Acasă > ORTODOXIE, Predici > Sf. Nicolae Velimirovici – Duminica I după Rusalii

Sf. Nicolae Velimirovici – Duminica I după Rusalii

DUMINICA ÎNTÂIA DUPĂ RUSALII

Evanghelia urmării lui Hristos

Trimite un
gospodar argatul la oi fără merinde ?

Trimite un tată
la câmp pe fiul său fără plug si fără boi ?

Trimite un comandant de oşti soldatul în bătălie fără arme ?

Nu.

Nici Dumnezeu nu
trimite pe slujitorii Săi, pe fiii Săi, pe ostenii Săi în lumea aceasta, fără
hrană, fără unelte şi fără arme. Nu sunt oamenii mai prevăzători si mai
milostivi decât Dumnezeu — nici pe departe ! Aşadar, de vreme ce oamenii au
grijă să-i înzestreze pe ai lor cu tot ce le trebuie, cu atât mai mult are
grijă Dumnezeu de următorii Săi!

Dumnezeu îşi
revarsă din plin harul asupra celor ce fac lucrul Lui; mărturie ne stau Sfinţii
Apostoli. Doisprezece oameni întru totul simpli, si ca obârşie si ca stare,
lipsiţi de orice avere, vază si putere lumească, au ieşit din casa si din
rudenia lor si au pornit să străbată lumea ducând Evanghelia lui Hristos: iată
un lucru cu de¬săvârşire nou, cu desăvârşire potrivnic a tot ceea ce, până
atunci, socotise lumea a fi bun si vrednic de dorit!

Nu poate fi
înţeles acest lucru decât prin ajutorul lui Dumnezeu, prin împreună-lucrarea
lui Dumnezeu, prin harul lui Dumnezeu. Cutezanţa de a sta împotriva mincinoasei
învăţături a învăţaţilor acestei lumi, împo¬triva trecătoarei bogăţii a
bogaţilor acestei lumi, împotriva puterii întunecate a puternicilor acestei
lumi, ar fi avut-o oare nişte pes¬cari de rând, dacă nu i-ar fi hrănit Dumnezeu
cu înţelepciunea Sa, dacă nu i-ar fi întărit Dumnezeu cu puterea Sa, dacă nu
i-ar fi înar-mat Dumnezeu cu armele Sale ?

Ar fi avut ei
îndrăzneala de-a în¬dura chinuri neînchipuite, umilinţe negrăite, bătăi,
naufragii, lan-ţuri, închisoare, batjocură, foame, pietre, vânturare de la un
capăt la altul al lumii, aruncare la fiare sălbatice, biciuire, răstignire? Fără
îndoială că aceşti doisprezece bărbaţi trebuie să fi primit un ajutor nebiruit,
o hrană neobişnuită, o armă nevăzută vrăjmaşului (cf. II Corinteni 10, 4).

Zguduind o lume
întreagă cu nemaipomenita propovăduire a lui Hristos înviat, a lui Dumnezeu
care S-a descoperit oamenilor în trup şi apoi iarăşi S-a înălţat în cereasca-I
împărăţie, ei au semănat sămânţa unei credinţe noi, a unei vieţi noi, a unei
zidiri noi.

Astfel au ieşit
din lume; şi atunci abia s-a aprins lumea de focul seminţei semănate de ei, de
focul cuvintelor rostite de ei, de focul urmelor lăsate de ei.

Popoare care
i-au prigonit s-au risipit de pe faţa pă¬mântului; împărăţii ce le-au stat
împotrivă s-au prăbuşit în ţărână; case ce nu i-au primit au căzut în ruină; puternici
ai lumii care i-au pus la chinuri s-au acoperit de ruşine şi au pierit jalnic. Iar
sămânţa aruncată de ei a răsărit şi a dat în floare; din sângele lor a crescut
Biserica, ridicându-se pe dărâmăturile mincinoaselor lucruri ieşite din mâini
omeneşti sălbatice.

Cei ce i-au
primit s-au înălţat; cei ce i-au crezut şi i-au urmat s-au mântuit. O, cu câtă
îmbelsugare ii hrăneşte Domnul pe slujitorii Săi! Cum îi înzestrează pe fiii
Săi cei credincioşi! Cât de desăvârşit îi întrarmează pe soldaţii Săi!

Domnul întâi îi
înzestrează si îi înarmează pe următorii Lui şi abia după aceea îi scoate la
lucru şi la luptă. Hristos a arătat aceasta în vremea vieţii Sale pământeşti
iar istoria Bisericii după Pogorea Duhului Sfânt a dovedit-o cu prisosinţă.

Evanghelia spune
Hristos i-a chemat pe toţi ucenicii Săi si „le-a dat putere asupra duhrilor
necurate, ca să le scoată si să tămăduiască orice boală si orice ne¬putinţă
„(Matei 10,1). Apoi le-a spus să meargă si să vestească venirea împărăţiei
cerurilor, adăugând: „Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi,
curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi”
(10, 8).

Aşadar le-a dat
întâi putere, apoi i-a trimis sa lucreze. Pentru o asemenea uriaşă lucrare, era
nevoie de o putere uriaşă. Iar că într-adevăr au primit această putere, se vede
din cuvintele Mântuitorului: „în dar aţi luat”.

Iar mai departe,
ca să le arate apostolilor cât de mare si de nebiruită este puterea aceasta
care va fi cu ei mereu, Domnul le-a poruncit să meargă la lucrul lor fară nici
o grijă, fără să ducă aur sau argint sau merinde, sau două haine, sau traistă,
sau încălţări; să nu se mâhnească unde nu vor fi primiţi, să nu se gândească
mai dinainte ce vor răspunde în faţa prigonitorilor.

După ce le-a dat
puterea de care aveau nevoie si după ce i-a în¬credinţat că acea putere le este
lor destul întru toate, abia atunci le-a vorbit Hristos pe faţă despre
necazurile si durerile ce îi aşteaptă: „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi
în mijlocul lupilor” (10,16). Şi îndată i-a îmbărbătat: Nu vă temeţi! „La voi
însă si perii capului, toţi sunt număraţi” (10, 30).

Poartă Dumnezeu
de grijă vrăbiilor, şi n-o să poarte de grijă vouă ? şi termină Domnul spunând
hotărâtoarele cuvinte ce alcătuiesc Evanghelia zilei de astăzi si care arată la
ce au să se aştepte cei ce folosesc bine puterea dată lor de Dumnezeu, şi
dimpotrivă, ce îi aşteaptă pe cei ce nu folosesc această putere, sau o folosesc
rău.

„Oricine va
mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şiEu pentru el înaintea
Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea
oamenilor si Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatalui Meu, Care este în ceruri”,
întâi răsplata pentru luptătorii drepţi si credincioşi, cei care îndură cu
răbdare, apoi pedeapsa pentru cei slabi şi laşi, care şovăie, dau înapoi şi se
predau vrăjmaşului.

Poate om să
primească răsplată mai mare decât să fie recunoscut de Insuşi Domnul Iisus
Hristos în împărăţia cerurilor, înaintea Tatălui Ceresc si înaintea oştirilor
îngereşti fără de număr, drept al Său ? Decât să fie scris de El în Cartea
Vieţii ? Decât să fie încoronat de El cu negrăită slavă şi aşezat la dreapta
Lui în nemuritoare adunare din ceruri ?

Si poate să fie
mai mare pedeapsă pentru un om decât ca Insuşi Iisus Hristos Domnul să se
lepede de el, să-i spună înaintea a toţi îngerii si a toate neamurile laolaltă
şi în fata Tatălui Său din ceruri: „Nu te cunosc; nu eşti al Meu; nu eşti scris
în Cartea vieţii. Pleacă !” Iar că mărturisirea deschisă şi chemarea numelui
Domnului Iisus Hristos este absolut esenţială, aşa cum este si credinţa în El,
se vede limpede din cuvintele Apostolului Pavel: „De vei mărturisi cu gura ta
că Iisus este Domnul şi crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din
morţi, te vei mântui” (Romani 10,? 9).

Inseamnă că
trebuie să-L mărturisim pe Hristos cu trup şi suflet, pentru că omul este făcut
din trup si suflet; omul întreg trebu¬ie să-L mărturisească pe Cel care a venit
să-l mântuiască întreg.

„Cel ce iubeşte
pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce
iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”.

Aceste stranii
cuvinte nu pot fi rostite decât de cineva care are mai multă grijă de viaţa
noastră decât înşişi tatăl si mama care ne-au născut. Doar cineva care ne iubeşte mai mult decât ne iubesc ei poate îndrăzni să
spună una ca asta. Cineva care îi iubeşte pe copiii noştri mai mult decât
suntem noi înşine în stare să-i iubim.

Tatăl şi mama
ne-au născut numai pentru viata aceasta trecătoare, pe când Acela ne dă naştere
întru viaţa veşnică. Părinţii ne nasc spre durere şi umilinţă, Acela spre
veşnică bucurie şi sla¬vă. Părinţii noştri, ca să ne dea ceva, de la El iau. Ei
ne pregătesc mâncare, El ne dă suflarea vieţii. Ce-i mai de trebuinţă ? Mâncarea
sau răsuflarea ? Părinţii ne fac îmbrăcăminte, iar El ne-a dat inima.

Ce-i mai de
seamă: haina sau inima ? El este Cel care ne-a adus pe lume; tatăl şi mama sunt
doar poarta prin care ne-a adus. Cine face mai mult pentru noi ? Cel care ne
aduce într-o casă ori uşa pe care intrăm ?

Domnul, fireşte,
nu înlătură dragostea pe care o datorăm părin¬ţilor şi tuturor celor de aproape
ai noştri; doar El Insuşi ne-a po¬runcit această dragoste! El Insuşi Si-a
arătat dragostea pentru Sfânta Lui mamă, chiar pe Cruce fiind, când a
încredinţat-o uceni¬cului iubit, spre a-i fi Ioan fiu în locul Său. Aici însă
Hristos vor¬beşte pentru vremurile de prigoană şi suferinţe ce îi aşteaptă pe
apostolii Săi.

Tatăl şi mama se
vor înfricoşa; fiul si fiica se vor înfricoşa. „Leapădă-te de Hristos”, îi vor
spune, „rămâi cu noi, nu pleca de acasă ! Fii ca toată lumea, lasă credinţa
asta nouă, care te ia de la noi şi te duce poate la moarte ! Ce-o să ne facem noi atunci ? Or sa ne bată, or să ne chinuiască, or să ne
lase să răbdăm de foame, poate chiar or să ne ucidă. Pentru asta te-am născut
noi”, vor spune mama şi tata, „ca să pătimim din cauza ta acum, la bătrâne¬te”.

Fiul si fiica
îţi vor cere socoteală că i-ai născut ca să ajungă de batjocură, ca să fie
dispreţuiţi, prigoniţi şi chiar ucişi, până la ur¬la. „Lasă pe Hristos, stai cu
noi, să trăim cu toţii în pace.” In astfel de clipe hotărâtoare, ucenicul
trebuie să aleagă.

Hristos sau
părintii?

Hristos sau
copiii ?

De hotărârea
aceasta depinde întreaga lui veşnicie, şi nu numai a lui, ci şi a rudelor lui.

Nu este alegere
mai dureroasă decât aceasta!

Si n-o poţi lua
acum pe un drum, si maine pe altul. Nu poţi să-ţi rupi inima în două; trebuie
s-o pui întreagă ori pe un talger, ori pe celălalt.

Dacă te închini
lui Hristos, îi scapi si pe ai tăi si te scapi şi pe tine.

Dacă te închini
tatălui, sau mamei, sau fiului, sau fiicei tale, e lucru sigur că ai să-i
pierzi şi ei si pe tine. Pentru că oricine tăgăduieşte pe Hristos în faţa
lumii, il va tăgădui si pe el Hristos la înfricoşata Judecată în faţa Tatălui
Ceresc şi a armiilor de îngeri şi sfinţi.

[Sfântul Isidor
Pelusiotul i-a scris lui Filotei, care suferea pentru ca ea nu izbutise să
intre în înalta societate după care tânjea: „Slava în viaţa aceasta e mai
neînsemnată decât pânza de păianjen, mai deşarta ca visul; ridică-ti aşadar
mintea spre ceea ce are mai mare însemnătate, şi se va linişti mâhnitul tău
suflet. Cine umblă după două slăviri, nu dobândeşte nici una. Le poate însă
dobândi pe amândouă, dacă pe una singură o caută, si anume pe cea cerească. Aşadar,
dacă voieşti cinstire, caut-o pe cea dumnezeiască, din cer, de unde poate sa-ţi
vină apoi şi cea de pe pământ.” (Scrisoarea V, p. 152)]

Domnul le-a spus
pe faţa apostolilor că este grea clipa hotărârii. Si a adăugat: „Duşmanii
omului, casnicii lui”.

Adică: familia,
care mai mult decât oricine altcineva pe lume, va vrea să-l oprească pe
ucenicul lui Hristos de la urmarea Lui şi, mai mult decât oricine altcineva pe lume,
îl va osândi pentru că urmează lui Hristos.

Cu adevarat, nu
vrăjmaşii ne leagă pe noi de lumea aceasta, ci cei pe care-i iubim; nu
străinii, ci ai noştri.

Ca să facă mai
uşoară clipa despărţi¬ţii, şi ca să despovăreze cugetul celor ce lasă pentru El
casa lor, Domnul le spune dinainte să fie fără nici o grijă, cum sunt vrăbiile.

Să nu se
îngrijoreze cei ce-L urmează pe El despre cine îi va hrănii şi-i va îmbrăca în
lipsa lor pe cei dragi. Aceştia vor fi îmbrăcaţi şi hrăniţi de Cel ce hrăneşte
si îmbracă şi păsările cerului. Nici o vrabie nu cade la pământ fără ştirea şi
fără voia cerescului nostru Tata. „La voi însă”, şi la ai voştri, „si perii
capului, toţi sunt număraţi”.

Lăsa-ţi-i
aşadar, şi urmaţi-Mi Mie. Chiar şi fiind lângă ei, nu voi, ci Dumnezeu le
poartă de grijă. Le va purta mai departe de grijă şi în lipsa voastră.

Insă „tată si
mamă, fii şi fiice” au aici un înţeles ascuns. Prin „tată” şi „mamă” se înţeleg
deasemenea şi învăţătorii si îndrumătorii noştri care, prin învăţătura lor
mincinoasă, izvodesc în noi un duh potrivnic lui Hristos şi Evangheliei. Aceştia
ne învaţă înţelepciunea pământului, cea care slujeşte mai mult trupul decât
sufletul, cea care ne desparte de Hristos şi ne robeşte lumii.

Câtă vreme nu Il
cunoaştem pe Hristos, ne uităm la aceşti îndrumători ai noştri ca la nişte
idoli; şi, fie că-i ascultăm prin viu grai, fie că le citim cărţile, le dăm
dragostea noastră, cinstirea noastră, respectul nostru; ne închinăm lor în
adâncul inimii. Iar cine îi iubeşte pe ei mai mult decât pe
Hristos nu este vrednic de Hristos.

Prin „fii” şi
„fiice” avem să înţelegem, după înţelesul dinlăuntru, faptele noastre,
lucrurile noastre, cărţile noastre, într-un cuvânt, tot ceea ce cu mândrie
soco¬tim a fi rodul minţii sau al mâinilor noastre, în aceste produse ale
noastre stă toată inima nostră, dragostea noastră, fala noastră. Dar ce sunt
toate aceste lucruri pe lângă Hristos ? Zdrenţe de fum în faţa soarelui! Pulbere
a vremii lângă marmura veşniciei! Cine le iu¬beşte pe ele mai mult decât pe
Hristos nu este vrednic de Hristos.

A spus mai
departe Domnul: „Şi cel ce nu-şi ia crucea si nu-Mi ur¬mează Mie nu este
vrednic de Mine”.

Prin „cruce”,
trebuie să înţelegem mai întâi ceea ce ne înfăţişează cuvintele dinainte:
despărţirea de tată şi de mamă, de fiu şi de fiică, de rude, de prieteni şi de
învaţători, şi de toate lucrurile noastre. Crucea e suferinţă. Despărţirea
doare.

Prin „cruce”
trebuie, deasemenea, să înţelegem toate chinurile şi durerile pe care are să le
întâmpine în drumul său cel ce-L urmea¬ză pe Hristos.

Dragostea
adevărată are nevoie de jertfă ca să se aprindă şi mai tare; bolnavul are
nevoie de o doctorie amară ca sa se facă bine.

Nimeni nu
urmează lui Hristos fără să întâmpine în calea sa suferinţe, chinuri, agonie —
şi crucea fiecăruia este altfel. De aceea spune Domnul
că fiecare trebuie să îşi ia crucea sa.

Incă mai trebuie
să înţelegem prin cruce nu numai chinul şi du-le ce se abat din afară asupra
omului, ci şi chinul si durerea pe care le încearcă omul când se desparte de
sine însuşi: de omul său cel vechi, de obiceiurile sale păcătoase, de patimile
sale, de trupul sau.

Aceasta este una
din crucile cele mai grele, şi nu poate fi purtată fără ajutorul lui Dumnezeu
si fără mare dragoste de Hristos. Dar este o cruce care trebuie luată cu orice
preţ pe umeri. Pentru că zice Domnul puţin mai departe: „Cine ţine la viaţa lui
o va pierde, iar cine-şi pierde viaţa lui pentru Mine o va găsi” (Matei 10,
39).

Adică: cine-şi
ţine cu îndârjire sufletul său cel vechi, pângărit de păcate si sleit de patimi,
negreşit îl va pierde, pentru că nimic necurat nu poate intra înaintea feţei
lui Dumnezeu. Iar cine îşi pierde sufletul cel vechi, care se leapădă de el si
îl taie de la sine pentru Hristos – pentru naşterea sa cea nouă, pentru
înnoirea sa, pentru omul cel nou şi pentru sufletul cel nou — îl va afla; va
afla acest suflet nou, de o sută de ori mai strălucitor şi mai bogat decât cel
vechi.

Si tot astfel,
cel care renunţă la tatăl sau la mama sa pământească, sau la surori sau la
fraţi, sau la soţie sau la copii, însutit va primi.

Prin „cruce” mai
trebuie, în sfârşit, să înţelegem nepreţuita şi de-viaţă-dătătoare Crucea lui
Hristos. Nu lăsăm deoparte o cruce pămantească, o suferinţă, ca să o schimbăm
cu alta asemănătoare. Luăm Crucea lui Hristos: necazuri, durere, suferinţă,
pentru curătarea de păcat, pentru înnoirea sufletelor noastre, pentru viaţa
veşnică.

Este ceea ce
spune Apostolul Pavel despre Crucea Mântuitorului: „Iar mie, să nu-mi fie a mă
lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea
este răstignită pentru mine, şi eu intru lume” (Galateni 6, 14).

Pentru
purtătorul de Crucea lui Hristos, lumea a murit, şi el a murit lumii; a murit
lumii şi e viu în Dumnezeu. Nu-i de mirare că
această cruce le este unora sminteală iar altora nebunie (cf. Corinteni 1, 23).

Oamenii cu
suflete vechi, pacătoşite, înrobiţi lumii şi patimilor, nu înţeleg alt fel de
suferinţă decât cea aducătoare de oarecare câştig: înduri câte ceva pentru
avere, sănătate, glorie. Iar Crucea lui Hristos înseamnă suferinţă purtată
pentru sănătatea si averea sufletului, întru slava lui Hristos, Impăratul unei
Impărăţii noi şi singura dragoste a celor ce-L mărturisesc pe El.

„Atunci Petru,
răspunzând, I-a zis: Iată noi am lăsat toate si Ţi-am urmat Ţie. Ce oare va fi
nouă ? „Apostolul Petru a pus această întrebare în vremea când Domnul sfătuia pe
tânărul bogat, care căuta viata veşnică, să meargă să-si vândă averile, să le
dea la săraci, si să vina apoi să-I urmeze Lui, iar tânărul se întristase,
„pentru că avea avuţii multe” (Matei 19, 22). Atunci a întrebat Petru cele de
mai sus, iar Biserica a aşezat întrebarea lui laolaltă cu prima parte a
Evanghelii de astăzi, pentru strânsa lor legătură duhovnicească. Sfântul Petru
a întrebat, în numele tuturor apostolilor, ce se va întâmpla cu ei. Lăsaseră
totul: casă, familie, îndeletniciri — ca să vină după Hristos.

„Iar Iisus le-a
zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când
Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea si voi pe douăsprezece
tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”.

Răspunsul lui
Iisus la întrebarea lui Petru a fost pentru toţi apostolii: „le-a zis”. Dar
printre ei se afla şi vânzătorul Iuda. O sa stea si el pe un tron ? Iuda încă
nu Il vânduse pe Hristos, cu toate că trădarea prinsese încă de pe atunci
rădăcină în inima lui. Pentru că ştia că Iuda Il va vinde, Domnul a vorbit cu
prevedere, condiţio¬nând răsplata. N-a spus: „voi toţi”, ci: „voi cei ce Mi-aţi
urmat Mie”.

Cu aceste vorbe,
Iuda a fost scos afară, pentru că el a mers doar o bucată de drum cu Hristos,
şi nici atunci urmându-L cu adevărat. Curând avea să se despartă cu totul de
Hristos şi de apostoli, altul având să-i ia locul şi să stea în scaunul lui.

Domnul a
făgăduit mare plată apostolilor Săi credincioşi. Ei vor fi judecători ai
poporului Israel; nu ai tuturor oamenilor, pentru că numai Hristos va fi
judecătorul întregii omeniri, ci doar ai israeliţilor, din care sunt
coborâtori.

Neamul care i-a
judecat pe apostoli în viaţă, va fi judecat de ei la înfricoşata Judecată, când
toate neamu¬rile şi seminţiile pământului se vor împărţi de-a dreapta şi de-a
stânga, când unele se vor chema la veşnică bucurie iar altele la veş¬nică
osândă.

Atunci, la acea
a doua naştere, vor şedea cei doispre¬zece apostoli la dreapta Domnului pe
douăsprezece tronuri slăvi¬te, şi vor judeca poporul lor, poporul care i-a
judecat pe ei în viaţa aceasta. Iar judecata lor nu va fi o judecată a
răzbunării, ci va fi o judecată a dreptăţii.

Răspunsul dat de
Domnul apostolilor a fost numai pentru apos¬toli. Dar Mântuitorul a mai adăugat
ceva, un lucru care îi priveşte pe toţi ucenicii Săi credincioşi, din toate
timpurile: „Şi oricine a lăsat frati sau surori sau tată sau mamă, sau femeie,
sau copii sau ţarine, sau case, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va
moşteni viaţa veşnica”.

Şi cu adevărat,
n-au primit apostolii şi sfinţii în această lume insutit mai mult decât au
lăsat pentru numele lui Hristos ? Nu s-au ridicat sute si mii de biserici care
le poartă numele în tot cuprinsul lumii ? Si, nu sute, ci milioane de oameni îi
numesc pe ei părinţi ai lor şi fraţi!

Făgăduinţa dată
de Dumnezeu lui Avraam s-a împlinit cuvânt cu cuvânt în sfinţii Lui: odrasla
lor duhovnicească s-a înmulţit foarte, „ca stelele cerului şi ca nisipul de pe
ţărmul mării” (Facere 22, 17). Nu au ajuns să fie atâtea sfinte femei, muceniţe
şi fecioare, maici şi surori în duh atâtor credincioşi care, urmându-le pilda,
s-au făcut ucenici ai lui Hristos ?

Nu se află si în
zilele noastre, aşa cum au fost neîntrerupt în toată istoria Bisericii,
apostoli şi sfinţi ai lui Hristos, mulţime de fii şi fiice duhovniceşti? Lăsându-şi
casele si ţarinile, nu s-au făcut ale lor toate casele şi ţarinile
credincioşilor ?

Renunţând la
puţin — încă de la începutul lucrării lor aposto¬lice— au primit, cu toţii,
mult; nimeni nu ducea lipsă de nimic (Fapte 4, 34). Vlăstarele duhovniceşti
sunt cu mult mai multe decât cele după trup. Câştigul în duh este nemăsurat mai
mare decât cel material. Iar Domnul adaugă că vor primi cu toţii, mai presus de
toate, „viaţa veşnică”.

In înţeles
ascuns, casă înseamnă suflet vechi, păcătos; fraţi si surori, tată, mamă si
soţie înseamnă legăturile pământeşti ale sufle¬tului; copii înseamnă faptele
noastre rele, iar ţarini înseamnă întrea¬ga lume a simţurilor, cu tot cu
trupurile noastre.

Cine lasă toate
zestea pentru Hristos, va primi însutit mai mult şi mai bun decât avea înainte.
Si, mai presus de toate, „viaţa veşnică”.

Domnul foloseşte
numărul o sută ca să înfăţişeze plinătatea darurilor pe care le vor primi
credincioşii. Nu sute, ci sute de mii de oameni au lăsat
toate şi au primit totul. Tuturor acestora şi
celor ca ei le este închinată duminica de astăzi — Duminica tuturor Sfinţi¬lor.

Unii din aceşti
sfinţi, cei mai cunoscuţi, sunt pomeniţi aparte peste an. Pe lângă ei însă avem
mulţime uriaşă de sfinţi care au rămas ascunşi vederii omului dar nu si lui
Dumnezeu Atotştiitorul. Ei sunt Biserica lui Hristos cea biruitoare, cea
slăvită, şi stau în strânsă legătură cu noi, care suntem aici, pe pământ,
oştenii Bisericii lui Hristos cea luptătoare. Prin ei străluceşte Domnul ca
soarele intre stele, pentru că sunt „mădulare ale trupului Lui” (Efeseni 5,
30).

Sunt vii, sunt
puternici, sunt aproape de Dumnezeu. Si sunt aproape
si de noi. Poartă neîncetat de grijă Bisericii lui Dumnezeu de pe pământ; ne
însoţesc neîntrerupt de la naştere la moarte; ne aud rugile, ne ştiu
necazurile, ne ajută cu puterea si cu rugăciunile lor care se înalţă ca fumul
de tămâie străbătând înălţimile îngereşti până la tronul lui Dumnezeu
(Apocalipsa 8, 3-4).

Sunt mucenicii
şi muceniţele lui Hristos, sfinţii si de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi, păstori
si învăţători ai Bisericii, împăraţi şi împărătesc care cu evlavie au apărat
Biserica lui Hristos de prigonitori; mărturisitori şi anahoreţi, pustnici
vieţuitori în singurătate, stâlpnici şi nebuni pentru Hristos, într-un cuvânt,
toţi cei întru care dragostea lui Hristos umbreşte orice altă dragoste pe
pământ şi care, pentru Hristos, au lăsat toate şi au răbdat până la sfârşit,
mântuindu-se si pe ei şi ducând şi pe alţii la mântuire.

Ei ne ajută şi
pe noi, în zilele de acum, să ne mântuim, pentru că nu se află întrînsii iubire
de sine ci se bucură, de-ar fi să se mântuiască oameni cât mai mulţi şi să
ajungă la slava de care ei înşişi se bucură. Ei toţi sunt „biruitori prin
credinţă”.

Ei toţi au stins
văpaia patimilor care făceau scrum fi¬rea omenească cea slabă. Mulţi au îndurat
batjocură şi prigoană, lanţuri si închisoare şi, la urmă, supliciu. Mulţi din
aceştia, de care lumea nu era vrednică, au pribegit pe faţa pământului, „în
pustii şi în munţi si în peşteri si în crăpăturile pământului „(Evrei 11, 38).

Viaţa aceasta
este o încercare a lucrării noastre, iar răsplata o vom primi în veacul ce va
să vină. Ei au trecut cu strălucire încercarea, şi acum ne ajută si nouă, ca să
nu fim ruşinaţi ci să trecem şi noi încercarea cu bine, ajungând asemenea lor
în împărăţia lui Dumne¬zeu.

Minunat este
Dumnezeu întru sfinţii Săi!

Biserica
prăznuieşte anume această Duminică a tuturor Sfinţilor în prima duminică după
Pogorârea Duhului Sfânt, ca să ne înveţe: că apostolii, ca şi toţi sfinţii,
s-au arătat cei mai mari eroi din istoria neamului omenesc, nu atât prin
propriile puteri cât prin binecu¬vântata putere a Duhului Sfânt. Ei s-au hrănit
cu pâinea lui Dum¬nezeu, s-au înzestrat cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au
în-armat cu armele lui Dumnezeu. Numai aşa au putut să stăruiască în luptă, să
îndure totul şi să biruiască în toate.

[Sfântul Macarie
Egipteanul ne învaţă, din trăirea lui, că omul trebuie să se îndeletnicească
îndelung cu fapta cea bună, cu mare strădanie şi hotărâre; abia atunci
„Dumnezeu vine şi se salăşluieşte in el, şi el în Domnul, şi Domnul Insusi
seamana intrinsul poruncile Sale, umplându-l de roade duhovniceşti” (Omilia
19)]

Ca şi pilda
apostolilor, pilda tuturor sfinţilor ne înfăţişează preadulcele şi marele
adevăr că Dumnezeu nu-Si trimite slujitorii la paşune fără hrană, nici fiii la
câmp fără unelte, nici soldaţii la bătalie fără arme.

Slavă fie
Domnului preaînalt, care slăveşte pe sfintii Săi întru biruinţă si Se slăveşte
întrînsii! |

„Si mulţi dintai
vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi”.

Astfel încheie
Domnul profeticul Său cuvânt către apostoli, cuvânt ce s-a implinit şi se
împlineşte până astăzi, având însă a-şi primi suprema împlinire abia la
Judecata de Apoi. Apostolii erau priviţi ca „cei de pe urmă” în Israel, pe când
fariseii şi toţi făţarnicii prigoni¬ţi ai apostolilor erau „cei dintâi”: „Am
ajuns ca gunoiul lumii, ca maturătura tuturor, până astăzi” (I Corinteni 4,13).

Dar apostolii au
ajuns cei dintâi, iar prigonitorii lor cei din urmă, şi în cer si pe pămant. Vânzătorul Iuda era printre cei dintâi, dar prin trădarea lui Dumnezeu a
ajuns cel din urmă. Mulţi sfinţi erau socotiţi codaşi, dar au ajuns în frunte,
în vreme ce chinuitorii şi batjocoritorii lor au căzut din cinstea ce-o aveau
în ochii lumii şi sunt ultimii înaintea feţei lui Dumnezeu. Atunci, la
Infricoşatul Judeţ, se va descoperi că foarte, foarte mulţi care sunt astăzi
priviţi ca cei dintâi între noi, vor coborî pe treapta cea mai de pe urmă, iar
mulţi din cei ce singuri se socotesc si sunt socotiţi si de lume a fi ultimii,
se vor inălţa si vor fi cei dintâi.

Cuvântul acesta are si un înţeles lăuntric.

In noi, în fiecare, se dă o luptă între omul
nostru de jos si cel de sus. Când în noi stăpâneste ceea ce este josnic,
grosolan, păcătos şi şovăielnic, atunci omul cel de jos este cel dintâi şi are
întâietate asupra omului de sus.

Dacă omul îşi mărturiseşte păcatele, se
căieşte si primeşte îm¬părtăşire de Hristos cel viu, atunci omul de jos cade si
este cel din urmă, pe când cel nobil se ridică de pe ultimul loc pe primul.

Şi, dimpotrivă, când în noi domneşte
frumuseţea şi înălţimea lui Hristos, în smerenie si ascultare către Domnul, în
credinţă şi fapte bune, atunci omul cel de sus stă la locul lui, care este al
întâietăţii, iar omul de jos pe locul cel mai de jos.

Dar, vai, se poate întâmpla ca astfel fiind,
omul bun si evlavios să se bizuie prea mult pe sine, de unde se naşte mândria,
iar din mândrie toate relele prin care josnicul se proţăpeşte iarăşi deasupra
iar omul nobil e împins în ultimul rând. Si aşa cel din urmă ajunge întâiul,
iar întâiul cel din urmă.

Trebuie de aceea să fim neîncetat cu
luare-aminte de sine, si sa nu ne încredem prea mult în noi înşine, ci toată
nădejdea să ne-o punem, cu rugăciune, în Domnul şi în biruitoareleSale arme de har.

„Toate le pot
întru Hristos, cel ce mă îmbracă cu putere” (Filipeni 4, 13), zice Apostolul
Pavel.

Toate le putem,
O, atotputernice Doamne, prin Tine si prin puterea Ta dăinuitoare în noi.

Nu putem nimic
de la noi înşine, afară doar de păcat. Fără Tine suntem flămânzi, fără Tine
suntem goi, Părinte. Suntem slabi si neînarmaţi fără
Tine, Conducătorul nostru în luptă. Cu Tine avem toate si putem toate, O,
Mântuitorul nostru cel nebiruit.

Cu mulţumită
pen¬tru toate, ne rugăm Ţie: nu ne trece cu vederea, nu-Ti întoarce aju¬torul
de la noi cât vom trăi! Ţie se cuvine slava, O, Doamne Iisuse, împreună cu
Tatăl si cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiintă si ne¬despărţită, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa: http://www.voscreasna.com