Acasă > Predici > Sf. Ioan Hrisostom: COMENTARIU LA APOSTOLUL DIN DUMINICA A VIII-A DUPĂ RUSALII

Sf. Ioan Hrisostom: COMENTARIU LA APOSTOLUL DIN DUMINICA A VIII-A DUPĂ RUSALII

Sf. Ioan Hrisostom: COMENTARIU LA APOSTOLUL DIN DUMINICA A VIII-A DUPĂ RUSALII

 Apostolul: I Cor. 1, 10-17

10. Vă îndemn, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să vorbiţi la fel şi să nu fie dezbinări între voi; ci să fiţi cu totul uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere.
11. Căci, fraţii mei, despre voi, prin cei din casa lui Hloe mi-a venit ştire că la voi sunt certuri;
12. Şi spun aceasta, că fiecare dintre voi zice: Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt al lui Chefa, iar eu sunt al lui Hristos!
13. Oare s-a împărţit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau fost-aţi botezaţi în numele lui Pavel?
14. Mulţumesc lui Dumnezeu că pe nici unul din voi n-am botezat, decât pe Crispus şi pe Gaius,
15. Ca să nu zică cineva că aţi fost botezaţi în numele meu.
16. Am botezat şi casa lui Ştefana; afară de aceştia nu ştiu să mai fi botezat pe altcineva.
17. Căci Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos.

 

Dacă noi ne vom îngriji de a avea o viaţă neprihănită, vom putea atrage şi pe Elini la creştinism

Tu însă dovedeşte-mi că Petru a fost învăţat sau că Pavel a fost un mare cărturar. Dar nu vei putea, fiindcă amândoi au fost bărbaţi simpli, amândoi ne-cărturari. Deci, după cum Hristos a zis la urmă ucenicilor săi, cărora le arătase puterea sa în Palestina mai întâi, „Când v-am trimis pe voi fără pungă, şi fără de traistă, şi fără de încălţăminte, avut-aţi lipsă de ceva?” (Lc. 22, 35), iar atunci când i-a trimis în lumea întreagă, le-a dat voie ca să ia cu dânşii şi pun­gă, şi traistă, şi încălţăminte, tot aşa şi aici. Căci ceea ce se caută este a se ară­ta puterea lui Hristos, astfel încât înţelepciunea lumii să nu poată scoate pe cei ce s-au apropiat prin credinţă. Când deci Elinii învinovăţesc pe ucenici că au fost oameni simpli şi necărturari, apoi noi atunci mai mult să-i învinuim chiar şi decât dânşii. Să nu zică cineva că Pavel a fost înţelept, ci lăudând pe acei bărbaţi mari şi admiraţi de dânşii pentru înţelepciunea şi meşteşugul ritoricesc, noi să zicem că cei dintre noi au fost cu toţii oameni simpli şi necărturari. Prin aceasta nu puţin îi vom doborî, şi astfel biruinţa noastră va fi strălu­cită. Acestea le-am spus pentru că am auzit pe un Creştin vorbind cu un Elin lucruri de râs şi în toiul vorbirii fiecare dintre dânşii înlăturând cele ale lor. Ceea ce trebuia să spună Creştinul, aceea spunea Elinul, şi ceea ce trebuia să spună Elinul aceea spunea Creştinul. Fiind vorba despre Pavel şi Platon, Eli­nul încerca să dovedească că Pavel a fost prost şi necărturar, pe când Creşti­nul, în simplitatea lui, încerca să dovedească că Pavel a fost mai învăţat decât Platon. Astfel că biruinţa a fost de partea Elinului, căci cuvântul lui a stăpâ­nit. Intr-adevăr, dacă Pavel ar fi fost mai învăţat decât Platon, apoi atunci mulţi ar putea zice cu drept cuvânt că el a covârşit nu prin har, ci prin puterea şi prin măiestria cuvântului. Aşa că cele vorbite de Creştinul acela au fost în folosul Elinului, iar cele spuse de Elin erau în folosul Creştinului. Dacă Pa­vel a fost necărturar, după cum zicea Elinul, şi cu toate acestea el a stăpânit şi a fost mai mare decât Platon, apoi fireşte că biruinţa este strălucită, fiindcă acest necărturar a încredinţat pe toţi ucenicii lui şi i-a tras către dânsul. De aici dar se vădeşte că propovăduirea Evangheliei s-a făcut nu întru înţelepciunea omenească, sau după cum zice el aici: „nu întru înţelepciunea cuvântului”, ci întru harul lui Dumnezeu.

