Acasă > Predici > Preot Profesor ION BUGA: PESCUIREA MINUNATĂ(1998)

Preot Profesor ION BUGA: PESCUIREA MINUNATĂ(1998)

Preot Profesor ION BUGA: PESCUIREA MINUNATĂ(1998)

 

 

   Nu putem astăzi să plecăm de aici fără să asimilăm bine textul Sfintei Evanghelii care astăzi ne vorbeşte despre pescuirea minunată. Nu e vorba despre o simplă pescuire. N-are nici o legătură cu acţiunile, cu activitatea umană. Cu împărţirea socială a muncii pe sectoare: agricultură, pescuit, vânătoare, păstorit. Aceasta este problema istoriei, a sociologiei. În toată Evanghelia, ca şi astăzi, cel ce lucrează acolo este Dumnezeu. Când lucrează Dumnezeu, actele Lui, ca şi cel de astăzi, sunt acte originare. Iar noi ştim foarte bine că originea ca ontologie după concepţia credinţei noastre scripturistice este creştinismul. Adică, ori de câte ori lucrează Dumnezeu (şi El lucrează totdeauna), nu face ceva acolo printre altele. El creează întotdeauna. Actele Lui sunt actele creaţiei. Avem de-a face mai mult, cu Liturghie. Dumnezeu este cel ce săvârşeşte toată Liturghia. Iar astăzi în Evanghelie avem de-a face cu o dumnezeiască Liturghie, lucrare publică. Lucrare cu ţintă publică. Nu e vorba de o lucrare interioară, de introspecţie, de gândire. Este vorba de o lucrare adresată de Dumnezeu în afara Lui. Este un act de creaţie, de revelaţie, de descoperire. Acest lucru se întâmplă în oglinda lacului. Ne aflăm pe această oglindă de apă şi aici privim tainele Lui. În adâncimea acestei oglinzi numită Marea Galilei, Marea Tiberiadei ne amintim de oglinda acvatică primordială a creaţiei celei dintâi. Este o Liturghie unică. Este de o splendoare, frumuseţe, adâncime şi puritate unice, cum rar găseşti undeva în paginile lumii. Astăzi avem de-a face cu a doua creaţie. În Evanghelia după Matei 19,28 Iisus spune ucenicilor Săi aşa: ,,voi, cei care M-aţi urmat pe Mine la facerea din nou a lumii’’(cuvântul grecesc este palingenezia), exact ce se întâmplă astăzi. Pe suprafaţa aceasta de puritate şi claritate primordială se săvârşeşte o Liturghie. Cine sunt cei ce lucrează, cine se cuprinde în această Liturghie? În primul rând se cuprinde Dumnezeu, săvârşitorul tuturor liturghiilor şi al tuturor actelor creatoare. Numai El este creator în sens ontologic. De unde ştim că este Dumnezeu acolo. Din strigarea pe care o face Petru sau ucenicul Ioan. Pericopa aceasta se mai găseşte şi la evanghelistul Ioan, capitolul 21. În momentul în care  Mântuitorul le spune cu poruncă creatoare:,,aruncaţi mreaja de-a dreapta corabiei şi veţi afla peşte’’, ei fac acest lucru, ascultă şi ascultarea rodeşte pe linia creatoare, rodeşte la infinit. În momentul în care ei văd rezultatul poruncii creatoare şi al ascultării tot atât de creatoare (fiindcă acolo unde, Doamne fereşte, nu se întâlneşte porunca creatoare cu ascultarea creatoare, lucrul nu se săvârşeşte, se produce căderea), au bucuria cea mai mare pentru om: CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU. Când în mintea ta, în inima ta a explodat sensul total, plin, al cunoaşterii lui Dumnezeu, eşti atât de plin, de fericit, că se suspendă orice intermitenţă. Nu mai există trecut, viitor, bun sau rău, durere, osteneală. Există doar o esenţă fericită care umple totul. Acest lucru se produce astăzi când la capătul ascultării apare plinătatea şi în plinătate se poate citi uşor dumnezeirea. Ioan, ucenicul iubirii este primul care intuieşte teologic, în univers, plinătatea dumnezeirii, realitatea şi prezenţa divină. De aceea el este primul din Evanghelie care va striga:,,Domnul este!’’ Este o mărturisire doxologică, adică un strigăt de bucurie, de slavă, de adoraţie. Petru reprezintă un alt aspect al atitudinii umane în faţa divinităţii. Ucenicul cel iubit Ioan, fiind de o puritate cum poate n-a mai existat pe pământ (ieri a fost ziua lui), va arde pur şi simplu etapele şi pe el îl vom afla totdeauna în stare de adoraţie în faţa lui Dumnezeu. Nu veţi găsila Ioan Evanghelistul, nici o secundă de îndoială, de remuşcări. Nimic din toate cele omeneşti. El totdeauna se află cel mai vecin cu dumnezeirea. Şi-a sprijinit capul pe pieptul (deci pe inima) lui Dumnezeu. În aşezarea dela Cinăel era deja în sânul lui Hristos. Avem şi aspectul celălalt: aspectul mai frământat, mai incomod, mai dramatic al condiţiei umane în relaţie cu prezenţa divină. Acest dramatism (uneori tragic chiar) al condiţiei umane în Vechiul Testament este cutremurător la întâlnirea dintre om şi Dumnezeu. Vă amintesc doar lupta înfricoşătoare de la pârâul Iaboc între Iacob şi Dumnezeu, unde omul luptător (lupta cea bună, de a-L smulge pe  Dumnezeu din abisurile universului, pentru a-L revela, pentru a-L sili să se arate) Iacob este un dumnezeu  de jos în sus ca o replică la divinitatea cerească. Aşa este omul: omul este o replică divină în creaţie. Aşa l-a vrut Dumnezeu. Cu o forţă uluitoare, Iacob Îl uimeşte chiar pe Dumnezeu spunându-I, poruncindu-I. Este strigătul sfâşietor al Cunoaşterii. În clipa în care reuşeşti să obţii o fărâmă cât de mică din cunoaşterea lui Dumnezeu, atunci eşti ca şi Dumnezeu. Pentru că atunci se oglindeşte Dumnezeu în tine. Se produce un transfer. Pur şi simplu un transfer de perdonalitate între Dumnezeu ascuns şi omul căutător. Revenimla Petru. Elreprezintă aspectul dramatic al omului problematizat. Petru are mici probleme. Drumul lui este mai sinuos spre Dumnezeu: cu căderi, cu ridicări, cu mici trădări, cu mici viclenii (vezi situaţia penibilă când, urcându-se Iisus spre Ierusalim la răstignire, Petru, primind o sugestie necurată se duce şi zice: ,,Doamne, încearcă să eviţi situaţia asta, suferinţa, moartea’’). Deci Petru va spune: ,,Doamne, pleacă de la mine că sunt om păcătos’’. Deodată se vede în oglinda apei Dumnezeul minunii şi omul căderii. Ce bogăţie de cunoaştere! Ca să cunoşti pe Dumnezeu deodată şi, în acelaşi timp, să te cunoşti pe tine însuţi sau să recunoşti cum eşti, este o dialectică supremă. Mai mult nici nu se poate. Ce vrei mai mult? Ai dobândit cunoaşterea lui Dumnezeu, ai reuşit să te recunoşti şi pe tine, să ştii exact cine eşti. S-a stabilit această distanţă şi în acelaşi timp şi încleştare. Nu mai lipseşte nimic! Totuşi, se poate merge la infinit. Următorul pas îl spune Mântuitorul: ,,nu te teme, Petre. De acum încolo te voi face pescar de oameni’’. Toată lumea crede că atunci Mântuitorul i-a spus lui Petru ceva pentru care el, Petru, ar fi trebuit să sară în sus de bucurie aşa cum fac toţi cei pe care istoria îi încarcă de o cinste oarecare: că îl face ministru, diplomat, director. Ştiţi ce i-a spus Hristos lui Petru? Că darurile Lui, darul lui Dumnezeu e jertfă toatală. Ce era vinovat peştişorul prins (o sută cincizeci