româneşti.

Sfântul Grigorie Palama s-a nevoit ca monah la Muntele Athos în părţile unde astăzi se află schitul românesc Prodromu, iar mai târziu a ajuns arhiepiscop al Tesalonicului. El a învăţat că sfinţii, atunci când Dumnezeu voieşte, pentru credinţa lor puternică şi pentru multa lor rugăciune, pot pregusta şi vedea duhovniceşte, încă din viaţa pământească, slava sau lumina Împărăţiei cerurilor, care este o lumină necreată, netrecătoare sau neapusă, nevăzută acum cu ochii trupeşti, ci doar duhovniceşte. Lumina aceasta s-a arătat şi Sfinţilor Apostoli Petru, Iacob şi Ioan la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos (cf. Matei 17, 1-8; Marcu 9, 1-10; Ioan 1, 14; II Petru 1, 16).

Biserica a rânduit ca în această a doua duminică a Sfântului şi Marelui Post să fie pomenit Sfântul Grigorie Palama pentru a ne arăta că dreapta credinţă, prăznuită în mod deosebit în prima duminică a Postului Paştilor, nu este o credinţă teoretică, ci este credinţa prin care dobândim lumina şi viaţa veşnică din Împărăţia Cerurilor. Numai dacă avem dreaptă credinţă şi dreaptă vieţuire, prin rugăciune şi pocăinţă necontenită, ne luminăm sufletul şi trupul, împărtăşindu-ne de harul dumnezeiesc sfinţitor şi mântuitor, pentru a dobândi slava cerească a Împărăţiei Preasfintei Treimi.

Sfinţii, profeţi ai Împărăţiei luminii necreate

Deci duminica a II-a din Postul Mare este duminica luminii duhovniceşti necreate şi veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu. Lumina aceasta, nevăzută cu ochii trupeşti, este simbolizată în icoanele ortodoxe prin lumina din jurul capului sfinţilor, numită aureolă sau nimb. Sfântul Grigorie Palama arată în scrierile sale că această lumină nu vine de la soare, ci este lumină necreată care se arată din interiorul sufletului omului rugător unit cu Dumnezeu, întrucât ea vine direct din lumina sau slava Preasfintei Treimi. Această lumină necreată şi veşnică este harul Domnului nostru Iisus Hristos, prin care se arată dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh (cf. II Corinteni 13, 13), ea este însăşi prezenţa lui Dumnezeu în oamenii sfinţi, drept-credincioşi, smeriţi şi mult rugători.

Sfinţii se luminează din prezenţa lui Hristos, Lumina lumii (cf. Ioan 8, 12), prin lucrarea Duhului Sfânt, şi devin strălucitori, întrucât primesc în ei strălucirea prezenţei lui Dumnezeu. Cei care mărturisesc dreapta credinţă, postesc, se pocăiesc plângându-şi păcatele, se spovedesc, se împărtăşesc cu Sfintele Taine şi săvârşesc fapte bune, aceştia se luminează cu lumina despre care vorbeşte Sfântul Grigorie Palama în scrierile sale teologice, pe temeiul Sfintelor Scripturi şi din experienţa Sfinţilor.

În scrierile sale privind apărarea isihaştilor, adică a acelor monahi care se retrag în locuri liniştite pentru a se ruga necontenit, Sfântul Grigorie Palama arată că sfinţii care se roagă permanent lui Dumnezeu sunt profeţii Împărăţiei Cerurilor, întrucât pregustă sau văd cu anticipaţie, încă din lumea aceasta, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, slava veşnică a Împărăţiei Cerurilor.

Acum, în lumea noastră pământească, supusă stricăciunii din cauza păcatului, nu suntem pregătiţi suficient ca să vedem în mod obişnuit această lumină sau slavă veşnică dumnezeiască, ci doar în mod minunat sau extraordinar, când Dumnezeu binevoieşte să învrednicească pe cei smeriţi şi curaţi cu inima să primească, pentru câteva clipe, această slavă dumnezeiască şi mai presus de lume. Totuşi, Dumnezeu este prezent şi lucrător în mod tainic în sufletele credincioşilor rugători, chiar dacă nu toţi văd slava cerească în timpul vieţii pământeşti. Însă când va veni Hristos întru slavă, El va arăta tuturor celor credincioşi lumina Ierusalimului ceresc, care va lumina cerul nou şi pământul nou, după cum ne spune cartea Apocalipsei. Atunci nu va mai fi soare şi lună, pentru că lumea aceasta stricăcioasă va fi trecut, iar cetatea cea nouă care coboară din cer, adică noul Ierusalim, va fi luminată de prezenţa şi slava lui Dumnezeu Însuşi (cf. Apocalipsa 21,1-3 şi 23).

Rugăciunea şi pocăinţa înnoiesc haina de har a sufletului primită prin Botezul creştin

Prin pocăinţă, spovedanie şi iertarea păcatelor, oamenii se apropie de Dumnezeu, se împărtăşesc cu Sfintele Taine şi simt cum se luminează sufletul şi viaţa lor. Omul care se roagă mult cu smerenie are faţa luminoasă şi inima curată, reînnoindu-şi astfel haina de lumină primită de la Botez. Timpul Sfântului şi Marelui Post nu este o perioadă de autoînfometare sau de crispare voluntaristă, ci timp de curăţire, de luminare, de creştere şi de îmbogăţire duhovnicească. În această perioadă adunăm mai multă lumină în suflet, lumină din rugăciune, pocăinţă şi post, lumină din cuvintele Sfintelor Scripturi, lumină din harul Sfintelor Taine, lumină din Vieţile Sfinţilor pe care le citim şi lumină din faptele bune pe care le săvârşim. Astfel, hrănim sufletul nostru cu lumina cea netrecătoare din Împărăţia lui Dumnezeu, care este harul prezenţei Preasfintei Treimi în viaţa noastră. Iată de ce Biserica Ortodoxă iubeşte atât de mult experienţa sfinţilor. Sfinţii pregustă sau primesc în arvună, încă din lumea aceasta, lumina slavei şi bucuria negrăită a Împărăţiei lui Dumnezeu, după ce, adesea, au trecut prin necazuri, suferinţă, pocăinţă şi despătimire. În această perioadă de post ne aducem aminte mai des că suntem botezaţi, întrucât pocăinţa este înnoirea Botezului, care se numeşte şi „Luminare“, după cum ne arată rugăciunile din Liturghia Darurilor înainte sfinţite care se săvârşeşte foarte des în Postul Sfintelor Paşti. În această perioadă nu consumăm produse de origine animală, ci numai produse de origine vegetală, pentru că plantele sunt, în mare parte, rezultatul fotosintezei, al prelucrării luminii de la soare, iar când ne hrănim cu plante crescute din lumină, hrănim, de fapt, trupul cu lumina acumulată de la soare, deoarece ea devine simbol sau veşmânt pentru o altă lumină, lumina harului ceresc necreat şi nevăzut, dăruit nouă de Dumnezeu prin rugăciune, Spovedanie, Împărtăşanie şi săvârşirea faptelor bune.

Harul iertării ne face sănătoşi sufleteşte

Evanghelia de astăzi ne arată, în mod deosebit, harul sau puterea vindecătoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care vindecă un paralitic, numit slăbănog în limbajul evanghelic. Dar înainte de a-l vindeca pe acesta, Hristos Domnul îi spune: „Fiule, iartă-se ţie păcatele tale!“, iar cei care au auzit aceste cuvinte au zis: „De ce grăieşte Acesta astfel de blasfemii? Cine poate să ierte păcatele, decât numai singur Dumnezeu?“ Însă Mântuitorul Iisus Hristos în mod voit a zis mai întâi: „Iartă – se ţie păcatele tale“, pentru a arăta că El este nu numai om, ci este Dumnezeu-Omul şi, ca atare, are această putere de a ierta păcatele, pe care o are numai Dumnezeu. Dar după Învierea Sa din morţi, Hristos Domnul dăruieşte şi ucenicilor Săi această putere de a ierta păcatele, zicând: „Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute“ (Ioan 20, 22-23). Puterea de a ierta păcatele este şi o putere de vindecare. În cazul omului paralizat din Evanghelie, Mântuitorul Iisus Hristos vindecă mai întâi sufletul acestuia, întrucât era bolnav din cauza păcatelor sale, iar după aceea, Hristos Domnul îi spune bolnavului iertat: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta!“

Boala, urmare a păcatului sau pedagogie divină

Prin urmare, Evanghelia ne arată legătura dintre păcat şi boală. Desigur, nu toate bolile sunt urmări ale păcatelor. Unele dintre boli sunt îngăduite de Dumnezeu tocmai pentru a ne feri de păcate sau pentru a nu ne bizui numai pe sănătatea noastră trupească, pe forţele proprii, ci, mai întâi, pe ajutorul Lui! Dacă oamenii nu s-ar mai îmbolnăvi deloc, nu s-ar mai smeri, ori s-ar crede nemuritori, sau, mai grav, ar uita că sănătatea este un dar de la Dumnezeu, pe care l-au primit şi pe care trebuie să-l cultive, pentru care trebuie să mulţumească lui Dumnezeu – Dăruitorul vieţii şi al sănătăţii, „Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre“, cum se spune în slujbele Bisericii Ortodoxe. Sănătatea nu este ceva care ni se cuvine în mod obligatoriu şi nici nu dispunem de ea întru totul după propria voinţă, ci, în primul rând, sănătatea este, ca şi mântuirea, dar de la Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel pătimea de o boală grea şi s-a rugat de trei ori ca Dumnezeu să-l vindece. Răspunsul de la Dumnezeu a fost: „Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune“ (II Corinteni 12, 9). Boala Sfântului Apostol Pavel era o pedagogie dumnezeiască ca să nu se mândrească pentru multele daruri duhovniceşti pe care le-a primit de la Dumnezeu. În Evanghelia după Ioan, Hristos-Domnul ne arată că un om orb din naştere s-a născut aşa nu pentru că au păcătuit părinţii lui, nici pentru că el însuşi ar fi păcătuit, fiindcă nu putea să păcătuiască înainte de a se naşte, ci s-a născut orb printr-o tainică lucrare a lui Dumnezeu: „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, spune Mântuitorul, nu au păcătuit, ci s-a născut orb ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu“ (Ioan 9, 3). Prin urmare, nu trebuie să judecăm prea repede pe alţii, socotind că orice boală este urmarea păcatului. Adesea boala poate fi o tainică pedagogie divină, o chemare tăcută, dar presantă, la înduhovnicire, la smerenie, la înţelepciune, la ferirea omului de primejdii şi mai mari, mai precis, o chemare la căutarea mântuirii sufletului, deodată cu dorinţa de vindecare a trupului. Totuşi, există şi cazuri în care boala este în mod direct urmarea păcatului.

Mântuitorul Iisus Hristos, unicul Duhovnic şi Doctor desăvârşit al vindecării omenirii bolnave

Nu ştim ce păcate a săvârşit omul paralizat, dar vedem că Hristos Domnul este Duhovnicul şi Păstorul de suflete, Care păstrează taina vieţii ascunse a persoanei umane în suferinţă şi nu judecă pe omul păcătos înainte de a-l ajuta când acesta caută vindecarea sau mântuirea. El spune celui bolnav doar atât: „Îţi sunt iertate păcatele“, nu spune care păcate, când sau de ce au fost săvârşite. Vedem că Mântuitorul – Duhovnic, vindecător de suflete, eliberează pe om de un trecut întunecat şi apăsător, pentru a-i oferi un nou viitor. Iar când ridică pe cineva din păcat şi boală, Hristos – Duhovnicul nu-l umileşte prin reproşuri, El vindecă direct şi discret pe cel bolnav fără să-l judece şi fără să divulge păcatele acestuia, pentru a nu-i diminua demnitatea umană.

Raportul de părinte duhovnicesc şi fiu duhovnicesc pe care îl vedem în Evanghelia vindecării slăbănogului din duminica a-II-a din Postul Mare ne îndeamnă la pocăinţă şi ridicare din păcate, la vindecarea sufletului nostru de paralizia sau slăbănogirea lui, din cauza păcatelor pe care le-am făcut, cunoscute sau necunoscute altora, dar ştiute de noi şi mai ales cunoscute de Dumnezeu Cel sfânt şi Atotştiutor.

Rugăciunea pentru alţii şi ajutorarea lor ne arată taina Bisericii-comuniune

Evanghelia duminicii a-II-a din Postul Mare ne mai arată că Hristos Domnul iartă păcatele cuiva şi îi dăruieşte vindecare bolnavului ţinând seama şi de credinţa celor care aduc la El pe omul păcătos şi bolnav.

