Acasă > Predici > Sfântul Grigorie Palama: Omilie la cinstita şi de viaţă făcătoare Cruce

Sfântul Grigorie Palama: Omilie la cinstita şi de viaţă făcătoare Cruce

 

Sfântul Grigorie Palama:

Omilie la cinstita şi de viaţă făcătoare Cruce

1. Crucea lui Hristos a fost propovăduită şi închipuită mai dinainte de neamurile cele din vechime, şi nimeni nu s-a apropiat vreodată de Dumnezeu fără puterea Crucii. Căci după acea greşeală dintâi săvârşită în raiul lui Dumnezeu prin călcarea poruncii cu privire la pom, păcatul s-a înmulţit, iar noi am fost supuşi, înainte de moartea trupească, morţii celei sufleteşti, care este despărţirea sufletului de Dumnezeu. Iar după călcarea poruncii, am trăit în păcat şi în viaţa cea după trup; or păcatul „nu se su-pune legii lui Dumnezeu, că nici nu poate. Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu” [Romani 8:7-8].

2. Dacă – aşa cum spune Apostolul – „trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva tru­pului” [Galateni 5:17], Dumnezeu fiind Duh, bunătatea însăşi şi virtutea, iar duhul nostru fiind după chipul şi asemănarea Acestuia, şi dacă duhul nostru prin păcat se face fără de folos, cum ar fi atunci cu putinţă să se înnoiască cineva şi să ajungă prieten cu Dumnezeu în Duh, câtă vreme nu se leapădă de păcat şi de viaţa cea după trup? Dar tocmai aceasta este crucea lui Hristos: lepădarea păcatului. De aceea şi unul dintre Părinţii noştri purtători de Dumnezeu, întrebat fiind de către cineva dintre cei necredincioşi dacă crede în Cel răstignit, a răspuns: „Da! În Cel ce a răstignit păcatul”. Prieteni ai lui Dumnezeu se află mulţi, şi înainte de Lege, şi după darea Legii, când Crucea nu se arătase încă, iar despre aceştia Dumnezeu Însuşi a dat mărturie. Iar regele şi proorocul David, mare prieten între prietenii lui Dumnezeu din acea vreme, spune: „Iar eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule” [Psalmi 138, 16]. Eu vă voi arăta cum au fost şi cum au petrecut prietenii lui Dumnezeu înainte de venirea Crucii, dacă voi vă veţi apleca urechea cea iubitoare de Dumnezeu şi veţi lua seama la cele ale Lui.

3. Când încă nu apăruse omul păcatului, fiul nelegiuirii, vreau să spun antihristul, a zis Teologul cel iubit de Hristos: „Şi acum, iubiţilor, este antihrist” [I Ioan 2:18]. Tot astfel şi Crucea se află la cei de mai dinainte de noi, chiar dacă fără să se vădească aievea şi deplin. Căci marele Pavel ne-a învăţat pe noi, în chip destul de limpede, cum se află în noi antihristul chiar înainte de a se ivi, căci el spune: „… taina fărădelegii se şi lucrează în noi” [II Tesaloniceni 2, 7]. Tot astfel şi Crucea lui Hristos, chiar pe când nu se arătase ca atare, se găsea totuşi în strămoşii noştri; căci încă de pe atunci taina ei se lucra într-înşii.

4. Şi ca să-i las acum pe Abel şi pe Set şi pe Enos şi pe Enoh, dar şi pe Noe, adică pe toţi cei ce până la Noe, sau puţin după el, au bineplăcut lui Dumnezeu, voi începe cu Avraam, care s-a făcut părinte al multor neamuri – al iudeilor după trup, al nostru după credinţă. Dar ca să încep cu acest tată al nostru după duh şi cu bunul lui început şi cu prima lui dumnezeiască chemare, ce cuvinte i-a grăit acestuia Dumnezeu mai întâi? „Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău, şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu” [Facerea 12:1], Aceste cuvinte poartă în ele taina Crucii; şi această taină fă­ră înconjur a arătat-o Pavel, care, lăudându-se întru Crucea lui Hristos, zice: „… lumea este răstignită pentru mine…” [Galateni 6:14]. Pentru cel ce fuge din patria sa şi din lume fără să se mai întoarcă, patria şi lumea cărnii sunt ucise şi desfiinţate: iată, aceasta este Crucea!

5. Dar către Avraam, care încă nu fugise de cârdăşia celor fără de Dumnezeu, Domnul a grăit: „Ieşi din pământul tău şi vino în pământul” nu pe care ţi-l voi da ţie, ci „pe care ţi-l voi arăta ţie”, ca şi cum prin aceasta ar fi înţeles un alt pământ, duhovnicesc. Ce spune cel dintâi cuvânt al lui Dumnezeu către Moise, după acesta fugise din Egipt şi se suise pe munte? „Scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale…” [Ieşirea 3, 5]. Aceasta este încă o taină a Crucii, care urmează de aproape celei dintâi; căci, spune Dumnezeu, dacă ai ieşit din pământul Egiptului şi ai părăsit slujirea lui Faraon şi ai dispreţuit numirea de fiu al fetei lui Faraon, şi pe cât stătea în puterea ta a fost surpată şi a încetat să mai existe lumea aceasta a slujirii celei rele şi viclene, e totuşi de trebuinţă ca la acestea tu să mai adaugi ceva. Ce anume? Să desfaci încălţările picioarelor tale, adică să lepede el veşmintele de piele pe care le îmbrăcase, în care lucra păcatul şi care îl despărţeau de pământul cel sfânt. Aşadar, „a scoate încălţămintea din picioare” este totuna cu a spune: nu mai trăi după trup şi în pă­cat, ci să fie lepădată şi ucisă viaţa cea potrivnică lui Dumnezeu şi cugetarea cea după trup. Astfel încât acea „altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele” [Romani 7:23] să nu mai stăpânească şi să nu mai lucreze, ci să fie dată morţii [mortificată] prin puterea vederii lui Dumnezeu. Oare nu aceasta este Crucea? Căci Crucea este iarăşi – ca să grăim noi precum dumnezeiescul Pavel – să-ţi răstigneşti trupul „împreună cu patimile şi cu poftele” [Galateni 5, 24].

6. Dumnezeu spune: „Scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt!”; iar cuvântul acesta îi dezvăluie lui Moise sfinţenia care va veni pe pământ prin Cruce, cea după arătarea Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Fiindcă atunci Moise a văzut mai dinainte viitoarea venire a lui Hristos prin contemplarea acelei privelişti pline de măreţie a rugului nears din mijlocul flăcărilor. Astfel încât şi vederea duhovnicească în Dumnezeu este taină a Crucii, încă mai însemnată decât taina cea dintâi. Căci sunt două taine şi pe acestea ni le arată învăluit marele Pavel şi Părinţii noştri. Căci cel dintâi nu spune doar că „lumea pentru mine s-a răstignit”, dar adaugă: „şi eu m-am răstignit pentru lume”. Iar Sfinţii Părinţi ne poruncesc să nu ne grăbim să ne înălţăm pe cruce înaintea Crucii, întrucât sunt într-adevăr două înţelesuri şi taine deosebite ale Crucii.

7. Taina cea dintâi a Crucii stă în fuga de lume, în despărţirea de rudele după trup – dacă ele împiedică evlavia şi viaţa cea pe potriva ei – şi în deprinderea cea trupească, despre care Pavel spune că este şi ea de oarecare folos [vezi I Timotei 4:8]; aceasta ne arată că lumea şi păcatul sunt răstignite pentru noi când fugim de ele. Iar cea de-a doua taină a Crucii ne arată că suntem răstigniţi pentru lume şi pen­tru patimile ei, când acestea fug de noi. Şi este cu neputinţă ca ele să fugă întru totul, sau să nu mai lucreze în noi, dacă noi nu ne naştem întru vederea duhovnicească a lui Dumnezeu. Pentru că, atunci când noi înaintăm şi ajungem prin lucrare la vederea duhovnicească, şi înfrumuseţăm şi înnoim pe omul nostru cel dinlăuntru, căutând cu osârdie comoara cea dumnezeiască ascunsă în noi şi privind cu multă luare aminte la împărăţia lui Dumnezeu cea dinlăuntrul nostru, atunci noi suntem răstigniţi pentru lume şi pentru patimi. Prin această nevoinţă a gândului se iscă o fierbinţeală în inima noastră, care alungă relele cugetări ca pe nişte muşte, insuflând pace duhovnicească şi mângâiere în suflet şi aducând sfinţire în trup, după cuvântul aceluia care spune: „înfierbântatu-s-a inima mea înăuntrul meu şi în cugetul meu se va aprinde foc” [Psalmi 38:4]. Şi aceasta este ceea ce unul dintre Părinţii noştri purtători de Dumnezeu ne-a învăţat grăind: „Osteneşte-te cu toată osârdia, ca să se facă în tine lucrarea lui Dumnezeu, şi să biruieşti patimile cele din afară” [vezi Apoftegmele lui Nichifor, 3]. Pe deasupra, şi marele Pavel ne-a îndemnat pe noi: „În Duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului” [Galateni 5:16]. De aceea şi în altă parte ne dă el poruncă, spunând: „Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul” [Efeseni 6:14], căci vederea duhovnicească întăreşte şi chiverniseşte în noi puterea dorinţei, alungând poftele trupeşti. Marele Petru ne arată nouă în chip destul de limpede care este „mijlocul” şi care este „adevărul”, spunând: „Pentru aceea,  încingând mijloacele cugetului vostru, trezindu-vă, nădăjduiţi desăvârşit în harul care vi se va da vouă, la arătarea lui Iisus Hristos” [I Petru 1:13].

8. Întrucât este cu neputinţă ca patimile cele rele şi lumea păcatului să fugă de la noi întru totul şi să nu mai lucreze măcar în mintea noastră, dacă n-am ajuns la vederea duhovnicească a lui Dumnezeu, de aceea şi această vedere duhovnicească este taină a Crucii, care-i răstigneşte pentru lume pe cei ce s-au făcut vrednici de ea. Deci aşa şi vederea de către Moise a rugului care ardea şi nu se mistuia era o taină a Crucii, taină mai mare şi mai desăvârşită decât cea a lui Avraam. Dar oare Moise a fost învăţat [iniţiat] în taina mai deplină a Crucii, iar Avraam nu? Cum ar putea avea aceasta vreun tâlc? Lui Avraam nu i s-a arătat totul de la prima chemare; dar mai târziu, după această chemare a sa, el a primit o a doua, o a treia şi încă multe altele – chiar dacă acum nu este vremea să vorbim despre toate acestea.

9. Eu vă voi aminti vouă de vederea cea minunată a lui Dumnezeu de care s-a învrednicit Avraam, când el a văzut în chip limpede pe Dumnezeu cel Unul în trei ipostasuri, deşi încă nu fusese arătat şi vestit astfel: „Apoi Domnul S-a arătat iarăşi lui Avraam la stejarul Mamvri… Atunci, ridicându-şi ochii săi, a privit şi iată, trei Oameni stăteau înaintea lui; şi cum I-a văzut, a alergat din pragul cortului său în întâm­pinarea lor…” [Facerea 18, 1-2 şi urm.]. Iată că pe Dumnezeu cel Unul el L-a văzut întreit. Căci, se spune, Domnul S-a arătat lui: şi iată că trei Oameni erau acolo; deci alergând el în întâmpinarea acestora trei, îndată grăieşte ca Unuia singur, spunând: „Doamne, de am aflat har înaintea Ta, nu trece cu vederea pe slujitorul Tău”. Iar cei trei ca Unul singur i-au grăit, căci e scris într-adevăr că i-au zis lui Avraam: „ Unde este Sara, soţia ta? Mă voi întoarce la tine în vremea aceasta de acum, şi va avea un fiu Sara, femeia ta”. Auzind aceasta, Sara a râs. „Şi a spus Domnul: De ce a râs Sara, nevasta ta?”. Iată un singur Dumnezeu în trei ipostasuri, şi trei ipostasuri fiind un singur Domn, căci zice Scriptura: „Şi a spus Domnul…”

10. Aşadar astfel lucra taina Crucii în Avraam. Iar Isaac era chip al Celui ce a fost bătut în cuie pe ea, fiindcă a fost ascultător de tatăl său, ca şi Hristos, până la moarte; iar berbecul dat în schimbul lui L-a preînchipuit pe Mielul lui Dumnezeu dat ca să fie jertfit pentru noi; iar tufişul de care berbecul era legat cuprindea taina chipului Crucii; de aceea se şi numea acel tufiş Sabek, ceea. ce înseamnă „tufişul iertării”, aşa cum şi Crucea este lemnul mântuirii. Şi în Iacov, fiul lui Isaac, se află preînchipuită taina Crucii, pentru că s-au înmulţit turmele sale prin lemn şi prin apă [vezi Facerea 30], lemnul acela preînchipuind lemnul Crucii, iar apa aceea preînchipuind botezul cel dumnezeiesc, care cuprinde în el taina Crucii: „Căci întru moartea lui Hristos ne-am botezat”, spune Apostolul [Romani 6>3]. Căci şi Hristos a înmulţit turmele cele cugetătoare prin lemn şi prin apă, adică prin Cruce şi Botez.

11. }nsă Iacov, şi prin închinarea la vârful toiagu-lui său [Facerea 47:31], şi prin binecuvântarea dată fiilor săi [Facerea 41:9-20], şi prin punerea cruciş a mâinilor sale, a arătat încă şi mai limpede chipul Crucii. Şi de la început şi până la sfârşit fiind el ascultător faţă de părinţii săi, din această pricină a fost iubit şi binecuvântat; dar tot din această pricină era el urât de către Isav. Şi astfel, îndurând cu bărbăţie toată ispita, a avut, de-a lungul întregii lui vieţi, lucrătoare taina Crucii. De aceea şi Dumnezeu a spus: „Pe Iacov l-am îndrăgit, dar pe Isav l-am urât” [vezi Maleahi 1:1 -2]. Ceva de acest fel s-a petrecut şi cu noi, fraţilor. Căci cel ce se supune ascultând de părinţii săi după trup şi după duh, potrivit poruncii apostolice: „Copii, ascultaţi pe părinţii voştri!” [Efeseni 6:1], acela este iubit şi de Domnul, ca unul ce s-a asemănat în felul acesta cu Fiul cel preaiubit al lui Dumnezeu. Iar cel ce refuză să înţeleagă, călcând porunca, este urât şi de Dumnezeu, ca unul ce rămâne străin de asemănarea cu Fiul Său cel preaiubit. Şi faptul acesta a arătat înţeleptul Solomon că nu se referă doar la Iacov şi la Isav, ci-i priveşte pe toţi oamenii: „Fiul înţelept ascultă de învăţătura tatălui său, iar cel batjocoritor nici de mustrare” [Pilde 13:1].

12. Dar Iacov, fiul ascultării, nu a dobândit oare taina cea mai înaltă a Crucii, vreau să spun: vederea dumnezeiască potrivit căreia omul este răstignit cu desăvârşire, murind păcatului şi trăind virtuţii? Şi de altfel el însuşi aduce mărturie pentru sine, şi despre vederea duhovnicească, şi despre mântuire: „Am văzut pe Dumnezeu în faţă şi mântuit a fost sufletul meu!” [Facerea 32,:30]. Unde sunt cei care urmează încă flecărelile fără noimă ale oamenilor cu faimă rea ce s-au arătat în vremurile noastre? Să audă ei că Iacov a văzut faţa lui Dumnezeu, şi nu numai că nu i s-a luat viaţa, ci, precum el însuşi spune, a fost şi mântuit, în răspărul cuvântului lui Dumnezeu: „… că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască” [Ieşirea 33:20]. Oare sunt doi Dumnezei: unul a Cărui faţă se arată vederii sfinţilor, şi altul a Cărui faţă este mai presus de orice vedere? Departe de noi asemenea blasfemie! Dar faţa lui Dumnezeu cea văzută este lucrarea harului dumnezeiesc ce se descoperă celor vrednici. Iar faţa lui Dumnezeu cea niciodată văzută este ceea ce se numeşte firea dumnezeiască, aflată mai presus de toată înfăţişarea şi vederea. Căci nimeni n-a răzbit până la cele mai din adânc ale lui Dumnezeu, după cum este scris [Ieremia 23, 18], şi nimeni n-a văzut, nici nu poate să vadă firea lui Dumnezeu [I Timotei 6:16]. Astfel, vederea duhovnicească a lui Dumnezeu şi taina cea dumnezeiască a Crucii nu numai că izgonesc din suflet patimile cele rele şi demonii care le insuflă, dar şi învăţăturilor greşite, ca şi celor ce le susţin, le arată vinovăţia, îndepărtându-le din ocolul Sfintei Biserici a lui Hristos, în care ni s-a hărăzit nouă acum să prăznuim şi să înfăţişăm în chip limpede harul şi lucrarea dumnezeiască a Crucii de dinaintea Crucii în părinţii noştri.

13. Aşa precum la Avraam a lucrat taina Crucii, iar fiul său Isaac era el însuşi chip al Celui mai târziu răstignit, tot astfel în viaţa întreagă a lui Iacov taina Crucii a lucrat, iar Iosif, fiul lui Iacov, a fost el însuşi mistică preînchipuire a Cuvântului divino-uman Ce avea să fie răstignit. Căci şi el a fost adus prin zavistie să fie ucis de cei ce se înrudeau cu el după trup, pentru care şi la care a fost trimis de către tatăl său, precum şi Hristos mai târziu; şi chiar dacă Iosif nu a fost ucis, ci doar vândut, nu-i nimic de mirare, căci nici Isaac nu a fost jertfit. Dar ei nu erau adevărul, ci numai preînchipuire a adevărului ce avea să vină. Daca trebuie să vedem în aceştia taina îndoită – prin cele două firi – a lui Iisus, aducerea lor spre jertfă a descoperit mai dinainte patima cea după trup a Dumnezeului-Om, iar lipsa lor de pătimire deplină – netulburarea [impasibilitatea] Dumnezeirii. Lucrul acesta poate fi întâlnit şi la Iacov şi Avraam. Chiar dacă au fost ispitiţi, ei au ieşit totuşi biruitori, ceea ce sta limpede scris şi despre Hristos. Dintre cei patru care au vestit cucernicia înainte de darea Legii, doi, Avraam şi Iacov, aveau lucrătoare în viaţa lor taina Crucii, iar ceilalţi doi, Iacov şi Iosif, au vestit mai dinainte, în chip minunat, această taină.

14. Dar oare cel dintâi care a primit Legea de la Dumnezeu şi a dat-o altora, Moise, nu a fost izbăvit el însuşi prin lemn şi prin apă, înainte de a fi dată Legea, când a fost părăsit apelor Nilului, lepădat într-un coş? Dar n-a izbăvit el oare poporul lui Israel prin lemn şi prin apă [vezi Ieşirea 14, 16], arătând mai dinainte prin lemn – Crucea, iar prin apă – dumnezeiescul Botez? Astfel şi Pavel, de taine văzătorul, spune desluşit: „Şi toţi, întru Moise, au fost botezaţi în nor şi în mare” [I Corinteni 10, 2]. Şi el mărturiseşte că Moise, chiar înainte de mare şi de toiag, a îndurat, de bună voie, crucea lui Hristos, „socotind că batjocorirea pentru Hristos este mai mare bogăţie decât comorile Egiptului” [Evrei 11, 26]. Iar ceea ce numesc cei nebuni batjocorirea lui Hristos, aceasta este Crucea. Drept care Pavel spune iarăşi, cu privire la Hristos, că „a suferit Crucea, n-a ţinut seama de ocara ei” [Evrei 12, 2]. Ci Moise, chip şi înaintaş al Său, a vestit mai dinainte, cu toată limpezimea, şi chipul Crucii, şi mântuirea ce avea să vină prin ea. Căci Moise, ţinând toiagul drept, şi-a întins mâinile pe el, înfățișându-se astfel pe sine ca o cruce pe toiag; şi arătându-se el în felul acesta, deplin l-a pus pe fugă pe Amalec [vezi Ieşirea. 17:9-12]. Dar şi punând şarpele de aramă de-a curmezişul, ca semn, a ridicat mai presus de toate chipul Crucii şi a poruncit iudeilor celor muşcaţi de şerpi să privească la el ca la un izbăvitor al lor, tămăduindu-i astfel de muşcăturile şerpilor [vezi Numerii 21:8-9].

15. Nu voi avea vreme să istorisesc aici despre Iosua şi despre cei ce după el, de la Judecători la David şi ceilalţi, s-au învrednicit de taina Crucii, cum au stăvilit apele, au oprit soarele, au dărâmat cetăţile celor necredincioşi, s-au arătat puternici la război, au răsturnat taberele vrăjmaşilor, au scăpat de tăişurile sabiei, au stins puterea focului, au rupt boturile leilor, au certat pe regi, căpetenii de oaste le-au prefăcut în cenuşă, au sculat morţi, au legat crugul prin cuvânt şi iarăşi l-au slobozit, au făcut rodnici norii care erau sterpi; drept care Pavel a spus că pe acestea credinţa le-a împlinit, fiind credinţa o putere mântuitoare şi de aceea toate sunt cu putinţă celui care crede [vezi Evrei 11:32-40]. Ceva de acest fel este şi Crucea lui Hristos pentru cei ce cred, după spusa lui Pavel: „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” [I Corinteni 1:18].

16. Dar să-i lăsăm la o parte pe cei de dinaintea Legii şi pe cei de sub Lege; căci n-a grăit oare însuşi Domnul, prin care toate s-au făcut şi sunt, încă înainte de Cruce: „Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” [Matei 10:38]? Vezi dar cum, chiar înainte ca El să fi fost pironit pe Cruce, aceasta însemna deja mântuirea? Totuşi, când desluşit a grăit Domnul mai înainte ucenicilor Săi despre pătimirea şi moartea Lui pe Cruce, auzindu-L Petru, nu a răbdat aceasta, ci, ştiind că El avea deplină slobozenie, L-a rugat spunând: „Fie-ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple Tie aceasta” [Matei 16:22]; atunci Domnul l-a certat ca pe unul care cugetă omeneşte şi nu dumnezeieşte. Chemând mulţimea, dimpreună cu ucenicii Lui, Le-a spus lor: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia Crucea şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla” [Matei 16:24-25]. 17. Aşadar, El a chemat mulţimea, dimpreună cu ucenicii Săi, şi a mărturisit atunci pe deplin, vestindu-le lor aceste măreţe şi mai presus de fire, şi cu adevărat dumnezeieşti, iar nu omeneşti planuri, pentru a arăta că cere acestea nu numai de la uce­nicii Săi aleşi, ci de la tot omul care crede în El. Iar a urma lui Hristos înseamnă a trăi potrivit Evanghe­liei Sale, dând pildă de toată virtutea şi cucernicia. Cât despre îndemnul de a-L urma şi de a se lepăda de sine, ridicând crucea, acesta înseamnă a nu se cruţa de moartea întru batjocură, pentru virtute şi pentru adevărul învăţăturilor celor dumnezeieşti. Chiar dacă este măreţ şi mai presus de fire a se lepăda cineva de sine şi a se da dispreţului şi morţii, nu este totuşi de necrezut: căci [nici] împăraţii pământului n-ar îngădui vreodată să fie urmaţi la război de oameni ce n-ar fi gata să moară pentru ei. Ce este atunci de mirare în faptul că împăratul cerurilor, venind să locuiască pe pământ după cum făgăduise, pentru a da piept cu obştescul vrăjmaş al neamului omenesc, îşi caută însoţitori potriviţi pentru aceasta? Dar împăraţii pământului nu-i pot învia pe cei ce şi-au primejduit viaţa pentru ei. Căci ce ar putea oare să mai primească un mort de la aceştia? Ba mai mult, chiar şi împăraţii, dacă au murit pentru un ţel cucernic, îşi pun nădejdea în Domnul. Astfel, Domnul îi răsplăteşte cu viaţă veşnică pe cei ce se primejduiesc ca să-L urmeze.

18. Şi dacă împăraţii pământului îşi caută însoţitori gata să meargă la moarte pentru ei, iată că Domnul S-a dat pe Sine însuşi morţii pentru noi, sfătuindu-ne sa fim gata de moarte nu pentru El, ci pentru noi înşine; şi ne arată într-adevăr că este vorba despre noi înşine, când adaugă: „Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” [Marcu 8:35]. Ce înseamnă acest cuvânt: cel ce ar vrea să-şi izbăvească sufletul, acela şi-l va pierde, iar cel ce şi-l va pierde, acela şi-l va izbăvi? Firea omului este îndoită: omul cel din afară, vreau să spun trupul, şi omul cel dinlăuntru, adică sufletul. Deci, când omul cel din afară se dă pe sine morţii, el îşi pierde sufletul pe care-l avea [în trup]. Căci cel ce şi-a pierdut astfel sufletul pentru Hristos şi pentru Evanghelie, acela întru totul şi cu adevărat şi-l va mântui, căpătând prin el viaţa cerească şi veşnică, purtătoare spre înviere, făcându-se ceresc şi veşnic şi după trup. Iar cel ce-şi iubeşte viaţa sa, şi nu este gata să şi-o piardă, din pricina îndrăgirii acestui veac vremelnic şi a tot ce ţine de el, îşi va pierde sufletul său, lipsindu-l de viaţa cea adevărată, şi se va pierde – vai! – şi pe sine, încredinţându-şi sufletul osândei celei veşnice. Şi prea milostivul Stăpân, ca şi cum ar plânge pentru sufletul acela, arătând mărimea nenorocirii sale, spune: „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” [Marcu 8:36-37]. Nimic altceva decât pe cele care-n veacul de acum sunt socotite de cinste şi plăcute foarte, şi pe care el le-ar prefera unei morţi mântuitoare. Dar oare ce-ar putea afla el de dat, în veacul acesta, în schimbul acelei vieţi în Duh cu care lumea întreagă nu se poate asemui?

19. Prin urmare, fraţilor, dacă un singur om ar putea să dobândească lumea întreagă, aceasta nu i-ar fi de nici un folos, dacă ar fi lipsit de sufletul său. Cu cât mai cumplit este când cineva, putând să dobândească din lumea aceasta o parte cât de mică, ajunge să-şi piardă sufletul prin patima şi aplecarea către ea, în loc să aleagă el a se umple de chipul şi de înţelesul Crucii, urmându-L pe Cel ce este dătător de viaţă. Căci Crucea este chipul ce se cade cinstit, şi înţelesul [cuvântul] acestui chip.

20. V-am înfăţişat în cele de mai dinainte înţelesul şi taina acestui chip, desluşit tâlcuindu-le evlaviei voastre. Dar mai degrabă Pavel le-a tâlcuit pe toate acestea pentru noi. Căci Pavel socotea, întru lauda Crucii, că ei nimic nu ştia decât pe Iisus Hristos, şi încă pe Iisus cel răstignit. Ce spune deci Pavel? Crucea înseamnă răstignirea trupului, cu patimile şi cu poftele sale. Credeţi oare că el spune aceasta numai cu privire la viaţa cea după simţuri şi la patimile cele de sub pântece? Cum de scrie el atunci Corinteni-lor: „Câtă vreme este între voi pizmă şi ceartă şi’ dezbinări, nu sunteţi, oare, trupeşti şi nu după firea omenească umblaţi?” [I Corinteni3:3]. Astfel încât cel ce îndrăgeşte slava sau banii, sau cel nu ce vrea sa-şi împlinească decât voia sa, năzuind să iasă biruitor din orice înfruntare, este om trupesc şi trăieşte după trup. Din care pricină se ivesc şi gâlcevile, precum spune şi Iacov, fratele Domnului: „De unde vin războaiele şi certurile dintre voi? Oare, nu de aici: din poftele voastre ce se luptă în mădularele voastre?” [Iacov 4:1]. Astfel, a-ţi răstigni trupul, cu patimile şi poftele sale, aceasta înseamnă şi ca omul să nu săvârşească nimic din ceea ce este neplăcut lui Dumnezeu. Şi chiar dacă trupul ne trage în jos şi ne siluieşte, cuvine-se ca fiecare dintre noi să se străduiască să-l ridice la înălţimea Crucii. Ce vreau eu să spun? Venind pe pământ, Domnul Şi-a petrecut viaţa în sărăcie; şi nu numai că Şi-a dus viaţa astfel, ci a şi propovăduit, spunând: „Aşadar, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu” [Luca 14, 33].

21. Dar rogu-vă, fraţilor, ca nimeni să nu se tulbure auzindu-mă propovăduind cu tărie voinţa cea bună şi bineplăcută şi desăvârşită a lui Dumnezeu, nici nimeni să nu se mâhnească socotind că poruncile Sale sunt anevoie de împlinit, ci mai întâi să cugete la aceea că împărăţia cerurilor se ia cu silinţă şi că numai cei silnici se învrednicesc de ea, şi să dea ascultare lui Petru, fruntaşul apostolilor lui Hristos, când zice: „Că şi Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă, ca să păşiţi pe urmele Lui „ [I Petru 2:21]. Apoi să se cugete şi la faptul acesta, că aflând fiecare, cu adevărat, cât datorează Lui Dumnezeu, şi neputând să-I întoarcă totul, se cade să-I aducă Lui, cu smerenie, măcar atât cât poate şi socoteşte a fi bun de adus. Iar pentru restul, care îi lipseşte, să se smerească iarăşi înaintea Sa, ca prin această smerire să dobândească milostivirea şi să acopere lipsa lui. Prin urmare, dacă cineva vede că mintea şi cugetul său se apleacă spre bogăţie şi îmbuibare, să cunoască el că o astfel de judecată este trupească şi înrobită celor josnice, căci oricine a fost pironit pe cruce nu poate să se îndrepte spre astfel de ţeluri. Drept care unul ca acela trebuie să-şi suie pe cruce gândul său, pentru ca, nemaicăzând de acolo, să nu se mai despartă de Hristos cel răstignit pentru el.

22. Aşadar, cum va începe acel om să-şi ridice cugetul său la înălţimea Crucii? Nădăjduind în Hristos, Atoatestăpânitorul, să se lepede el de toată agoniseala nelegiuită; iar de va dobândi el câştig după dreptate, fără să fie prea mult aplecat spre el, să-l chivernisească în chip înţelept, făcându-le parte din el – pe cât cu putinţă – semenilor săi aflaţi în nevoie. Căci a renunţa la propriul trup şi a-l purta spre cruce, după cum cere porunca, aceasta n-o pot face decât cei sunt oameni ai lui Dumnezeu, trăind după Dumnezeu: nefiind ei prea mult aplecaţi spre propriul trup, se slujesc de acesta doar ca de un împreună lucrător cu ei pentru cele ce le sunt de trebuinţă, iar dacă li se iveşte prilejul, ei sunt gata în orice clipă să renunţe la el. Orice om care ar face astfel cu bunurile şi bogăţiile trupeşti, chiar dacă n-ar putea face mai mult, s-ar purta bine şi într-un fel plăcut lui Dumnezeu. Şi încă, vede cineva în sine o cugetare desfrânată, care se ridică în el, cu oarecare putere? Să ştie atunci că încă nu s-a răstignit pe sine. Atunci cum se va răstigni el oare? Să fugă de privirea iscoditoare a femeilor şi de legăturile necuvenite cu acestea şi de vorbirea cea uşuratică, să pună frâu tuturor acelor lucruri care hrănesc patima, să se lepede de ospeţe, de beţii, de lăcomia pântecelui, de somnoroasa lenevire. Să amestece el înfrânarea năravurilor cu smerenia cugetării, chemându-L pe Dumnezeu, cu inima zdrobită, împotriva patimilor lui, iar atunci zicând: „Văzut-am pe cel necredincios fălindu-se şi înălţându-se precum cedrii Libanului. Şi am trecut, şi iată nu era; şi l-am căutat pe el, şi nu s-a aflat locul lui” [Psalmi36:35-36].

23. Te tulbură iarăşi cugetarea slavei deşarte? Tu să-ţi aminteşti sfatul Domnului din Evanghelii cu privire la aceasta: în discuţii să nu cauţi să pari mai presus de ceilalţi, ci foloseşte-ţi virtuţile, în măsura în care le ai, într-ascuns, privind doar spre Dumnezeu şi fiind văzut doar de către El, iar Tatăl tău, Cel ce vede într-ascuns, îţi va răsplăti ţie pe faţă. Iar dacă, chiar şi după ce ai tăiat tu împunsătura vreunei patimi, te tulbură iarăşi înlăuntrul tău gândul la ea, nu te înfricoşa. Aceasta îţi va mijloci ţie primirea cunu­nii, căci tulburându-te, ea nu te convinge, nici nu-şi face lucrarea sa, ci este doar o mişcare amorţită, în-frântă de lupta ta cea după Dumnezeu.

24. Acesta este cuvântul Crucii; şi este aşa nu doar la prooroci, înainte să fie împlinit, ci şi acum, după ce s-a împlinit, Crucea rămânând o mare taină, cu adevărat dumnezeiască. De ce? Fiindcă, [judecând] după aparenţe, cel ce face prea puţin caz de sine însuşi şi se smereşte în toate, pare să-şi atragă asupra-şi umilinţă; cel care fuge de plăcerile trupeşti pare să-şi atragă chin şi suferinţă; cât despre cel care-şi dăruieşte bunurile, acela pare a fi el însuşi pricină a sărăciei sale; când, de fapt, prin puterea lui Dumnezeu, sărăcia aceasta şi chinul şi umilinţa dau naştere, atât în lumea de acum, cât şi în cea viitoare, unei slave veşnice şi unei bucurii de negrăit şi unei bogăţii ce nu poate fi cheltuită. De aceea, numărându-i între cei pierduţi, şi chiar între păgâni, pe cei ce nu cred acestea, nici nu-şi arată credinţa lor prin fapte, Pavel spune: „Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei sminteală”, prin necredinţa lor în patima cea mântuitoare, iar „pentru neamuri, nebunie”, întrucât ei nu cinstesc decât ceea ce este trecător şi nu cred în făgăduinţele lui Dumnezeu, „dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” [I Corinteni 1:23-24].

25. Aşadar, aceasta este înţelepciunea lui Dumnezeu şi puterea Lui, a birui prin slăbiciune, a se înălţa prin smerenie, a fi bogat şi a se îmbogăţi prin sărăcie. Nu numai înţelesul Crucii şi taina sa, dar şi chipul ei cel dumnezeiesc şi vrednic de închinăciune, pecete sfântă şi preacinstită, dătătoare de sfinţenie şi împlinitoare a bunurilor celor negrăite şi nemăsurat de mari puse la îndemâna neamului omenesc de către Dumnezeu, care ridică blestemul şi osânda, nimicind stricăciunea şi moartea, dând viaţă veşnică şi binecuvântare, lemn de mântuire aducător, sceptru împărătesc, trofeu dumnezeiesc împotriva vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Fii ereziei îi întorc spatele în derâdere; căci ei n-au priceput cuvântul apostolic: „Ca să puteţi înţelege, împreună cu toţi sfinţii, care este lăţimea şi lungimea şi înălţimea şi adâncimea” [Efeseni 3:18]. într-adevăr, Crucea Mântuitorului arată toată iconomia venirii Sale cu trupul la noi şi cuprinde toată taina din ea; da, căci Crucea se întinde către toate marginile pământului, îmbrăţişând cele de sus, cele de jos, cele dimprejur şi cele de la mijloc. Aducând noi un temei care ar trebui să-i convingă pe eretici, dacă aceştia ar fi avut destulă înţelepciune pentru a cinsti şi ei Crucea, ei se îndepărtează de chipul împăratului slavei, pe Care însuşi Domnul l-a numit înălţare şi slavă a Sa, mai înainte de a fi fost înălţat pe el: căci vorbind despre venirea şi arătarea Sa viitoare, El vesteşte semnul acesta al Fiului Omului, Care vine cu putere şi cu slavă multă [vezi Matei 24:30].

26. Dar ei spun: „Pironit pe cruce, Hristos a murit, şi de aceea nu răbdăm să mai vedem chipul şi lemnul pe care a murit El”. Iar zapisul scris împotriva noastră din pricina neascultării cu privire la pom, neascultare săvârşită când mâna strămoşului nostru dintâi s-a întins spre el, oare pe ce a fost prins în cu-ie? Şi cum oare a fost el nimicit şi şters, astfel încât noi să putem dobândi din nou binecuvântarea lui Dumnezeu? Cu ce oare Hristos a despuiat şi a izgonit pe deplin stăpânirile şi puterile duhurilor răutăţii, care uzurpaseră locul firii noastre din pricina lemnului neascultării? Şi cu ce oare Hristos, biruindu-le pe acestea, le-a dat de ruşine, ca astfel să primim noi slobozenie? Cu ce oare a fost surpat zidul cel despărţitor, iar vrăjmăşia faţă de Dumnezeu a încetat şi a pierit? Şi prin ce oare am fost împăcaţi cu Dumnezeu şi am primit vestea cea bună a unei păci reînnoite cu El? Nu oare pe Cruce şi prin Cruce? Să ascultăm ce spune Apostolul către Efeseni: „Căci El este pacea noastră, El, Care a făcut din cele două – una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea, şi să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin Cruce, omorând prin ea vrăjmăşia” [Efeseni 2:14-16]. Şi către Coloseni: „Iar pe voi, care eraţi morţi, în fărădelegile şi în netăierea împrejur a trupului vostru, v-a făcut vii, împreună cu Sine, iertându-ne toate greşelile; ştergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic cu rânduielile lui, şi 1-a luat din mijloc, pironindu-l pe cruce. Dezbrăcând (de putere) începătoriile şi stăpâniile, le-a dat de ocară în vă­zul tuturor, biruind asupra lor prin cruce” [Coloseni 2:13-15].

27. Oare nu vom cinsti şi nici nu ne vom folosi noi oare de acest dumnezeiesc trofeu al obşteştii slobozenii a neamului omenesc, trofeu a cărui simplă arătare îl face. să fugă pe şarpe, pe prinţul răului, biruindu-l şi ruşinându-l, vestindu-i înfrângerea şi zdrobirea, slăvindu-L şi preamărindu-L totdeodată pe Hristos şi dezvăluind lumii biruinţa Sa? Iar dacă Crucea ar fi să fie dispreţuită, sub cuvânt că Hristos a suferit pe ea moarte, atunci nici moartea Sa n-ar fi vrednică de cinstire şi mântuitoare. Cum se poate atunci – după cuvântul Apostolului – să fim noi botezaţi în moartea Sa? Cum ne vom face oare părtaşi învierii Lui, dacă nu suntem înrădăcinaţi în asemănarea cu moartea Sa? Şi de altfel, dacă s-ar afla cineva care să se închine chipului Crucii ce nu ar avea înscris pe ea numele Stăpânului, ar putea fi învinuit, pe bună dreptate, că nu ar face ceea ce se cuvine; căci „întru numele lui Iisus Hristos tot genunchiul se va pleca, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” [Filipeni 2:10]. Şi întrucât Crucea poartă acest nume vrednic de închinare, ce mare nesăbuinţă ar fi să nu ne plecăm genunchiul în faţa Crucii lui Hristos!

28. Dar noi, plecându-ne şi inimile împreună cu genunchii noştri, ne vom închina alături de Psalmistul şi de Proorocul David la locul unde au stat picioarele Sale, şi unde braţele i s-au întins, îmbrăţişând totul, şi unde trupul începător al vieţii a fost dat batjocurii pentru noi; şi, închinându-ne ei [Crucii] cu credinţă, să ne umplem noi de belşugul sfinţeniei revărsate din ea, să-1 gustăm şi să-l păstrăm în inimile noastre. În felul acesta, la preaslăvita venire ce va să fie a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, văzându-L pe El întru slavă, să ne bucurăm şi să dănţuim, având noi parte de şederea cea de-a dreapta Sa, de auzirea preafericitului glas ce ne-a fost făgăduit şi de primirea binecuvân­tării Sale, întru slava Celui ce a fost răstignit cu trupul pentru noi, a Fiului lui Dumnezeu.

29. Căruia I se cuvine mărirea, dimpreună cu Tatăl Său cel fără de început şi cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Sfântul Grigorie Palama, „Omilii”, volumul I, traducere din limba greacă de Dr. Constantin Daniel, revăzută de Laura Pătraşcu şi stilizată de Răzvan Condrescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000, pp. 143-166.

Sursa: http://www.pemptousia.ro/2012/03/omilie-la-cinstita-si-de-viata-facatoare-cruce/

 

Categories: Predici Tags:
  1. martie 23rd, 2012 la 12:40 | #1

    Reblogged this on lenalina.

  1. Nici un trackbacks momentan.