şi trei de peşti)? Peştele prins a fost fericit pentru că asta e vocaţia lui. Pentru asta a fost creat peştele: să fie jertfă pentru om. I s-a spus atunci lui Petru ce-l aşteaptă. Să fie pescar de oameni. Aţi pescuit vreodată un om? Pescuieşti om şi te trezeşti că e fiară. Dacă cu Dumnezeu nu te poţi întâlni fără să mori (cu Dumnezeu care e bun şi iertător), cum credeţi că se poate întâlni om cu om fără să moară măcar unul? Că dacă nu moare nici unul nu se produce întâlnirea. Pentru că omul îl devorează pe celălalt. Asta este întâlnirea dintre oameni. Şi atunci tu trebuie să înţelegi că unul din doi trebuie să fie jertfă convenită de sine însuşi, înţeleasă ca atare. Altfel nu se produce, nu se realizează liturghia. În orice liturghie trebuie să se mistuie o jertfă. Dacă eu nu vreau, tu nu vrei, celălalt nu vrea, ce rezultă? Rezultă o lume aharistică şi nu euharistică. Nu se va produce comuniunea, adică topirea unuia în celălalt, îmbrăţişarea universală pentru a fi bucurie şi plinătate. Acest lucru i l-a spus lui Petru. Sigur că nu ne facem iluzii; Petru nu a înţeles atunci, dar a înţeles mai târziu. Aşa i-a spus Mântuitorulla Cinacea de Taină când i-a spălat picioarele: ,,ce fac Eu acum, tu nu înţelegi’’. El nu înţelegea cum adică să se jertfească Dumnezeu în actul acesta de smerenie? Să se coboare Dumnezeu să spele picioarele? Acesta este un act în care se mistuie jertfa. Este act de jertfă pe care Dumnezeu îl face mereu. El n-a ezitat să Se jertfească omului, să coboare şi să-i spele picioarele. Dar omul, Petru înţelege foarte greu acest lucru. Şi nu numai că nu-l înţelege, se pare că nu vrea să înţeleagă. Pentru că, în măsura în care înţelegi, devii responsabil. Trebuie să faci şi tu. Petru Îi spune: ,,cât voi trăi eu aşa ceva nu-mi faci, să-mi speli Tu mie picioarele!’’ Atunci Mântuitorul îi spune că va înţelege mai târziu că singura condiţie autentică nu este condiţia tragică (de care vorbeşte Malraux), ci este condiţia jertfelnică. Evanghelia nu este nimic altceva decât cronica condiţiei jertfelnice divino-umane sau umano-divine. Prin urmare, nu staţi în această lume altfel decât în stare de jertfă. Căutaţi jertfa. Şi chiar când n-o căutaţi ea este prezentă totală şi absolută, dar încercaţi s-o înţelegeţi şi numai aşa veţi fi fericiţi. Nu observaţi că atâta timp cât lucrurile nu se aşează sub acest clopot al jertfei, totul pare nonsens, absurd, haotic şi cumplit de greu. Suntem nefericiţi, cu o nefericire veşnică. Nici măcar nu mai e nevoie să mai aşteptăm să murim ca să fim şi mai nefericiţi cum suntem ameninţaţi de sectele exhatologice. Ce să mai adaugi la ce avem? Mântuirea trebuie să se facă aici, în raport de ce este, nu ceva de viitor şi de veşnicie. Mântuirea se lucrează acum şi aici. Pentru că acum şi aici este iadul nejertfirii sau raiul jertfirii reciproce, continue, totale. Este vorba de Liturghie. Staţi toată viaţa dumneavoastră în stare de liturghie. Orice viaţă prăpădită în afara stării de liturghie este un bun pierdut. Şi nu orice bun, că viaţa e totul. Şi e a lui Dumnezeu, nu e a noastră. El ne-a dat-o, Lui să i-o dăm. ,,Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!’’.

 

Sursa:  Preot Profesor ION BUGA ,,SFÂNT, SFÂNT, SFÂNT, DOMNUL DUMNEZEU …’’-predici la toată sărbătoarea – Editura Sfântul Gheorghe-Vechi

Categories: Predici Tags: