Acasă > Cuvinte de folos > Sf. Ioan Gura de Aur: Omilie la Apostolul din Duminica a zecea dupa Rusalii

Sf. Ioan Gura de Aur: Omilie la Apostolul din Duminica a zecea dupa Rusalii

Sf. Ioan Gura de Aur:

Omilie la Apostolul din Duminica a zecea dupa Rusalii

 

Duminica a 10-a după Rusalii

1 Corinteni 4, 9-16

 

„Noi nebuni suntem pentru Hristos, iară voi înţe­lepţi întru Hristos, noi slabi, iară voi tari (că este tre­buitor a lua vorba iarăşi de aci), voi slăviţi, iară noi necinstiţi” (I Cor. 4, 10).

Deci să vedem cum el s-a făcut următor lui Hristos. Această urmare nu are nevoie de timp şi de meşteşug, ci numai de bunăvoire. Dacă noi intrăm la un pictor, nu vom putea imita un tablou, oricât de mult l-am fi văzut, pe când pe Pavel numai din simplă auzire putem să-l imităm. Deci voiţi poate să aducem la mijloc tabloul, şi să zugrăvim viaţa lui Pavel înaintea voastră? Ei bine, să stea de faţă acel tablou, sau acea placă ce este cu mult mai strălucită decât toate icoanele sau tablourile împărăteşti. Căci subiectul nu este doară nici scânduri lipite, nici prostiri[1] sau pânzi puse deasupra, ci lucrul lui Dumnezeu; căci este suflet şi trup. Sufletul este lucrul lui Dumnezeu, iar nu omenesc, şi trupul de asemenea. Aţi aplaudat aici? Însă nu aici este timpul de aplauze, ci la cele ce urmează, şi nu numai de aplauze, ci şi de imitare. Până acum mate­rialul este deopotrivă pentru toţi. Căci sufletul nu se deosebeşte de alt suflet, întrucât este suflet, ci numai buna voire arată deosebirea dintre dânsele. După cum nici trupul nu se deosebeşte întru nimic de alt trup, ci este deopotrivă şi cel al lui Pavel cu cel al celor mulţi, şi numai primejdiile îl pot face mai stră­lucit pe unul decât pe altul; tot aşa şi cu sufletul. Aşadar, să stea în faţa noastră tabloul sufletului lui Pavel. Acest tablou mai înainte era mânjit şi plin de pă­ianjeni – căci nimic nu este mai rău ca hula. Dar după ce a venit în lume, cel ce toate le-a prefăcut şi a văzut acest tablou, a văzut vreau să zic sufletul lui Pavel astfel aşezat, nu doar din pricina lenei sau a prostiei, ci din pricina necercării şi pentru că nu avea cu el florile bunei cinstiri – osârdie avea, însă îmbrăcămintea osârdiei, aşa zicând, n-o avea, căci nu avea osârdia după cu­noştinţă – i-a dat floarea adevărului, adică harul, şi apoi fără de veste a arătat acest tablou, icoană împărătească. Căci luând cu el îmbrăcămintea osârdiei şi aflând ceea ce nu ştia până atunci, nu a mai întârziat, ci de îndată s-a arătat ca cel mai bun meşter. Şi mai întâi capul i se arată împărătesc, propovăduind pe Hristos, apoi şi restul trupului, ca unul ce a arătat cea mai straşnică viaţă. Pic­torii încuindu-se în odaia de lucru, nimănui nu deschid uşile, ci lucrează înlăuntru cu toată liniştea şi străşnicia – Pavel însă punându-şi placa în mijlocul lumii, în mijlocul tuturor potrivnicilor, tuturor tulburărilor şi tuturor nenoro­cirilor, şi-a lucrat singur acest tablou împărătesc, şi nu era împiedicat. Pentru aceea şi zicea: „Privelişte ne-am făcut lumii”, zugrăvindu-şi singur icoana în mijlocul pământului şi a mării, în mijlocul cerului şi al întregii lumi gândite. Voiţi poate a vedea şi celelalte părţi ale trupului, cele mai jos de cap? Sau poate voiţi ca să mergem cu vorba de jos în sus? Priveşte deci această statuie de sus, ba încă şi mai cinstită şi decât aceasta, ca una ce merită să stea în cer, nelegată cu plumb ca statuile obişnuite, şi nici aşezată într-un loc anumit, ci alergând de la Ierusalim şi până la Iliric, şi până în Ispania, şi purtându-se pretutindeni în lumea întreagă, întocmai ca şi când ar fi avut aripi. Căci ce ar putea fi mai frumos decât aceste picioare, care au călcat peste tot pământul de sub soare? Această frumuseţe o vesteşte şi Prorocul de la început, zicând: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce binevestesc pacea” (Is. 3, 7). Ai văzut cât de frumoase sunt picioarele?

 

Voieşti poate a vedea şi pieptul? Vino să-ţi arăt şi aceasta, şi-l vei vedea cu mult mai frumos decât picioarele de care spusei, ba încă mai frumos şi decât picioarele vechiului legiuitor. Căci Moisi a purtat pe pieptul său cele două ta­ble de piatră, pe când Pavel a avut înlăuntrul său chiar pe Hristos şi purta cu sine însăşi icoana împărătească. Pentru aceea el a fost mai însemnat şi decât masa cea de aur ce era pusă pe chivotul legii, şi decât Heruvimii cei de acolo, căci de acolo nu ieşea un astfel de gest ca cel al lui Pavel, ci glasul de acolo spunea mai mult de cele pământeşti, pe când din glasul lui Pavel nu se auzea decât de lucruri cereşti, şi chiar de cele mai presus de ceruri. Jertfelnicul acel din legea veche nu slujea fără numai iudeilor, pe când Pavel a slujit lumii în­tregi. Acolo erau lucruri neînsufleţite, pe când aici ni se vorbeşte printr-un su­flet bun despre fapte bune. Acest Jertfelnic a fost mai strălucit şi decât cerul, şi nu a fost luminat de felurimea stelelor, nici de razele soarelui, ci avea cu dânsul chiar pe însuşi Soarele Dreptăţii, care slobozea razele sale. Pe cerul de deasupra noastră câteodată îl face posomorât vreun nour gros care îl întunecă, pe când pieptul lui Pavel niciodată nu a fost întunecat de vreun astfel de nour, sau mai bine zis, au trecut de multe ori peste dânsul nouri groşi, însă n-au fost în stare să-i întunece lumina, ci chiar în mijlocul ispitelor şi al primejdiilor această lumină strălucea. Pentru aceea, chiar pe când el se găsea în legături, striga cu glas mare: „Cuvântul lui Dumnezeu nu se leagă” (2 Tim. 2, 9). Ast­fel deci pururea din limba lui el slobozea raze şi nici o primejdie sau frică nu-i putea face pieptul posomorât. Dar se pare că pieptul a întrecut pe picioare -însă nu… căci şi acelea sunt bune, precum şi pieptul este bun.

Voieşti poate a vedea şi pântece frumos? Ascultă ce spune de el: „Dacă mâncarea face sminteală fratelui meu, nu voiu mânca carne în veac” (I Cor. 8, 13), şi „Bine este a nu mânca carne, nici a bea vin, nici ceva de care fratele tău se sminteşte, sau se poticneşte, sau se slăbeşte” (Rom. 14, 21), şi „Buca­tele pântecelui, şi pântecele bucatelor” (I Cor. 6, 13). Deci ce ar putea fi mai frumos ca asemenea pântece învăţat a rămâne liniştit, învăţat cu toată cumpătarea, ştiind a flămânzi şi a înseta? După cum la un cal liniştit se pun hăţuri aurite, tot asemenea şi pântecele lui Pavel păşea armonios, fiindcă biruise rânduiala firii, căci Hristos era în el. Găsindu-se deci într-o astfel de cumpătare, era firesc ca orice răutate să se împrăştie.

Voieşti acum poate a vedea şi mâinile lui? Sau poate că mai întâi voieşti a vedea răutatea lor de dinainte? Când el intra prin casele Creştinilor şi târa după sine pe bărbaţi şi pe femei, ducându-i înaintea arhiereului, atunci nu avea numai mâni de fiară sălbatică, ci încă şi mai grozave. După ce însă aceste mâini au primit coloarea adevărului şi lucrarea duhovnicească, aceste mâni s-au făcut nu ale unui bărbat, ci mâini duhovniceşti, în fiecare zi legate în lanţuri şi care pe nimeni n-au lovit vreodată, ci de mii de ori au fost lovite. Odată şi vipera a avut plăcere de aceste mâini, care nu mai erau mâini de om, şi pentru aceea nici că   le-a vătămat cu ceva.

Voieşti poate a vedea şi spatele lui, cum şi celelalte mădulare? Ascultă ce spune el de acestea: „De la Iudei de cinci ori câte patruzeci fără una am luat, de trei ori cu toiege am fost bătut, o dată cu pietre am fost împroşcat, de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine, o noapte şi o zi întru adânc am petrecut” (2 Cor. 13, 24-25). Dar ca nu cumva şi noi, căzând întru adânc nemărginit, să su­ferim multe neajunsuri cercetând toate mădularele lui, haideţi să vedem o altă frumuseţe la dânsul, adică frumuseţea hainelor, de care se sfiau până şi dracii şi fugeau, iar bolile se vindecau. Oriunde s-ar fi arătat Pavel, toate se trăgeau în laturi şi se uimeau, ca trecând pe acolo cel mai însemnat om din lume. După cum cel ce a primit în război multe răni se sperie până şi de vreo armă de-a celui ce l-a rănit, tot aşa şi dracii se speriau văzând numai poala hainelor lui. Unde sunt acum cei bogaţi cari cugetă lucruri mari bizuindu-se în bogăţia lor? Unde sunt cei ce-şi numără dregătoriile ce le au şi hainele cele preţioase? Toţi aceştia, asemuindu-se cu veşmintele lui Pavel, se vor vedea şi pe dânşii ca şi pe hainele lor deopotrivă cu tina şi cu noroiul cel puturos. Şi ce spun eu de haine şi de aurării? Dacă mi-ar da cineva puterea de a stăpâni lumea în­treagă, eu cu toate acestea aş crede o singură unghie de-a lui Pavel mai puter­nică decât acea împărăţie; aş preţui sărăcia lui înaintea oricărei dezmierdări, necinstea lui mai presus de orice slavă, golătatea lui înaintea oricărei bogăţii, lovirea şi pălmuirea acelui cap sfânt înaintea oricărei linişti, pietrele pe care le-a primit când a fost împroşcat, mai mult decât orice diademă împărătească.

Această cunună să o dorim, iubiţilor, şi dacă nu este acum prigoană asupra Creştinilor, să ne pregătim pe noi înşine intrând în luptă. Că nici el ni s-a arătat bărbat strălucit numai din prigoane, pentru care şi zicea: „Că îmi mun­cesc trupul” (I Cor 9,27), dar aceasta se poate câştiga şi fără de prigoane. Aiu­rea zice că îngrijirea trupului nu trebuie a o face spre plăcere. Şi iarăşi: „Având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea îndestulaţi să fim” (l Tim. 6, 8). La toate acestea nu este nevoie de prigoane. Tot el înţelepţea şi pe cei bogaţi, zi­când: „Cei ce vor să se îmbogăţească cad în ispită”, (1 Tim. 6, 9). Deci dacă şi noi ne nevoim aşa când intrăm în lupte, ne vom încununa, iar dacă nu sunt prigoane, vom lua mare plată pentru aceasta. Dacă însă noi ne îngrăşăm trupul şi vieţuim viaţă porcească, apoi chiar şi în timp de pace vom păcătui şi vom suferi ruşinea păcatului. Nu vezi împotriva cui este îndreptată lupta noastră?

Este îndreptată împotriva puterilor celor netrupeşti. Deci cum, dacă noi sun­tem trupuri, vom putea să ne apropiem de dânşii? Dacă cineva luptându-se cu un om, şi încă are nevoie de a se înfrâna în mâncări, dar mai vârtos când are a se lupta cu dracii! Când noi suntem stăpâniţi şi legaţi de grăsimea trupului şi de bogăţie, apoi cum vom putea stăpâni pe vrăjmaşul nostru? Legătură grea şi cătuşe este bogăţia, legătură grozavă pentru cei ce nu ştiu a o întrebuinţa cum se cade, tiran crud şi neomenos, care porunceşte totul spre vătămarea celor ce-i slujesc. Dar dacă am voi, am răsturna din scaun acest tiran, şi l-am face ca să meargă după noi, iar nu să ne poruncească. Şi cum s-ar putea face aceas­ta? Când noi vom împărţi bogăţia cu toţii îndeolaltă. Câtă vreme bogăţia se găseşte singură şi numai în stăpânirea unora, atunci întocmai ca şi un tâlhar de codru ea toate relele le pricinuieşte – dară când noi o punem la mijloc, atunci nu ne va mai stăpâni, căci noi cu toţii “o vom lega bine din toate părţile.

Şi acestea le spun nu fiindcă bogăţia ar fi un păcat prin sine însăşi, ci păcat este a nu o împărţi cu cei săraci şi a nu o întrebuinţa bine, fiindcă Dumnezeu nimic tiu a făcut rău, ci toate bune foarte. Astfel că şi averile sunt bune, dar numai dacă nu stăpânesc pe cei ce le au şi dacă se împrăştie spre a alina sără­cia aproapelui. Nici lumina nu este bună când nu împrăştie întunericul, ci încă îl mai prelungeşte, tot aşa nici bogăţia care, în să facă să piară sărăcia, ea dimpotrivă, o mai sporeşte. Cel ce se îmbogăţeşte [cu adevărat], nu caută ca să ia de la alţii, ci îngrijeşte de a veni în ajutorul altora; iară cel ce caută ca să ia de la alţii, nicidecum nu se îmbogăţeşte, ci el este cel sărac. Aşadar, nu ave­rile prin sine însele sunt un rău, ci rea este cugetarea omului care duce bogăţia la sărăcie. Astfel de oameni sunt mai ticăloşi decât săracii cari cerşesc pe la răspântiile drumurilor, cu traista în gât şi cu trupurile betegite. Nişte astfel de oameni îmbrăcaţi în haine strălucite de mătase sunt mai ticăloşi decât cei îm­brăcaţi în zdrenţe; cei ce se plimbă cu mândrie prin târg sunt mai vrednici de jale decât cei ce stau pe la răspântiile drumurilor sau intră prin ogrăzile oame­nilor, strigând şi cerând de pomană. Căci aceştia cel puţin laudă pe Dumnezeu şi grăiesc vorbe vrednice de milă şi izvorâte dintr-o înaltă filosofie, pentru care îi şi miluim, le întindem o mână de ajutor şi niciodată nu-i învinovăţim. Dar cei ce se îmbogăţesc rău, mormăie printre dinţi cuvinte de cruzime şi         ne­omenie, cuvinte de răpire şi de poftă satanicească, pentru care şi sunt de toţi urâţi şi huliţi. Căci, în adevăr, gândeşte-te bine: Ce se crede de toţi oamenii a fi urâcios şi necinstit? A cere de la cei bogaţi, sau de la cei săraci? Negreşit că a cere de la cei săraci. Şi tocmai aceasta fac bogaţii, căci nici că ar îndrăzni a se apropia de cei mai bogaţi decât ei, pe când cei săraci cer celor mai bogaţi. Săracul nu cere de la cel sărac, ci de la cel bogat – pe când bogatul sfâşie pe cel sărac. Şi iarăşi, ce este mai frumos, spune-mi, a lua de la cei ce dau de bu­năvoie şi cu mulţămire, sau a sili şi a supăra pe cei ce nu vor să dea? Negreşit că a nu supăra pe cei ce nu vor să dea. Dar cei bogaţi şi aceasta o fac, căci să­racul ia de la cel ce dă de bunăvoie şi cu mulţămire, pe când bogaţii iau de la cei ce nu vor să dea, ceea ce este dovada celei mai mari sărăcii. Că dacă n-ar primi cineva nici la un ospăţ să se ducă, când cel ce l-a chemat nu a ştiut să-şi arate mulţămirea către el, apoi cum să fie ceva bun a luă banii altuia cu sila? Pe câinii care latră, oare nu pentru aceea îi înconjurăm şi fugim de dânşii, că ne supără cu prea marea lor îndărătnicie? Aceasta fac şi cei bogaţi. Dar aceasta este purtarea cea mai necinstită, căci cel ce face totul spre a lua de la alţii, pentru ce nu s-ar face şi de râs ameninţând cu frica pe alţii? De altfel, şi de câini temându-ne, de multe ori azvârlim de la noi ceea ce avem în mâini. Şi iarăşi, ce poate fi mai necinstit, spune-mi, a cere cineva de pomană fiind îm­brăcat în zdrenţe, sau în haine de mătase? Când cineva este bogat şi îngrijeşte de nişte bătrâni săraci pentru a le lua avutul, deşi sunt poate şi copii la mijloc, apoi atunci de ce iertare poate fi vrednic?