Evanghelia după Sfântul Apostol Marcu ne spune: „Atunci, văzând credinţa lor, Iisus a zis slăbănogului: Fiule, iartă-se ţie păcatele tale!“ Din aceasta vedem cât de mare şi de folositoare pentru noi este şi credinţa altora, nu numai a noastră personală. Când credinţa noastră a slăbit, când rugăciunea noastră s-a rărit, când sufletul nostru este paralizat de păcat, de mare folos ne sunt nouă rugăciunea şi prezenţa celor care ne iubesc şi au credinţă mai puternică decât noi, rugăciune mai fierbinte decât noi, râvnă mai mare decât noi şi sănătate a sufletului mai bună decât a noastră. Aici vedem taina Bisericii. Aceşti patru oameni anonimi reprezintă Biserica slujitoare şi milostivă, care se roagă nu numai pentru cei prezenţi la rugăciunile ei, ci şi pentru toţi cei bolnavi, săraci, singuri, captivi, călători, pentru sănătatea şi mântuirea oamenilor şi pentru pacea a toată lumea.

Biserica se roagă pentru toţi cei care au nevoie de ajutorul şi mila lui Dumnezeu. Aşadar, trebuie să nu ne rugăm numai pentru sănătatea noastră, ci şi pentru sănătatea altora, mai ales pentru cei care nu se mai pot ruga pentru ei înşişi. Vedem cât de folositor este să aducem la Hristos, la Biserică, şi să ajutăm pe cei suferinzi, pe cei bolnavi, pe toţi cei ce au nevoie de sprijinul nostru!

Păcătosul iertat devine un fiu duhovnicesc

În mod surprinzător, Mântuitorul Iisus Hristos îl numeşte pe acest om paralizat „fiule“, ceea ce nu era un lucru obişnuit. El a vindecat o mulţime de bolnavi, dar nu tuturor le-a spus „fiule“. Acestui bolnav, acestui om paralizat, însă, i-a spus „fiule“, după cum i-a spus femeii care avea scurgere de sânge de ani mulţi: „Îndrăzneşte, fiică“ (Luca 8, 48). Când Mântuitorul Iisus Hristos numeşte pe cineva fiu sau fiică înseamnă că a recunoscut credinţa acelei persoane. Deci prin însuşi faptul că îl numeşte pe acest om paralizat fiu, adică fiu duhovnicesc, Mântuitorul vrea să spună că a citit în sufletul acestuia faptul că are multă credinţă şi multă dorinţă de a fi vindecat, iar El îi arată iubirea părintească a lui Dumnezeu, iertându-l şi vindecându-l.

Aşadar, omului păcătos care se pocăieşte, trecând prin suferinţă, Dumnezeu îi dăruieşte harul înfierii. Astfel, omul iertat de Dumnezeu este un om înfiat prin har. Dintr-un rob al păcatului, harul iertător, vindecător şi eliberator al lui Hristos face un fiu al credinţei şi al iubirii divine părinteşti!

Îndemn la fapte de milostenie

Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos, fiind Evanghelia iubirii, ne îndeamnă ca, pe lângă mărturisirea păcatelor, pe lângă spovedanie, să săvârşim şi fapte bune, să ajutăm pe cei bolnavi să-şi aline suferinţa, pe cei neştiutori să înveţe care sunt binefacerile credinţei, lumina iertării şi a ajutorării frăţeşti, să ne rugăm pentru toţi oamenii pe care îi vedem că suferă de boală, de singurătate şi de întristare. De fapt, cei patru oameni care îl ajută pe slăbănogul din Evanghelie simbolizează, de asemenea, şi pe toţi medicii, asistenţii medicali, preoţii de caritate şi pe toţi oamenii care ajută pe cei suferinzi, de pildă părinţi, prieteni, fraţi, vecini sau alţii.

Să ne ajute Dumnezeu să ne rugăm şi să lucrăm pentru vindecarea sufletelor şi a trupurilor noastre şi ale semenilor noştri, spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea oamenilor! Amin. (Articol publicat în ziarul ‘Lumina de Duminică’ din data de 28 februarie, 2010)

 

Sursa: Basilica.ro

Categories: Predici Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.

%d bloggers like this: