Acasă > Predici > Sf. Ioan Gură de Aur: Omilie la Apostolul din Duminica a douăsprezecea după Rusalii

Sf. Ioan Gură de Aur: Omilie la Apostolul din Duminica a douăsprezecea după Rusalii

 016-sf-ioan-gura-de-aur1.jpg (296×400)

„Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei Întâi către Corinteni „

Sf. Ioan Hrisostom

Editura Sofia, Bucureşti, 2005

Sursa: www.ioanguradeaur.ro

Duminica a 12-a după Rusalii

1 Corinteni 15, 1-11

„ Vă aduc aminte, fraţilor, Evanghelia pe care v-am binevestit-o, pe care aţi şi primit-o, întru care şi staţi,  Prin care şi sunteţi mântuiţi; cu ce cuvânt v-am binevestit-o – dacă o ţineţi cu tărie, afară numai dacă n-aţi crezut în zadar. Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi;  Şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi;  Şi că S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece;  În urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi, iar unii au şi adormit;  După aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor;  Iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie.  Căci eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu.  Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; şi harul Lui care este în mine n-a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine.  Deci ori eu, ori aceia, aşa propovăduim şi voi aşa aţi crezut.” (I Cor. 15, l-11)

Acestea auzindu-le şi noi, iubiţilor, lipsurile sau cusururile noastre să le spunem în gura mare, iar meritele sau izbândele să le tăcem, şi numai dacă vreo împrejurare ne sileşte, să le spunem cu smerenie, iar la urmă totul să pu­nem în seama harului Dumnezeiesc, ceea ce face şi Pavel, căci pe de-o parte viaţa lui de dinainte şi-o răscoleşte şi o înfierează din toate părţile, iar pe de alta, cele după aceasta toate le pune în seama harului, ca astfel să arate necon­tenit iubirea de oameni a lui Dumnezeu, că astfel fiind l-a mântuit, şi că mân­tuit fiind, a făcut din el un astfel de vas de preţ în Creştinism.

Deci nimeni dintre cei ce sunt în răutăţi să nu deznădăjduiască; nimeni din­tre cei cu săvârşiri bune să nu fie cu îndrăzneală; ci şi acela să fie cu frică, şi acesta cu bunăvoire. Căci nici cel ce se trândăveşte nu este destoinic a sta în virtute, şi nici cel ce se îndeletniceşte cu virtutea nu este nedestoinic a fugi de rele. în amândouă aceste împrejurări ne slujeşte ca pildă fericitul David, care în vreme ce a dormitat puţin, a căzut grozav, iar după ce s-a deşteptat, iarăşi a alergat la înălţimea de dinainte. Amândouă acestea – a se deznădăjdui şi a se trândăvi – sunt deopotrivă de rele, căci cea dintâi doboară pe cineva chiar de ar fi ajuns până la bolta cerurilor, iar cea de a doua nu-l lasă a se ridica la ce­ruri. Pentru aceea şi zicea Pavel către cel dintâi: „Celui ce i se pare că stă, să ia aminte ca să nu cază” (I Cor. 10, 12), iar către cel de-al doilea: „Astăzi de veţi auzi glasul lui, să nu vă învârtoşaţi inimile voastre” (Ps. 94, 8), şi iarăşi: „Pentru aceia mâinile cele slăbite, şi genunchile cele slăbănogite vi le îndrep­taţi” (Evr. 12, 12). Pentru aceea şi pe curvarul acela care se pocăise l-a adus la starea dinainte, poruncind ucenicilor de a-I mângâia, „ca nu cumva, zice, pen­tru prea multă mâhnire, să se înghită unul ca acela” (2 Cor. 2, 7).

 

Deci pentru ce te întristezi, omule, pentru toate nimicurile? Că dacă chiar întristarea de păcate – singură folositoare – când este necumpătată, vătăma pe cineva, apoi cu atât mai mult va vătăma când este pentru alte pricini. Pentru ce deci eşti scârbit? Că ai pierdut averea? Dar gândeşte-te la cei ce nu au nici pâinea de toate zilele, şi atunci degrab vei căpăta mângâiere. Şi pentru orice rele, tu să nu plângi cele petrecute, ci să fii mulţămit că nu s-au întâmplat mai rău. Ai avut averi şi le-ai pierdut? Nu vărsa lacrămi pentru pagubă, ci să fii mulţămit pentru vremea în care te-ai folosit de ele. Zi şi tu ca şi Iov: „Dacă am luat cele bune de la Domnul, cele rele să nu le suferim?” (Iov 2, 10). După aceea gândeşte-te că deşi ai pierdut averile, totuşi ai trupul tău sănătos, şi deci o dată cu sărăcia nu jeleşti şi vătămarea acestuia. Dar poate şi trupul tău a su­ferit vreun beteşug? Insă nu aceasta este temelia relelor omeneşti, ci trebuie a răbda cineva tot ce s-ar întâmpla. Mulţi sunt cari, împreună cu sărăcia şi cu ciuntirea sau beteşugul trupului, se mai luptă şi cu dracii, sau că rătăcesc prin pustietăţi, iar alţii iarăşi suferă alte rele şi mai grozave decât acestea. Să nu fie, iubiţilor, a pătimi toate câte le putem răbda!

Acestea deci gândindu-le pururea, cugetă la cei ce au pătimit altele mai rele decât tine şi nu te întrista de nimic, ci numai când păcătuieşti să oftezi din ini­mă, numai atunci să plângi. Atunci, zic, supără-te, căci eu nu te împiedic, ci chiar te îndemn, însă şi atunci întristarea ta să fie cumpătată, gândindu-te că este şi întoarcere de la păcat, este şi împăcare cu Dumnezeu, şi cu cugetul tău. Dar poate că vezi pe alţii dezmierdându-se în bogăţii, iar tu găsindu-te în sărăcie, pe alţii îmbrăcaţi în haine strălucite şi cu vază în lume? însă nu te gândi numai la acestea, ci şi la supărările izvorâte din ele. De asemenea, şi fiind vor­ba de sărăcie, gândeşte-te nu numai la lipsurile ce le îndură cineva, ci şi la plă­cerea ce izvorăşte de aici. Bogăţia are faţa veselă, pe când cele dinlăuntru sunt cuprinse de întuneric, în vreme ce sărăcia cu totul dimpotrivă. Dacă vei voi a deschide şi a cerceta cugetul fiecăruia din aceştia doi, vei găsi în sufletul săra­cului multă linişte şi slobozenie, pe când în al bogatului mult vuiet, multă tulburare şi nelinişte. Ducă tu te întristezi văzându-l pe acela bogat, apoi şi acela mai mult încă decât tine se întristează văzând pe un altul mai bogat decât dân­sul; şi după cum tu te temi de acela, aşa şi el se teme de celălalt, aşa că prin acest fapt cu nimic nu te întrece. Dar poate că te întristezi văzându-l pe acela stăpân, pe când tu eşti dintre cei stăpâniţi de dânsul şi om simplu. Dar gândeş-te-te la ziua moştenirii lui, adică când altul îi va lua locul; gândeşte-te încă şi la tulburările ce le are chiar şi mai nainte de acea zi, la primejdiile şi ostenelile ce le are, la linguşirile ce le întrebuinţează faţă de cei mai mari decât dânsul, la nesomnul lui şi la toate celelalte ticăloşii pe care le îndură.

Acestea toate le grăim către cei ce nu voiesc a filosofa, pe când dacă ar şti, am putea să-i mângâiem prin alte cuvinte; acum însă este nevoie a le grăi cu cuvinte mai aspre. Deci când tu vezi pe unul îmbogăţit, gândeşte la cel mai bogat decât acela, şi atunci îl vei vedea şi pe acesta în aceleaşi nemulţămiri ca şi tine. După acesta, gândeşte-te apoi şi la cel mai sărac decât tine, şi câţi poa­te s-au culcat flămânzi, câţi au pierdut averile părinteşti, iar acum locuiesc prin temniţe şi-şi doresc moartea în fiecare zi.

Aşadar nici sărăcia nu poate fi pricină de tristeţe şi nici bogăţia nu zămis­leşte plăcerea şi mulţămirea sufletească, ci numai cugetul nostru este care iscă şi pe una, şi pe alta. Gândeşte-te bine, începând chiar de jos. Cel ce curăţă umblătorile altora este trist şi amărât că nu poate scăpa de această breaslă socotită cea mai ruşinoasă – dar dacă l-ai scăpa de dânsa şi l-ai face ca el să sporească în cele trebuitoare, iarăşi va fi scârbit că nu poate să-şi agonisească mai mult decât îi trebuie. De i-ai da apoi mai mult, el iarăşi va voi a fi acestea îndoite, şi pentru aceea se va întrista încă mai mult ca la început. De i-ai da îndoit şi întreit, el iarăşi se va scârbi, că nu este într-o dregătorie. Dacă i-ai da şi aceas­ta, el se va crede cel mai ticălos, căci nu este cel întâi dregător. Dar chiar şi această dorinţă de i-ai împlini-o, el se va văicări că nu stăpâneşte, iar când va stăpâni, va fi trist că nu stăpâneşte întregul neam. De va stăpâni întregul neam, va fi nemulţămit că nu stăpâneşte mai multe neamuri: iar când îl vei pune stăpân şi al mai multor neamuri, el va fi scârbit că nu este stăpânul tutu­ror neamurilor. Când ajunge ocârmuitor, el este amărât că nu este împărat, şi când se vede împărat, este trist că nu este singurul. Dar chiar singurul de ar fi, el totuşi este plin de scârbă şi amărăciune că nu este împărat şi asupra varvarilor, şi tot nemulţămit va fi, că nu este împărat al întregii lumi. Şi de ar fi împă­ratul întregii lumi, pentru ce nu ar fi adică şi al altei lumi? Şi tot aşa mergând cu cugetul înainte, nu-l lasă niciodată a fi mulţămit.