Dar dacă poate voiţi, apoi să cercetăm chiar şi cuvintele pe care le spun bo­gaţii aceştia, şi pe care le spun săracii. Deci ce spune săracul? Că cel ce dă mi­lostenie nu slăbeşte niciodată cu facerea ei, căci el ştie că dă din ale lui Dum­nezeu, că Dumnezeu este iubitor de oameni şi că va înapoia mai mari decât cele date. Dar toate aceste vorbe sunt izvorâte din cea mai înaltă filosofic; sunt cuvinte de îndemnare spre virtute. Prin aceste cuvinte el te îndeamnă a avea privirea îndreptată către stăpânul a toate şi-ţi şterge frica de sărăcia vii­toare – şi, în sfârşit, multă învăţătură ar putea găsi cineva în cuvintele săraci­lor. Dar vorbele bogaţilor care anume sunt? Sunt vorbele porcilor, şi ale câ­nilor, şi ale lupilor, şi ale altor fiare sălbatice! Vorbele unora sunt de mese şi de bucate, de mâncăruri drese cu mirodenii, de vinuri alese, de miresme, de haine şi, în sfârşit, de toate celelalte îmbuibări. Alţii vorbesc de dobânzi şi împrumuturi, plăsmuind înscrisuri şi fluturându-le în vânt încărcate cu datorii de nesuferit, a cărora stăpânire o au de la părinţi şi de la străbuni, şi în puterea cărora unuia îi ia casa, altuia ţarina, altuia robul sau celelalte ale lui. Ce ar pu­tea spune cineva de acele testamente scrise cu sânge în loc de cerneală? Căci sau punând de faţă vreo primejdie , sau fermecându-i cu niscaiva făgă­duinţe mici, aceşti lupi au înşelat pe cei ce aveau ceva câştigat, dezbrăcându-i şi lăsându-i pieritori de foame, iar ei intrând prin furtişag în avutul lor. Toate acestea însă nu întrec oare până şi furia şi sălbăticia fiarelor din codru?

Pentru aceea vă rog ca să fugim de astfel de bogăţie care este încărcată cu omoruri, să câştigăm bogăţia cea duhovnicească şi să căutăm averile cele din ceruri, căci cei ce au nişte astfel de averi sunt cu adevărat bogaţi, sunt cu ade­vărat cuprinşi, bucurându-se şi de bunătăţile de aici, şi de cele viitoare. Cel ce voieşte a fi sărac, după cuvântul lui Dumnezeu, are deschise casele tuturor, căci celui ce nu are nimic, tot după cuvântul lui Dumnezeu, fiecare îi va da din ale sale, pe când cel ce voieşte a stăpâni cu nedreptate chiar cele mici, sin­gur a închis uşile tuturor. Deci pentru ca să ne bucurăm şi de bunătăţile de aici, şi de cele de acolo, să preferăm bogăţia cea nemutată şi nepieritoare, ave­rile cele nemuritoare. Cărora fie ca toţi să ne învrednicim, cu harul şi cu iubi­rea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine slava, stăpâ­nirea şi cinstea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.


[1] Prostire (pi. prostiri): cearşaf, pânzătură.

„Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei Întâi către Corinteni”

Sf. Ioan Hrisostom

Editura Sofia, Bucureşti, 2005

Sursa: www.ioanguradeaur.ro

  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.