Acasă > Cuvinte de folos, ORTODOXIE, Predici > Sf. Ier. Luca al Crimeii: Predică la Duminica Lăsatului sec de carne

Sf. Ier. Luca al Crimeii: Predică la Duminica Lăsatului sec de carne

Sf. Ier. Luca al Crimeii: Predică la Duminica Lăsatului sec de carne

A mai rămas o singură duminică până la Postul Mare. În duminica următoare, Duminica Iertării, Sfânta Biserică ne va chema să ne împăcăm, să ne iertăm unii altora  greşelile, amintind că Dumnezeu ne iartă numai atunci când ne iertăm şi noi unii pe alţii.  Pregătindu-ne pentru nevoinţa Patruzecimii şi pentru această împăcare, sfânta Biserică, prin  pericopa evanghelică de astăzi, ne zugrăveşte spre învăţătură Judecata care va fi la A Doua  Venire a Fiului lui Dumnezeu.

Hristos va veni în toată slava Sa cerească şi înaintea Lui se vor aduna toate popoarele,  toţi drepţii şi toţi păcătoşii; nimeni nu va putea da dosul, nimeni nu va putea rămâne deoparte, nu se va putea piti în spatele altcuiva. Domnul îi va despărţi pe drepţi de păcătoşi: drepţii vor merge de-a dreapta Lui, păcătoşii de-a stânga. Domnul va spune: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi  împărăţia gătită vouă de la întemeierea lumii (Mt. 25, 34).

De la zidirea lumii a fost deja prevăzută, a fost deja hotărâtă această înfricoşată Judecată, a fost deja pregătită împărăţia Cerurilor. „Cu ce bunătăţi se poate asemui această binecuvântare?” – se întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur. „Câtă cinste, câtă fericire este în el!  Hristos n-a zis: primiţi, ci: moşteniţi – ca pe propriul nostru avut, ca pe avutul nostru părintesc, pe care îl avem de veacuri”. Pentru ce virtuţi se va pogorî asemenea milostivire asupra  drepţilor la Judecata lui Dumnezeu? Ni le arată însuşi Judecătorul – Hristos.

 Flămând am fost, va spune El şi M-aţi hrănit; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau;  străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine (Mt. 25, 36). Precum vedem, fraţi şi surori, la  Judecata lui Dumnezeu se vor descoperi faptele dragostei şi milostivirii, săvârşite de către drepţi în viaţa lor pe acest pământ. 

Totuşi, drepţii, cu toate virtuţile lor, se vor socoti, din preaadânca lor smerenie, nişte  robi netrebnici (v. Lc. 17, 10), nevrednici de mila lui Dumnezeu. Ei nu vor începe să amintească toate faptele lor bune, dragostea şi milostivirea lor. Chiar li se va părea că n-au  făcut nici un lucru bun: aşa va fi smerenia lor, însuşirea prin care strălucesc toţi drepţii. Ei nu  se vor dezvinovăţi la această Judecată, ci, dimpotrivă, se vor învinui. Vor spune Domnului: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând, însetat, suferind, bolnav, gol sau în închisoare şi ţi-am arătat milă?”. Atunci, Domnul Se va ridica în apărarea lor împotriva învinuirilor pe care  singuri şi le vor aduce. El le va spune: întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea  mici, Mie Mi-aţi făcut (Mt. 25, 40).

După cum vedem, Domnul îi miluieşte şi îi îndreptăţeşte pe drepţi prin viaţa lor cea dreaptă şi le dăruieşte nemăsurat mai mult decât s-ar fi putut aştepta ei. 

După aceea, întorcându-se către cei de-a stânga, va spune: „N-aţi hrănit nici unul dintr-aceşti fraţi ai Mei mai mici, nu le-aţi dat de băut, nu le-aţi arătat milă: înseamnă că nici pentru Mine nu aţi făcut nimic şi care atare meritaţi chinul veşnic” (v. Mt. 25, 46).

De ce această osândă aspră? Pentru că n-au făcut lucrul cel mai important din viaţă: n-au răspuns la nevoia aproapelui în numele lui Hristos.

Ce înseamnă să împărţi bucata de pâine cu cel flămând ori să mergi la un bolnav în numele lui Hristos? Înseamnă ca inima ta să răspundă cu împreună-pătimire la foamea şi la  durerea lui, să trăieşti amarul lui ca pe al tău propriu, să suferi împreună cu el ca împreună cu un frate în Hristos şi, în fine, să împărţi cu el ceea ce ţi-a trimis Domnul şi ai la îndemână. Ca veşnică pildă de ajutorare a celui bolnav ni se arată samariteanul milostiv din Evanghelie, care i-a dat celui rănit tot ce avea (v. Mc. 10, 30-37).

Se poate întâmpla să nu avem mijloace materiale prisositoare pentru binefaceri, însă în vremea noastră este nevoie nu atât de această bogăţie, cât de bogăţia inimii, de darurile milostivirii noastre, împreună-simţirii şi rugăciunii noastre lăuntrice. O, dacă ne-am iubi câtuşi de puţin unii pe alţii întru Hristos, dacă am avea împreună-simţire unii faţă de alţii, dacă ne-am respecta cu adevărat, atunci s-ar găsi căi şi mijloace ca să ne întrajutorăm – şi atunci raiul ar începe încă de aici, de pe pământ şi nu ne-ar mai fi frică să murim.

Dar de ce nu ne iubim unii pe alţii? Fiindcă nu-L iubim pe Dumnezeu. Neiubindu-L pe Dumnezeu, nu îl putem iubi nici pe aproapele. Iar pe Dumnezeu nu-L iubim fiindcă avem credinţă slabă. De asta nu-L simţim pe Dumnezeu în inima noastră, de asta nu trăim în El şi nu-L cunoaştem, fiindcă citim puţin Evanghelia şi nu înţelegem în Dumnezeu toate întâmplările şi lucrurile din viaţa noastră, nu înţelegem că toate ne sunt trimise prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Trec zile, săptămâni, iar de Dumnezeu uneori nici nu ne amintim, nu medităm la viaţa noastră, nu ne înmuiem inima – iar inima pe care n-o încălzeşte dragostea de Dumnezeu va fi rece şi faţă de aproapele, şi în locul dragostei se va cuibări în ea vrăjmăşia, în locul milei şi al dorinţei de a ajuta – ura, bucuria răutăcioasă. Atunci ne pregătim singuri osânda viitoare: Judecata este fără milă pentru cel ce n-a făcut milă (Iac. 2, 13).

Două porunci de temelie ni s-au dat: prima e dragostea de Dumnezeu, a doua – dragostea de aproapele (v. Mc. 12, 30-31).

Cine este aproapele nostru? Toţi cei cu care trăim, muncim, ne întâlnim, care au nevoie de dragostea noastră, de ajutorul nostru, de rugăciunile noastre. Potrivit credinţei noastre creştineşti, suntem cu toţii fraţi şi surori, alcătuind o singură familie în Hristos.  Nimeni nu ni-i străin, în spatele fiecărui aproape al nostru stă Hristos însuşi. Dacă nu arătăm dragoste aproapelui, n-o arătăm nici lui Hristos. Domnul însuşi ne-a vorbit despre asta foarte  simplu şi limpede, în cuvintele pe care le-am ascultat şi noi astăzi la Liturghie.

Deci, să ne amintim întotdeauna aceste spuse ale Mântuitorului. Să îl rugăm să dea viaţă inimilor noastre prin dragostea de oameni. Să-I cerem să ne dăruiască „pocăinţă mai înainte de sfârşit” şi „răspuns bun” la cea de-a Doua şi Slăvită a Lui venire, ca să auzim cuvintele aducătoare de fericire: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi împărăţia care v-a fost gătită vouă de la întemeierea lumii. Amin

 Sursa: Fragment din cartea La porțile Postului Mare – Predici la Triod, Sf. Luca al Crimeei, Editura Biserica Ortodoxă, București, 2004, p. 27-28.

Categories: Cuvinte de folos, ORTODOXIE, Predici Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.