Acasă > ORTODOXIE > PRINCIPALELE ETAPE ALE ISTORIEI MONAHISMULUI (Partea a 2-a)

PRINCIPALELE ETAPE ALE ISTORIEI MONAHISMULUI (Partea a 2-a)

Principalele etape ale istoriei monahismului – partea a II-a

   Profesor Vlásios Feidás 
 

3. Răspândirea monahismului dinspre Răsărit înspre Apus a adus în Apus nu doar spiritualitatea ascetică, dar şi problemele de rigoare din viaţa bisericească. În zonele mai întinse din apropierea marilor oraşe ale Apusului (Roma, Milano, Marsilia, Cartagena, Arles etc.) s-au întemeiat importante mănăstiri, în care s-au retras şi mulţi nevoitori din Răsărit, urmând în vieţuirea lor monahală Canoanele de nevoinţă ale Sfântului Vasilie cel Mare şi modelul mănăstirilor organizate ale Răsăritului. Supunerea mănăstirilor sub supravegherea episcopului locului, potrivit Canoanelor 4 şi 8 ale Sinodului IV Ecumenic, a avut, desigur, consecinţe directe şi asupra monahismului apusean, dar s-a aplicat cu o mai mare elasticitate. Sfântul Benedict (480-547), după o scurtă experienţă a vieţii anahoretice, a întemeiat o chinovie în Monte Cassino din provincia Campania şi a redactat un Canon cu privire la nevoinţa monahilor având drept criterii „Regulile” Sfântului Vasilie cel Mare şi aspiraţiile ascetice ale Sfântului Ioan Casian. Monahismul Apusului s-a înnoit printr-un aflux masiv de monahi din Răsărit în Italia începând încă din secolul al VII-lea, care a devenit încă mai puternic în perioada iconoclasmului (727-843), când s-au adăugat mulţi monahi prigoniţi în Răsărit.

Este, aşadar, lesne de înţeles că sfinţenia luptelor monahilor din Răsărit purtate atât pentru apărarea Ortodoxiei pe durata lungii perioade a iconoclasmului (727-843), cât şi pentru răspândirea credinţei la popoarele Europei Răsăritene după încetarea iconoclasmului (843), au contribuit la aprecierea negativă de către Trupul Bisericii ainconsecvenţei sau/şi a inerţiei ierarhiei şi a clerului de parohie, dar a constituit ulterior şi un puternic impuls către abuzuri din partea monahilor nu doar în relaţiile lor cu episcopii locali, dar şi faţă de Canoanele consacrate ale vieţii monahale. În acest sens, Sinodul I-II de la Constantinopol (861) [Sinodul Sfântului Fotie cel Mare] a abordat cu o rigurozitate caracteristică faptele nedrepte ale monahilor săvârşite după încetarea iconoclasmului (843), mai ales părăsirea nejustificată a mănăstirilor de către monahi şi rătăcirea lor fără un scop anume prin oraşe.

Potrivit Canonului 4 al Sinodului, „Vicleanul s-a nevoit în multe chipuri să umple de ocară cinstea schimei monahiceşti şi spre scopul acesta a găsit mult ajutor în vremea eresului celui de mai înainte [iconoclasmul]. Că monahii părăsindu-şi mănăstirile lor de sila eresului, unii (se duceau) la alte (mănăstiri), iar alţii în locaşurile bărbaţilor lumeşti se duceau. Însă ceea ce pe dânşii se părea atunci a-i face fericiţi prin dreapta credinţă, în nărav nebunesc căzând, îi face de râs. Acum dreapta credinţă răspândindu-se şi Biserica liberându-se de sminteli, totuşi părăsindu-şi mănăstirile lor şi, ca un râu cu anevoie de oprit, încoace şi încolo învârtindu-se şi strămutându-se şi de multă nepodoabă umplu mănăstirile, dar şi multă nerânduială îşi adună întru sine şi cinstea supunerii o rup şi o strică. Că Sfântul Sinod, curmând nestatornicia pornirii acestora şi nesupuserea, a hotărât că dacă vreun monah, fugind din mănăstirea sa, s-ar duce sau în altă mănăstire sau în locuinţa lumească ar intra, şi el, şi cel ce l-a primit să fie afurisiţi, până ce fugarul s-ar înapoia în mănăstirea din care rău a fugit” (Γ. Ράλλη – Μ. Ποτλή , Σύνταγμα II , 658-659).

Însă slăbirea unităţii interioare şi a disciplinei canonice a vieţii monahale a fost exprimată în Răsărit încă de la începuturile secolului al IX-lea şi prin tendinţa diferenţierii între monahi după criterii mai ales calitative în: monahi „de schimă mică” şi monahi „de schimă mare”, dat fiind faptul că monahii de „schimă mică” urmau un regim mai blând de nevoinţă, câtă vreme cei de „schimă mare” alegeau un regim mai aspru de nevoinţă. Cu aceleaşi criterii şi în aceeaşi epocă a apărut tendinţa legalizării sistemului numit idioritmic în cadrele vieţii chinoviale consacrate. Aceste tendinţe nu doar că restrângeau influenţa anterioară a monahilor în viaţa Bisericii, dar şi facilitau intervenţia canonică a ierarhiei bisericeşti pentru un control mai direct al vieţii monahale. Sfântul Theodor Studitul s-a împotrivit tendiţelor de laxizare a nevoinţei şi a unităţii idealului monahal, „căci una este schima [monahală]” (PG 99, 1820), şi a reactualizat vechea rigoare a canoanelor nevoinţei chinoviale prin Tipicul vestitei mănăstiri a Studionului (PG 99, 1703-1720), care a fost folosit ulterior ca model pentruTipicele monahale în întregul Răsărit.

Prin urmare, condiţiile de organizare a vieţii monahale după încheierea iconoclasmului se diferenţiaseră net de epocile anterioare. Într-adevăr, în perioada iconoclasmului (727-843), monahii prigoniţi pentru cinstirea icoanelor se refugiau în pustiuri sau în regiuni muntoase greu accesibile şi întemeiau mari centre monahale pentru a continua nestingheriţi atât luptele împotriva iconoclaştilor, cât şi a diferitele forme de experienţă ascetică (în Olimp, Vitinia, Latros, Athos, Meteore etc.). În Muntele Athos se concentrau toate expresiile tradiţionale ale vieţii de nevoinţă (chinovii, lavre, schituri, chilii, peşteri, eremiţi, stâlpnici etc.), iar monahii proveneau de obicei din multe neamuri şi eparhii ale Răsăritului, aşa încât nu mai era cu putinţă supunerea acestor mari centre monahale controlului canonic exclusiv al episcopului local.

4. Noile tendinţe ale monahismului către sfârşitul iconoclasmului (843) s-au exprimat prin organizarea marilor centre monahale şi prin exercitarea liberă în acestea a tuturor formelor de viaţă monahală. Totuşi, aşa cum monahii tindeau să devină autonomi faţă de mănăstirile lor de metanie şi să se mişte liberi prin oraşe, la fel şi marile centre monahale dădeau dovadă de o aversiune lesne de înţeles în a recunoaşte controlul canonic al episcopilor locali.  Aceste chestiuni au preocupat intens Biserica Răsăritului începând cu mijlocul secolului al IX-lea, câtă vreme soluţii s-au căutat mai ales în cadrele sistemului patriarhal mai larg de administraţie bisericească. Într-adevăr, marile centre monahale au revendicat şi, în cele din urmă, şi-au obţinut autonomia faţă de episcopul local, dar totuşi nu puteau să refuze şi controlul duhovnicesc al patriarhului local (regimul stavropighiilor patriarhale). De altfel, potrivit conştiinţei comune a monahilor, autoritatea bisericească a patriarhului – fiind mai îndepărtată – era mai lejeră şi, prin urmare, era de preferat autorităţii mai apropiate şi, în consecinţă, mai constrângătoare, a episcopului local. Autonomia totală a centrelor monahale faţă de orice control bisericesc era, din punct de vedere bisericesc, de neconceput, iar, din punct de vedere canonic, imposibilă.

În acest duh s-au organizat, de pildă, toate mănăstirile chinoviale ale societăţii monahale a Sfântului Munte, care, deşi era „autoguvernată şi independentă”, trebuia să se supună controlului duhovnicesc al Patriarhului Ecumenic. Sfântul Munte s-a dovedit într-adevăr a fi un centru supranaţional şi panortodox al monahismului, în care s-au adunat nevoitori din toate popoarele ortodoxe: greci, iviriţi, armeni, ruşi, bulgari, sârbi, valahi şi alţii, de vreme ce viaţa monahală în Sfântul Munte se desfăşura ca expresie a depăşirii tuturor deosebirilor naţionale prin experienţa duhovnicească a nevoinţei. Aceleaşi tendinţe au fost transmise prin misiunea bizantină de evanghelizare şi noilor popoare creştine ale Răsăritului, precum, de pildă, în Rusia (Lavra Pecerska, Zagorsk), în Bulgaria (Mănăstirea Rila) etc. De altfel, monahismul Răsăritului, sub puternica presiune deopotrivă a Bisericii şi a puterii politice, tindea să se îndepărteze de lume şi să întemeieze mari centre monahale în pustiuri sau/şi în regiuni greu accesibile, ca să se consacre deplin idealului tradiţional al nevoinţei.

Aşadar, monahismul Bisericilor nou întemeiate ale popoarelor slave s-a format şi s-a dezvoltat urmând modelelor monahismului aghiorit, din care s-au hrănit duhovniceşte în toate epocile. Slăbirea ocazională a rigurozităţii ascetice din perioada postbizantină a fost depăşită de vântul înnoitor al tradiţiei isihaste din secolul al XIV-lea, care a dat monahismului puterea să reziste în vremurile grele ale stăpânirii turceşti în deplinătatea noii sale misiuni. Desigur, în Rusia s-a manifestat şi o sensibilitate ascetică aparte sub forma anahoretismului eremitic, mai ales după foarte profunda criză a monahismului rus din perioada stăpânirii mongole (secolele XIII-XIV), dar marea personalitate duhovnicească a Sfântului Serghie de Radonej şi întemeierea marelui centru monahal la Zagorsk (secolul al XIV-lea) exprimă încercările sănătoase de depăşire a crizei sistemului chinovial în Rusia. Modelul luminos al înnoirii vieţii monahale a rămas continuitatea neîntreruptă a tradiţiei ascetice seculare din Sfântul Munte.

Cu toate acestea, anahoretismul aparte al asceţilor zagorskieni – inspirat de ideile Sfântului Aghiorit Maxim Grecul – care se nevoiau în pădurile nelocuite de dincolo de Volga (Nil Sorski etc.), trădează dificultăţile inerente ivite în calea înnoirii vieţii ascetice în cadrele unui sistem chinovial formalist. Astfel, chestiunea cea mai dificilă, aceea a proprietăţii monahale (secolele XVI-XVII), s-a acutizat mai ales din pricina goanei după avere a marilor centre monahale chinoviale ale Rusiei, cu deosebire a monahilor iosefiţiai Mănăstirii Volokolamsk, câtă vreme anahoreţii zagorskieni susţineau idealul deplinei sărăcii de bună voie a monahilor şi a mănăstirilor. În perioada stăpânirii turceşti, monahismul ortodox şi-a asumat o mai largă misiune socială şi naţională în rândul popoarelor ortodoxe subjugate, astfel mănăstirile s-au dovedit importante centre duhovniceşti pentru supravieţuirea naţională, religioasă şi duhovnicească a popoarelor.

Cu toate acestea, după eliberarea popoarelor ortodoxe de sub jugul otoman, puterea de stat secularizată, care a condus la politica ostilă monahismului a lui Petru cel Mare şi a urmaşilor lui în Rusia, a influenţat de asemenea şi politica puterii de stat din nou înfiinţatele state ortodoxe, atât prin exproprierea şi confiscarea averilor mănăstireşti, cât şi prin descurajarea intrării tinerilor în monahism. Aceste tendinţe, care au dominat în secolul al XIX-lea în aproape toate popoarele ortodoxe ale Balcanilor (la români, la sârbi, bulgari), au lovit la momentul oportun monahismul şi în nou înfiinţatul stat grec, atât prin desfiinţarea multor sfinte mănăstiri şi prin confiscarea averilor acestora, cât şi prin abordarea ostilă a tendinţelor ascetice de către puterea de stat, mai ales în perioada stăpânirii bavareze. Sursa şi continuarea: pemptousia.ro

Categories: ORTODOXIE Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.