Ai văzut că chiar dacă vei face împărat pe cel mai nemernic sărac, tot nu ai nimicit nemulţămirea şi întristarea din sufletul lui dacă mai întâi nu ai îndreptat gândul lui cel iubitorilor de lăcomie? Haide acum să-ţi dovedesc că dacă chiar de sus vei coborâ în jos pe cel înţelept, totuşi nu-l vei aduce în tristeţe sau supărare. Şi de voieşti, pe aceeaşi scară să ne coborâm. Aşadar, coborând din scaun pe ocârmuitor, lipseşte-l de acea vrednicie. Ei bine, acesta întru ni­mic nu se va tulbura de aici dacă va voi să cugete cele ce am spus. Nici nu se gândeşte măcar la ceea ce i se ia, ci numai la ceea ce i-a rămas, adică la slava ce o are de la început. Dacă însă i-o vei lua şi pe aceasta, se va gândi la cei proşti, cari niciodată nu s-au ridicat la astfel de stăpânie, şi bogăţia ce o are îi va fi de ajuns spre a-l mângâia. Dar dacă i-o vei lua şi pe aceasta, el se va gân­di la cei ce stăpânesc averi potrivite, iar de-i vei lua şi acestea şi-l vei împăr­tăşi numai cu hrana trebuitoare, el va putea să se gândească la cei ce nu se bucură nici de aceasta, ci se luptă întruna cu foamea şi locuiesc prin temniţe. Şi dacă îl vei băga şi în acea locuinţă, el îşi va aduce aminte de cei ce zac în boli fără leac, de cei ce sunt în scârbe şi supărări nepovestite, şi atunci se va vedea pe sine într-o stare cu mult mai bună decât a acelora. Şi după cum curăţitorul acela de umblători nu va avea mulţămire şi veselie în sufletul său chiar de l-ai pune şi împărat, tot aşa şi acesta nu se va tulbura şi nelinişti, chiar de l-ai băga şi în: temniţă.

Aşadar nu bogăţia este pricină de plăcere sau mulţămire sufletească, şi nici sărăcia pricină de nemulţămire şi tristeţe, ci numai părerea sau credinţa noas­tră, căci nu avem ochii cugetului curaţi îndeajuns, nici nu stau pe loc, ci se abat şi joacă în toate părţile. Şi după cum trupurile cele sănătoase, dacă le vei hrăni chiar numai cu pâine goală, ele tot sunt zdravene şi pline de viaţă, iar cele bolnăvicioase de le-ai îndopa cu toate mâncărurile, cu atât mai mult încă se vor face mai şubrede şi fără nici o vlagă în ele, întocmai aşa se petrece şi cu sufletul. Cei mici cu sufletul nu vor fi veseli şi mulţămiţi sufleteşte chiar de ar avea pe cap diadema împărătească şi cinstirile cele nespuse, pe când cei filo­sofi, chiar în temniţă de s-ar găsi, chiar în lanţuri şi în cea mai neagră sărăcie, ei totuşi se vor bucura de cea mai nevinovată plăcere şi mulţămire sufletească.

Acestea deci cugetându-le, iubiţilor, către cei mai de jos decât noi să avem pururea aţintită privirea noastră. Este şi o altă mângâiere, însă aceasta este o filosofie cam mare, care covârşeşte prostia multora. Şi care anume? Credinţa că bogăţia nu este nimic, precum nimic nu este nici sărăcia, nici cinstea, nici necinstea, ci numai prin vorbe şi pentru scurtă vreme se deosebesc unele de altele. Apoi mai este şi o altă mângâiere cu mult mai mare, aceea adică de a ne gândi la relele şi la bunătăţile viitoare, rele şi bunătăţi cu adevărat simţite de fiecare din noi, şi de la acelea a ne mângâia. Dar fiindcă mulţi – după cum am spus – au stat departe de vorbele şi socotinţele acestea, pentru aceea ne-am văzut siliţi a stărui mai mult în acele vorbe, ca astfel să-i punem şi pe dânşii pe calea cea dreaptă. Acestea gândindu-le, să ne punem în rânduială şi niciodată să nu ne întristăm de lucruri trecătoare şi care nu ne dau nici o nădejde de linişte şi adevărata mulţămire sufletească. Căci nici atunci când vedem bogaţi zugrăviţi pe vreun tablou nu ne-am arăta pizmaşi, şi nici când am vedea zu­grăviţi săraci nu ne-am crede vrednici de plâns şi de milă – deşi aceştia sunt mai dăinuitori decât mulţi dintre bogaţii ce se găsesc printre noi. Mai mult în scriere şi prin cărţi rămâne cineva bogat, decât în însăşi firea lucrurilor. Săra­cul de multe ori s-a văzut mergând înainte şi dăinuind în sărăcia lui şi până la o sută de ani, pe când bogatul, neputând a se dezmierda cu bogăţiile sale nici chiar vreme de un an, de multe ori s-a văzut deodată sărac şi golit de toate bo­găţiile. Acestea deci gândindu-le întruna, iubiţilor, din toate părţile să îngră­dim şi să întărim veselia şi mulţămirea noastră sufletească împotriva tristeţii şi a nemulţămirii fără pricină, ca, astfel şi viaţa de aici să o trecem cu plăcere, cum şi de bunătăţile cele viitoare să ne învrednicim, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii ve­cilor. Amin.

  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.