Acasă > Cuvinte de folos > PS Calinic Botoșăneanul: Duminica orbului din naştere

PS Calinic Botoșăneanul: Duminica orbului din naştere

Duminica orbului din naştere

PS Calinic Botoșăneanul
 

După ce Mântuitorul a iertat-o pe femeia adulteră  (Ioan 8, 4-7), a făcut următoarea afirmaţie: „Eu sunt Lumina lumii; cel care Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12), o afirmaţie care, coroborată cu altele: „Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac”, sau „Dacă Mă slăvesc Eu pe Mine Însumi, slava Mea nimic nu este. Tatăl Meu este Cel Care Mă slăveşte, despre Care ziceţi voi că este Dumnezeul vostru” (Ioan 8, 51 şi 54) şi rostite cu prilejuri diferite, i-a determinat pe iudei să arunce cu pietre asupra Lui. Mai ales că după ce S-a autoproclamat „Lumină a lumii”, adversarii Săi ziceau: „Oare nu zicem noi bine că Tu eşti samarinean şi ai demon?” (Ioan 8, 48). Iisus le-a zis: „Eu nu am demon, ci cinstesc pe Tatăl Meu, şi voi nu Mă cinstiţi pe Mine” (Ioan 8, 49). Şi după o discuţie aprinsă pe seama patriarhului Avraam, Mântuitorul a părăsit Templul şi s-a dus (Ioan 8, 59).

Era într-o sâmbătă. Abia scăpat de mânia şi ameninţarea uciderii cu pietre, Iisus a văzut un orb din naştere, un conaţional de-al celor care Îl izgoniseră. Apostolii L-au întrebat: „Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” Iisus a răspuns: „Nici el n-a păcătuit şi nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9, 2-3).

Hristos era în plină misiune. El Însuşi a spus: „Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt” (Ioan 9, 4-5). Şi după ce i-a asigurat pe Apostoli că orbirea lui nu era cauza vreunui păcat, a scuipat jos, a făcut tină şi a uns ochii orbului. După care i-a zis: „Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului (care se tâlcuieşte: trimis). Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând” (v. 7). Pământul, prin scuipat, a primit puteri creatoare, iar apa a contribuit la vindecare. Cei care îl cunoşteau se confruntau cu o minune dincolo de puterea lor de înţelegere: „Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? Unii ziceau: El este. Alţii ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt” (v. 8-9). Acel „eu sunt” al celui vindecat a presupus începutul anchetei. Sinedriştii l-au întrebat: „Cum ţi s-au deschis ochii?” (v. 10). El a răspuns: „Omul, Care se cheamă Hristos, a făcut tină şi a uns ochii mei; şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut” (v. 11). Orbul le dăduse un răspuns fără prea multe detalii.

Întrucât minunea se consumase sâmbăta, ei nu s-au ferit să-l întrebe: „Unde este Acela?” (v. 12). Insistau să-L vadă şi, de ce nu, chiar să-L condamne pentru că a îndrăznit să lucreze sâmbăta. Ei considerau că Dumnezeu este neiertător cu cel care lucrează sâmbăta. Şi pentru a-L afla pe cel care a făcut tină în zi de sâmbătă, au recurs la diferite scenarii, intimidări şi presiuni. L-au dus pe cel împricinat în faţa completului de judecată al fariseilor, constituit ad-hoc, supunându-l unei anchete de urgenţă (v. 13). Întrebările puse de sinedrişti curgeau una după alta. Dacă orbul ar fi avut înţelepciunea vreunui sofist, le-ar fi putut vorbi potrivit aşteptărilor. Însă, de la un invalid, la ce se puteau aştepta?

Le-a spus întocmai cum s-a întâmplat: „Tină a pus pe ochii mei, şi m-am spălat şi văd” (v. 15). Nimic mai mult. Atunci, fariseii au încercat să-i inducă ideea cum că omul care l-a vindecat nu este de la Dumnezeu, ci este un păcătos, fiindcă a încălcat sâmbăta (v. 16). Săvârşise crimă de „lezdivinitate”. Şi Iosua a cucerit Ierihonul în zi de sâmbătă, însă lui nimeni nu i-a reproşat acest lucru (Iosua 6). A urmat întrebarea cheie: „Dar tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii?” Ce-ar fi putut spune despre cineva care i-a dat vederea? Numai de bine: „Iar el a zis că prooroc este” (v. 17). Acest răspuns i-ar fi putut aduce condamnarea prin ucidere cu pietre.

Văzând că nu obţin răspunsul scontat, au început să se îndoiască de faptul că inculpatul ar fi fost orb din naştere. Aşa că, alături de cei care au dat mărturie despre el, au fost chemaţi şi părinţii lui. Solomon spune: „Martorul care grăieşte adevărul nu minte, iar martorul mincinos spune numai minciuni” (Pilde 14, 5). Sau: „Martorul drept scapă suflete, iar cel viclean spune numai minciuni” (Pilde 14, 25). Aveau nevoie de probe şi de mărturii credibile, de necontestat. Legea prevedea că tot cuvântul rostit împotriva cuiva e recunoscut ca adevărat doar pe baza a doi sau trei martori (Deuteronom 19, 15; II Corinteni 13, 1).

Părinţii, la întrebările puse de cei din completul de judecată: „Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb? Deci cum vede el acum?” (Ioan 9, 19), au răspuns în limitele bunului simţ: „Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb. Dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el, este în vârstă; va vorbi singur despre sine” (v. 20-21). Au dat un răspuns care să nu-i supere pe anchetatori, dar nici să fie împotriva evidenţelor.

Şi într-adevăr, cel mai îndreptăţit să vorbească despre Cel Care îl vindecase nu putea fi altul decât beneficiarul minunii. Avea o vârstă demnă de luat în seamă. L-au chemat a doua oară şi i-au zis: „Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul Acesta este păcătos” (v. 24). Încercau să-l determine să-L renege pe Hristos. Însă, fostul orb le-a spus deschis: „Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu: că fiind orb, acum văd” (v. 25). Odată cu ochii trupului i s-au deschis şi cei ai minţii.

Minunea pe care o vedea săvârşită în el nu-i permitea să consimtă cuvintelor spuse de farisei; el însuşi devenise argumentul puterii Aceluia. Atunci, fariseii — în ideea că o să apară vreo contrazicere în declaraţii — s-au interesat iarăşi despre modul derulării minunii: „Cum ţi-a deschis ochii? Ce ţi-a făcut?” Cu o stăpânire de sine imbatabilă, detaşându-se de atmosfera instigatoare de abordare, creată de interpelatori, le-a răspuns: „V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi?” Era atât un reproş făţiş adus celor care îşi întorceau urechea de la adevăr, cum va spune mai târziu Sfântul Pavel (II Timotei 4, 4), cât şi o strecurare inteligentă a întrebării-cheie a întregii naraţiuni: „Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui?” (Ioan 9, 27). Fără nici o reţinere, le-a sugerat ca şi ei să se facă ucenicii Lui.

Dacă până acum s-a purtat un război surd, acum părţile şi-au arătat adevărata lor poziţie; completul a izbucnit, ocărându-l: „Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu-L ştim de unde este” (v. 28-30). Fals! Cum să spui că nu ştii de unde este Hristos, când însuşi Moise a spus: „Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul Tău: pe Acela să-L ascultaţi” (Deuteronom 18, 15). Iar cu alt prilej, ei înşişi au spus: „Nu este Acesta fiul lui Iosif şi nu ştim noi pe tatăl Său şi pe mama Sa?” (Ioan 6, 42). Cum puteau acum să spună că nu-L cunosc?

Vădindu-şi adversitatea faţă de Hristos, cel vindecat, indignat, văzând că există şi alte feluri de a nu vedea, le-a ţinut o scurtă, dar profundă prelegere, plină de rigoare logică, al cărei miez revelează o nebănuită bogăţie de înţelesuri: „Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic” (Ioan 9, 30-33). Abia acum le-a spus tot ce gândea.

Axioma credinţei, pe care Însuşi Hristos a exprimat-o, nu poate fi alta decât: „Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce este mai mult decât acestea, de la cel rău este” (Matei 5, 37). Prin faptul că ei nu puteau să-L cunoască pe Hristos, se făceau ecoul celor spuse de profet: „Iar neamul Lui cine-l va spune?” (Isaia 53, 8).

Concluzia „pe păcătoşi Dumnezeu nu-i ascultă” trebuia admisă. Se referea la Hristos. Era un curaj din partea celui vindecat să vorbească despre superioritatea lui Hristos în relaţie cu Moise şi chiar cu toţi proorocii. Însă afirmaţia i-a iritat şi mai mult şi, pe fondul acesta, l-au apostrofat, zicându-i: „În păcate te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi? Şi l-au dat afară” (v. 34). Un om păcătos — adică fără sfinţenia lui Aaron şi a fiilor săi (Ieşirea 29, 44) pe care o aveau mai-marii preoţilor din sinedriu — nu avea voie să ridice glasul şi să se exprime în problemele religioase.

Nu a fost doar batjocorit, ci şi scos afară, cum, de altfel, se va întâmpla cu toţi cei care-L vor mărturisi pe Hristos. Însă ocara din pricina lui Hristos are ecou puternic în urechile lui Dumnezeu. Şi a auzit Iisus că l-au dat afară. Şi găsindu-l, l-a întrebat: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” Întrebarea lui Hristos viza mărturisirea lui de credinţă. Atunci, el L-a întrebat: „Dar cine este, Doamne, ca să cred în El?” Şi a zis Iisus: „L-ai şi văzut! Şi Cel Ce vorbeşte cu tine, Acela este” (Ioan 9, 36-37). Este a doua persoană căreia Hristos i Se descoperă direct.

Răspunsul a venit fără întârziere: „Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui” (v. 38). I s-a închinat Lui, ca lui Dumnezeu, copleşit fiind şi de minunea care i se întâmplase. A unit închinarea cu mărturisirea de credinţă. Şi unii dintre farisei ascultându-L, L-au întrebat: „Oare şi noi suntem orbi?” (v. 40). Iisus le-a zis: „Dacă aţi fi orbi, n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră” (v. 41). Indirect, le-a spus că sunt orbi. Pentru că, dacă ei ar fi recunoscut că sunt orbi, L-ar fi rugat să-i vindece.

Or, ei nu I-au cerut vindecarea, pretinzând că văd deşi nu-L vedeau, datorită orbirii lor spirituale dobândită pe fondul răutăţii lor. Cei doi, samarineanca şi orbul, nu-L văzuseră niciodată pe Hristos până în momentul întâlnirii cu El.

Din păcate, astăzi sunt mult mai mulţi cei care nu pot sau nu vor să-L vadă pe Hristos. Iată de ce, judecarea orbului, indirect, este judecata lui Hristos pentru toţi orbii zilelor noastre.

Sursa: doxologia.ro

Categories: Cuvinte de folos Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.