 

Deci ca nu cumva să pătimim de acestea, să nu ne facem singuri de râs vorbind astfel cu Elinii, fiindcă lupta este îndreptată chiar împotriva noastră, ci să învinuim pe apostoli de neînvăţătură, fiindcă o astfel de învinuire este laudă pentru dânşii. Când Elinii zic că apostolii au fost oameni proşti, noi atunci să adăogăm că au fost necărturari, fără ştiinţă, săraci, oameni de rând, nepricepuţi şi neînsemnaţi. Acestea nu sunt spre hula apostolilor, ci spre slava lor, dacă astfel fiind ei, s-au arătat mult mai străluciţi decât întreaga lume. Aceşti proşti şi necărturari s-au luptat vitejeşte cu puternicii şi cu înţelepţii, cu tiranii şi cu toţi cei ce se făleau în bogăţii, slavă şi în toate cele omeneşti. De aici se învederează că mare este puterea crucii şi că toate acestea s-au făcut nu prin putere omenească, căci toate cele petrecute nu au fost după fire, ci mai presus de fire. Şi când se face ceva mai presus de fire, fiind totodată bun şi folositor pentru om, atunci este cu totul învederat că ceea ce se face vine prin puterea şi lucrarea Proniei. Gândeşte bine: pescarul, făcătorul de corturi, vameşul, prostul, necărturarul, toţi aceştia venind din Palestina, ţara aceea în­depărtată, au izgonit, aşa-zicând, din propriile lor credinţi pe filosofi, pe ritori, pe cei stăpâni pe cuvânt, şi pe toţi aceştia i-au stăpânit într-un timp scurt, având a se lupta cu multe primejdii, căci năvăliseră asupra lor popoarele, îm­păraţii (ba chiar însăşi firea parcă se lupta împotriva lor), obiceiurile cele în­vechite, dracii înarmaţi, diavolul tulburat şi punând în mişcare totul, pe împă­raţi, pe stăpânitori, pe neamuri, pe barbari, pe Elini, pe filosofi, pe ritori, pe sofişti, pe logografi, punând în mişcare legile, tribunalele, pedepsele cele de tot felul, miile de morţi şi feluritele cazne – şi cu toate acestea, iată că totul se răsturna, totul se dădea la o parte când apostolii grăiau, întocmai ca şi praful cel uşor şi mărunt care nu poate să se împotrivească vânturilor celor puternice.

Deci să ne învăţăm cum trebuie să stăm de vorbă cu Elinii, ca să nu fim ca vitele şi dobitoacele ce pasc pe câmp, ci să fim pregătiţi de nădejdea ce o avem în noi. Să rumegăm în noi acest fapt de căpetenie, care nu este mic şi de puţină însemnătate, şi să le spunem totdeauna: Cum s-a putut ca cei slabi şi neputincioşi să covârşească pe cei tari? Cum s-a putut ca cei doisprezece să cucerească lumea întreagă, folosindu-se nu de aceleaşi arme, ci fără nici o armă luptându-se cu cei înarmaţi? Căci, spune-mi: Dacă doisprezece bărbaţi, fără nici o pricepere în meşteşugul războinic, s-ar arunca într-un şir nemărgi­nit de ostaşi înarmaţi până-n dinţi şi dacă cei doisprezece ar fi lipsiţi nu numai de arme, ci încă şi slabi cu trupul, şi cu toate acestea chiar de li s-ar arunca din rândul oştirii mii de săgeţi, ei n-ar pătimi nimic, şi deşi ar avea în trupurile lor înfipte toate săgeţile, ei n-ar suferi nici o vătămare, şi la urmă ar învinge şi ar zdrobi cu desăvârşire întreaga oaste, fără ca dânşii să se folosească de arme, ci apărându-se numai cu mâinile, şi pe unii i-ar sfâşia, iar pe alţii i-ar lua în ro­bie, fără ca vreunul din ei să fi căpătat vreo rană – oare ar putea zice cineva că ceea ce s-a petrecut aici a fost ceva omenesc? Cu toate că biruinţa apostolilor a fost cu mult mai minunată decât a acestora, fiindcă dacă pare lucru minunat a nu fi cineva străpuns de săgeţi, deşi este gol şi dezarmat, apoi cu mult mai minunat este să vezi pe pescar, pe prost şi necărturar covârşind pe cel învăţat şi plin de toată ştiinţa omenească, să-l vezi că poartă cu sine o aşa de mare is­cusinţă, încât să nu poată fi împiedicat în drumul său nici de nimicnicia lui, nici de sărăcie, nici de primejdii, nici de obiceiurile ce le avea mai înainte, nici de asprimea cea mare a poruncilor ce se dau împotriva lui, nici de miile de morţi ce-i stau în faţă, nici de vrednicia celor ce înşelau pe alţii şi nici de mul­ţimea celor înşelaţi!

Deci astfel îi vom putea răpune pe Elini şi astfel ne vom putea lupta cu dânşii, iar mai înainte de vorbe să-i uimim cu viaţa. Aceasta este lupta cea mare, acesta este silogismul cel necontrazis, vreau să zic dovada prin fapte. Oricât de multe am filosofa noi prin vorbe, nu vom putea avea nici un folos dacă nu vom arăta acelora o viaţă mai bună decât a lor, căci ei nu iau seama la cele vorbite, ci cercetează cu cea mai mare băgare de seamă faptele pe care le facem, şi-ţi zic: «Tu cel întâi încredinţează-te şi fă cele ce grăieşti, şi după aceea sfătuieşte şi pe alţii. De mi-ai vorbi de mii de bunătăţi din viaţa viitoare, însă în faptele tale mi-ai arăta ca şi cum n-ar exista acele bunătăţi, fiind cu totul alipit de cele de aici, apoi atunci faptele tale îmi sunt mai de crezut decât vorbele. Când te văd pe tine răpind cele ale altora, bocindu-te fără măsură pentru cei încetaţi din viaţă şi făcând multe alte rele, cum am să te cred că va fi înviere?» Şi chiar de nu ar grăi aşa, totuşi vor cugeta aşa, şi în cugetele lor îţi vor pune aceste întrebări.

Aceasta este ceea ce împiedică pe necredincioşi de a se face Creştini. Deci să-i atragem prin viaţa noastră. Mulţi bărbaţi simpli şi proşti, în chipul acesta au uimit cugetele filosofilor, căci prin faptele lor au arătat o mai mare filosofie decât aceia; căci din viaţa şi din faptele lor iese un glas mai puternic şi mai strălucit decât orice trâmbiţă. Purtarea deci şi viaţa curată este mai puternică decât limba celor mai străluciţi ritori. Când eu spun, de pildă, că nu trebuie a duşmăni pe altul şi uneltesc mii de rele împotriva Elinului, cum voi putea să-l atrag prin vorbe, când prin fapte eu l-am depărtat?

Deci numai prin purtarea şi viaţa noastră vom putea să-i vânăm şi să clă­dim Biserica lui Hristos prin sufletele lor; această bogăţie deci să o strângem. Nimic nu este de acelaşi preţ ca sufletul omului, nici chiar lumea întreagă.

Aşa că, chiar de ai da săracilor mii de averi, totuşi nimic n-ai făcut dacă n-ai întors la credinţă măcar un suflet omenesc. „Cel ce va osebi ce este de cinste de cel ce nu este de cinste, ca gura mea va fi”, zice (Ier. 15, 19). Fireşte că este un mare bun a milui pe cei săraci, însă nu atât de mare ca a izbăvi pe ci­neva de amăgire. Cel ce face aşa se aseamănă cu Pavel şi cu Petru. Chiar de nu ai încredinţa astăzi pe nimeni, mâine vei încredinţa; şi dacă n-ai încredinţa niciodată, totuşi vei avea plata întreagă. Chiar de nu ai încredinţa pe toţi, to­tuşi din cei mulţi vei încredinţa câţiva, fiindcă nici apostolii n-au încredinţat pe toţi oamenii şi cu toate acestea, fiindcă vorbeau către toţi, au luat plata în­treagă. Dumnezeu a rânduit ca să se dea cununile nu după suma izbânzilor să­vârşite, ci după buna voire a celor ce le săvârşesc. De ai da numai doi oboli, el totuşi primeşte, şi ceea ce a făcut cu văduva cea din Evanghelie, aceea va face şi cu cei ce învaţă pe alţii. Deci dacă nu poţi izbăvi întreaga lume, nu dispreţui pe cei puţini, şi nici pentru dorinţa celor mari să te depărtezi de cei mici. De nu vei putea încredinţa o sută, îngrijeşte-te măcar de zece, şi dacă nici pe cei zece nu-i vei putea întoarce la credinţă, să nu dispreţuieşti nici pe cei cinci; iar de nu vei putea nici pe aceştia cinci, nu trece cu vederea nici pe cel unul sin­gur. Şi de cumva nu vei putea nici pe unul, nu te deznădăjdui nici atunci şi nici să conteneşti a-ţi face datoria. Nu vezi ce se petrece în negoţ, unde negu­ţătorii nu fac schimb numai cu aur, ci şi cu argint? Când noi nu dispreţuim ni­ciodată pe cele mici, atunci şi pe cele mari le vom câştiga; iar de vom trece cu vederea pe cele mici, apoi nici pe cele mari nu le vom avea uşor. Astfel se face cineva bogat, când adună la un loc şi mici, şi mari. Astfel să facem şi noi, ca îmbogăţindu-ne în toate să ne învrednicim a câştiga împărăţia Cerurilor, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cu­vine slava, stăpânirea şi cinstea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

„Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei Întâi către Corinteni „

Sf. Ioan Hrisostom

Editura Sofia, Bucureşti, 2005

Sursa: www.ioanguradeaur.ro

Categories: Predici Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.